Telegraful Roman, 1940 (Anul 88, nr. 1-52)
1940-01-01 / nr. 1
Anni LXXXVni Slbin, 1 Nr. 1 Abonamentul: Dn an 500 Lei. — Șase luni 250 Lei. — Trei vii 125 Lei. — Pentru străinătate in an 900 Lei. Pentru America 8 Dolari, Articole ți corespondente se adresează Redacția Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se Înapoiază. Pretai inserțiunilor un șir p9tit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele și inserțiunile se adresează Administrația ziarului Telegrafu Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 întemeiat în 1§53 de mlitropolitul Andreiu Șaguna HPHRE SfIPTHMHNHL Biblioteca Județeană ASTRA In pragul anului 1940 încheiem un an sbuciumat și începem altul care, deși plin de taină în detaliile lui, în linii mari tot sbuciumat va fi. In astfel de condiții nu speranța ne va fi sentimentul dominant în actuala trecere într’un nou an, precum nici temerea, deși acestea niciodată nu pot fi eliminate total din sufletul omenesc. N’avem drept să fim prea plini de speranță, căci aceasta ar fi grea nesocotire a realității Și fie‘ar tempera sârguința de-a sta treji și de-a ne pregăti, dar n’avem nici dreptul de a ne teme, mai ales in calitatea noastră de creștini, căci ce poate veni atât de greu ca să nu putem suporta, când știm că viața aceasta este și așa trecătoare? ^ Starea de suflet cu care avem să întâmpinăm noul an este voința neclintită și chiar senină de-a înfrunta orice ne-ar aduce noul an, de-a purta cu bărbăție orice greutăți, de a corăspunde îndatoririlor active sau pasive din orice clipit. Speranța creștină are ca obiect fericirile celeilalte vieți, nu ale celei pământești. Dar speranța aceasta n'are drept de existență decât în funcție de voința noastră de-a ne comporta în viața pământească după regula voită de Dumnezeu. Deci asupra vieții pământești până la limita ei privim și ne aplecăm cu voință și nu atât cu speranță. Ea e obiectul voinții, nu motiv al speranței. Căci chiar dacă împrejurările istorice nu depind în prea mare măsură de noi, comportarea proprie depinde de voia noastră, nu de alți factori. De voia noastră și de harul lui Dumnezeu, se înțelege. Dar harul lui Dumnezeu fără voia noastră nu ne poate ajuta. Precum n’avem dreptul să sperăm dela împrejurările vieții pământești prea mult, așa n’avem dreptul să ne temem decât doar de noi înșine, să ne temem că nu vom voi, că nu ne vom încorda în împlinirea datoriilor noastre. De noi depinde fericirea noastră viitoare și de noi nefericirea noastră. Prin voia noastră vine viața și moartea noastră.Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-1 pot ucide, ci temeți-vă mai vârtos de cel care poate să vă piardă și sufletul și trupul vostru în gheenă>. Deci putem spune că principal e nu ce va aduce anul cel nou, ci ce vom face, cum ne vom comporta în împrejurările ce ni le va aduce anul care începe. In această judecată se cuprinde deodată o nesocotire a ceea ce constitue viața mea în timp, dar și o grozav de înaltă prețuire. O nesocotesc în pretenția ei de a fi în sine totul. Sub acest ipostas privită, viața noastră în timp și viața lumii ne e o adevărată piedecă spre mântuire. Când așteptăm totul de la ea, sau când în afară de ea nu mai așteptăm nimic, ea este nenorocirea noastră. Dar valoarea e crește uriaș când o raportez la viața viitoare în legătură cu Dumnezeu. Fiecare clipă pe care o trăesc raportând-o la Dumnezeu își amplifică importanța ei enorm. Căci prin fiecare asemenea clipă se determină caracterul veșniciei mele viitorre. Și cum clipa mea e împletită cu evenimentele largi istorice, e perspectivă și bază de privire și de acțiune pornită din eul meu asupra întâmplărilor exterioare, totul capătă importanță covârșitoare. Dacă te las să treacă fără a le raporta în chip activ, la planul ceresc, nici clipele vieții mele, nici evenimentele istorice nu au pentru mine nici o însemnătate, ba dimpotrivă toate îmi vor fi spre pagubă veșnică, toate vor veni să mă judece la marea socoteală de la sfârșit. Acum prin faptele mele, prin voința, mea fac raportarea fiecărei clips vixtorii și a fiecărei întâmplări extern,i,^l la Viața viitoare» «a înțelege pentru ce important este nu ce se întâmplă în jurul meu, ci cum mă comport, care este atitudinea voinții mele față de ansamblul vieții. Voinței mele i-a dat Dumnezeu privilegiul — care e în acelaș timp o cutremurătoare răspundere — să valorifice pentru mine cadrul istoric al vieții mele, să-i lărgească puterea și semnificația departe peste limitele timpului meu. Veșnicia mea mi-o fac din timpul meu. Nu retrăgându-mă din activarea în timp ajung în veșnicie, precum nu ocolind pe Iisus Hristos în trup omenesc, vă apropiu de Dumnezeu. Prin orice clpă și prin orice timp poți întră, ca printr’o pâlnie care își lărgește tubul, la veșnicie. Nici o concepție nu dă timpului atâta valoare ca concepția creștină. Concepțiile mistic-extatice — de pildă religiile hinduse — cu fuga lor de timp nu dau nici un preț și nici o consistență lumii istorice. Concepțiile hedoniste și pragmatiste, oricât s’ar părea altfel, nu văd nici ele în timpul vieții unui oun, mai mult decât atât, ceea ce e dezolant de puțin. Creștinismul vede timpul în toată realitatea lui, dar îl prețuește cu mult mai mult decât e, văzându-i cum își amplifică fiecare clipă în viața veșnică. Cum se face că are viața noastră în tmp, valoare veșnică? Ce afinități posibile are ea cu veșnicia, pentru a le păstra în veșnicie, sau pentru a determina prin ele veșnicia ? Evanghelia ne spune că motivele cari vor aite unora viața veșnică vor fi faptele lor de iubire cătră semeni, săvârșite în conștiința raportării lor la Iisus Hristos. In baza acestei învățături a Evangheliei putem spune că viața veșnică întemeindu-se pe fericirea comuniunii iubitoare cu Dumnezeu și semenii, pentru starea aceasta de comuniune omul trebue să se pregătească încă de aici. Viața în timp e cadrul în care facem sufletul să se manifeste, să comunice cu alții, să-i ajute, să-i iubească, să-i miluiască, e cadrul în care eul se deschide spre exterior, înflorește din virtualitățile sale, își câștigă calitatea de a fi deschis, de a fi în comuniune, cadrul în care s’a exteriorizat într’o bogăție de culori, de splendori morale, de fapte, cari sunt ca tot atâtea crengi înverzite ale unui trunchiu. Un astfel de suflet se duce în viața viitoare cu această habitualitate de-a fi deschis în comuniune și cu nenumăratele raze morale ale manifestărilor ființii sale, cari sunt tot atâtea brațe prin care se îmbrățișează în comuniune cu celelalte. Acela însă care în cursul vieții pământești s’a zăvorât în sine, n’a trăit așadar în realitatea timpului, nu s’a exteriorizat în fiecare clipă într’o manifestare generoasă, n’a izbucnit în timp și timpul în el, acela nu se va putea bucura de fericirea comuniunii în viața viitoare, căci duce cu sine habitualitatea închiderii în sine care i se învârtoșează tot mai mult pe măsură ce trece, deci ia un caracter definitiv și învârtoșat în viața cea de veci. Acela nu-și va vedea sufletul desfășurat în splendorile faptelor de pe pământ, nu va avea ce contempla nici la sine, nici la alții, căci toate ale lui au avut o direcție introversă. A trăi în timp înseamnă a fi cu privirea spre îndatoririle sociale ale fiecărei clipe, a privi spre semenii tăi și a te manifesta către ei în fapte de iubire. Numai trăirea în timp îți deschide deci porțile veșnice. Și cu cât sunt greutățile unui timp mai mari, cu atât faptele noastre de iubire sunt mai bine venite, iar producerea lor vădește o mai puternică deschidere a sufletului nostru, potrivit cu care și fericirea ce vom fi în stare să o gustăm în viața de veci va fi mai mare. Nu știm ce ne va aduce anul care vine, dar sigur e că putem face din el treaptă spre Dumnezeu. D. STANILOAE 260. ANUL 1939 (=) Anul expirat, frământat de mari griji și agitații, a fost un an de pregătire și de progres. Ni-a ursit, firește, multe dureri, dar, în acelaș timp, a sămănat și rare bucurii pentru neamul și pământul românesc. Desprindem, sumar, câteva fapte și întâmplări din cronica acestui an, întrucât ele ating, mai mult sau mai puțin, problemele bisericii și ale credincioșilor săi. La împlinirea unui an implinindu-se, în 27 Februar, primul an dela sancționarea Constituției celei noi, poporul român din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș s-a intrunit la aniversare în Alba-lulia, sub conducerea celor doi mitropoliți ai Ardealului: I. P. S. mitropolit Nicolae dela Sibiu și I. P. S. mitropolit Alexandru Niculescu dela Blaj. Ca și la 1 Decemvrie 1918, adunarea a fost una din cele mai impunătoare manifestări ardelenești și o afirmare hotărâtă a voinții poporului de a rămânea intre hotarele actuale ale pământului românesc. Când la radio au răsunat cuvintele Suveranului, întreaga asistență, dela adunarea din cetatea lui Mihai Vodă Viteazul, s’a descoperit cucernică și a întins brațele in semn de salut: glasul Monarhului era glasul poporului. Tot astfel, cuvântările strălucite ale înalților prelați, de la Sibiu și Blaj, au fost acoperite de ovații și lungi urale. Cu acel prilej, în capitala țării, în sala Tronului și în prezența Suveranului, a Moștenitorului de tron, a consilierilor regali, a membrilor guvernului și a altor distinse persoane, a ținut regretatul Armand Călinescu o luminoasă cuvântare, urmată de înălțătorul răspuns al M. Sale Regelui. Toți românii, a zis Suveranul, trebue să creadă fără șovăire în viitorul Țării și toți trebue, deci, să fie alături de conducătorii statului pentru înfăptuirile ce le cer zilele de mâne. Credința e singura salvatoare, și această credință trebue, să fie în sufletul tuturora. — Adunarea națională din ziua aceea, la Alba-lulia, a mai ascultat, cu vii aprobări, cuvântarea, în afară de program, rostită de dl profesor universitar, O. Ghibu, care s-a făcut interpretul cuvintelor de pe tablele purtate în adunare de poporul venit din toate unghiurile Ardealului, — table ce purtau inscripția: „Avem un Dumnezeu, Sântem un neam, Dorim o Biserică“. Eu socotesc, — a zis vorbitorul — drept trebuință de neînlăturat, ca în timpul cel mai scurt poporul român să ajungă și la unitatea de credință religioasă, să ne adresăm dar Suveranului, rugându-L să cheme din nou poporul român la Alba-lulia, ca să pecetluească pe veci unitatea noastră religioasă. Fostul Patriarh Noul Patriarh Fericitul Patriarh Miron, întâiul Patriarh al României, a trecut, în 6 Martie 1939, către cele veșnice, văduvind scaunul de Arhiepiscop al Bucureșilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Patriarh al României. Fiu de țăran fruntaș din Toplița ardeleană, și-a slujit neamul și țara, începându-și activitatea ca smerit învățător de școală primară și sfârșind-o ca Patriarh al țării întregite și prim-ministru al guvernului M. Sale Regelui Carol II. Cel ce s’a ridicat la această treaptă, cea mai Înaltă a bisericii și a țării, nu putea fi om de rând, ci omul înzestrat de Domnul cu cele mai alese calități sufletești, care i-au dat putința unor înfăptuiri pilduitoare pentru toți conducătorii, mari și mici, devotați Țării și Tronului. Și nu numai înlăuntrul țării și-a manifestat grija neîntreruptă, timp de o jumătate de secol, pentru binele bisericii și al