Telegraful Roman, 1941 (Anul 89, nr. 1-52)

1941-01-01 / nr. 1

Abonamentul: Un an 500 Lei. — Şase luni 250 Lei. — Trei luni 125 Lei. — Pentru străinătate un an 900 Lei. — Pentru America 8 Dolari. Articole fi corespondente se adresează Redacţiei Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se Înapoiază. Preţul inserţiunilor un şir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele şi inserţiunile se adresează Administraţie! ziarului Telegrafii Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 ^1gUOTBC^ Q Sibiu, 1 Ianuarie 1941­­ & 2 ex. (Cf.) literatura română și fiului român Sibiu Organ naţional-bisericesc — întemeiat in 1853 de HPHRE SHPTHMHNHE Str. Şaguna .* Cuvânt către preoţi M’ai oprit la vorbă’n drum, iu­bite frate preote, şi mi-ai spus cu graiu domol, întrerupt de-un oftat prelung: — Cine ştie ce ne-o mai aduce anul viitor!... — Ce-o merita vrednicia noastră ! Şi, instinctiv, mi am arătat turnu­rile înalte ca un ţipăt venit de pe alte tărâmuri, ale măreţei noastre Ca­tedrale mitropolitane, cari au fost mărturie acestei prieteneşti cercări de vremi. Mi-ai prins gândul numai de cât. Ai priceput că era vorba de di­mensiunile vredniciei noastre preoţeşti. Şi mi-ai zis: — Dacă vremile n’ar fi atât de năprasnice, multe lucruri bune s’ar putea face’n astă lume, îndoiala ta nu mi-a plăcut. Ţi-am spus’o verde. Şi nu te-ai mâniat. Ci, până la urmă, am căzut de acord asupra unui mare adevăr, pe care l-am învăţat amândoi din slova Scrip­turii şi l-am citit în nevoinţele sfin­ţilor Creştinătăţii: preotul se află mai puţin de­cât ori­cine­­,sub vremii şi mai mult de­cât ori­care altă diregătorie omenească deasupra vremurilor şi a îm­prejurărilor. Intru numele lui Iisus Hristos, el poate birui ori­ce protiv­­nicie, poate nimici ori­ce înfăţişarea răului. Până şi draci poate scoate în numele Lui. Mai cu seamă acest adevăr nu tre­­bue scăpat o clipă din vedere: într’o lume îndrăcită, ca cea de azi, prezenţa activă a preotului trebue să se facă simţită cu fiecare prilej. El are pu­tinţa — de la Dumnezeu o are! — de-a converti prăpăstioasele povârni­şuri ale păcatului în culmi de lumină taborică. Toţi cei buni din astă lume îi sprijinesc sforţările taumaturgice obştea cerească — cu atât mai vârtos. Intervine însă şi aici un ipotetic «dacă»... Dacă preotul ascultă de Dum­nezeu mai mult de­cât de oameni... Dacă preotul consimte cu stilul de viaţă suprafirească îmbiat oamenilor de dumnezeescul Fiu întrupat... Dacă recapitulează în strădaniile lui de fie­care clipă neprihănitul traiu omenesc al Mântuitorului, dacă veghează şi zi-Veghea preotului covârşeşte trez­­via credinciosului. Acesta din urmă trebue să grijească să nu cadă. Preotul grijeşte şi de sine şi de alţii să nu alunece de la trăirea în credinţă. Cre­dinciosul e mădular al Trupului lui Hristos. Preotul e mădular şi paznic al mădularelor Trupului. Mulţi cad fără vina lui. Dar iarăşi mulţi pot fi cruţaţi de primejdiile căderii prin grija lui. Veghea preotului e veghe zidi­toare. Nu ia seama numai la «cără­mida» care s’a desprins din «zidirea Bisericii» ci — consolidând-o pe aceasta cu tencuiala darurilor cereşti — aşază alte cărămizi alăturea de celelalte, bine ştiind că zidirea Trupului lui Hri­stos nu se va isprăvi de cât la sfârşitul veacurilor. Hristos-Judecătorul îi va pune «cruce». Căci dacă toţi oamenii au fost chemaţi la credinţă, apoi e prea adevărat că mulţi mai sunt dintr’ aceia încă cari n’au intrat în staulul Evangheliei. Ruga necurmată să ne fie armă de nebiruit întru «întrunirea tuturor»... Rugăciunea întăreşte voia şi îndul­ceşte inima. Rugăciunea e pâlnia prin care comunicăm cu Cerul: noi îi de­stăinuim vrerile noastre, iar el ne îm­părtăşeşte puterile sale pentru propo­­văduirea fără preget a adevărului. Cartea ne va desluşi tainele acestui adevăr, iar meditaţia asiduă le va adânci. Să nu le nesocotim de dragul «gunoaielor» (Filipeni 3, 8) înţelep­ciunii veacului acestuia. Să ne păgu­bim de toate cele ale veacului de­­acum ca să-L câştigăm pe Hristos — şi prin noi să-L câştige şi alţii. Mai sunt atâtea de făcut până vom putea spune în aplauzele înge­rilor: iată, toate au fost reaşezate în Hristos. Şi nimeni — dar absolut ni­meni — nu ne poate suplini în me­nirea de-a zidi o lume curată ca ochii sfinţilor. Dr.­GRIGORIE T. MARCU m . Importante armuri sufleteşti. Credinţa şi încrederea de Dr. Gh. Preda Viaţa poate fi privită ca o călă­torie pe mare întreprinsă cu barca. Din cauza valurilor ne găsim de multe ori incomozi în barcă; supor­tăm însă totul cu resemnare pentru a ajunge la portul fericirii eterne. Neliniştea, nesiguranţa, suspecta­­rea, instabilitatea vremurilor de astăzi apasă destul de greu pe sufletul no­stru şi fac ca unii să treacă prin stări de descurajare, disperare, de­presiune, etc. Cu toţii — dar mai ales cei slabi sufleteşte, — găsim pavăză în za­lele sufletului nostru, adică în credinţa divină şi încrederea în noi, neam şi conducători. Credinţa este — precum ştim — acel sentiment intim întemeiat pe convingerea ce ne-o facem sau ne-o aduc alţii asupra unor fenomene su­pranaturale. Cea mai puternică şi mai abso­lută credinţă din sufletul omului este cea religioasă. Sentimentul religios poate fi con­siderat ca interpretarea multor mi­stere ce învăluesc viaţa noastră şi care nu sunt şi nu vor fi niciodată lămurite complect prin mijloace sau investigaţiuni ştiinţifice. De la începutul omenirii, fiinţa omenească şi-a pus mereu întrebările: Cine a creiat lumea pământească cu bogăţiile şi frumuseţile ei? Cine a creiat omul cu gândirea şi conştiinţa lui ? Cine a creiat milioanele de lumi din spaţiu, care se învârtesc unele în jurul altora fără să se ciocnească, fără să se îndepărteze de limita ce le-a fost indicată?. Observând pe deo parte aceste puteri din natură bine pregătite, co­ordonate şi conduse, iar pe de altă parte rămânând neîndestulat cu ex­plicaţiile ştiinţifice (prin legile fizico­­chimice), omul îşi îndreaptă mintea spre autorul acestor opere, spre forţa forţelor şi cauza cauzelor, adică spre Dumnezu. Dar nu numai misterul creaţiilor îl îndreaptă spre divinitate; alte multe mistere cum ar fi acele ale vieţei şi forţei, infinitului, destinului, etc. (ca să nu numesc de­cât pe cele mai importante) contribuesc să întă­rească şi să desvolte sentimentul re­ligios. De îndată ce facem să intre în gândurile noastre ideia forţei, raţio­namentul vine să ne indice că tre­buie să ne bucurăm din plin de viaţa acordată de Dumnezeu aşa cum ea se găseşte. Spiritul omenesc îşi pune apoi mereu întrebarea: Ce poate fi în afara acelora ce percepem cu simţu­rile noastre ? Dacă cu imaginaţia noastră am încerca să ne oprim în un mai mare finit ca acel ce l-a pre­cedat, forţa invizibilă a curiozităţei ne împinge să ne punem întrebarea: dar după aceasta ce mai poate fi? Iată cum ne îndreptăm spre infinit. Ideia de Dumnezeu este şi o formă de ideie a infinitulului. Atât cât misterele infinitului vor ocupa gândirea omenească, casele de rugă­­ciui se vor ridica şi cu toate că ele vor putea purta nume diferite, pe scările lor şi înăuntrul lor vor sta veşnic îngenunchiaţi, prosternaţi, cu­fundaţi în gândirea infinitului, mili­oane de oameni credincioşi. Este apoi imposibil ca un om — ori­cât de rudimentară i-ar fi jude­cata şi în orice condiţiuni de viaţă s’ar găsi — să nu se gândească şi la problema destinului său sau a nea­mului din care face parte. Oricât de limitat ar fi în min­tea sa, acest om se va simţi pierdut în lanţul de fiinţe, ale cărui extremităţi nu se poate percepe. Deşi poate că vede raportul dintre el şi animal, to­tuşi îşi va pune întrebarea: dacă este superior animalului, alţi oameni nu-i sunt superiori lui? De îndată ce va concepe creaţiuni omeneşti mai per­fecte şi mai fericite, acest om limitat la minte va întreba creatorul: de ce m’ai făcut aşa cum sunt şi care este rolul ce-l joc în lume? In credinţa că Dumnezeu este alături de omul bun, acest om măr­ginit va spera că în mizeria sa Dum­nezeu nu-1 poate părăsi, căci bună­tatea cerească trebuie să aibă grijă de cea omenească. Faţă de puterea suverană dum­nezeiască, sentimentul religios poate avea mai multe game. Una poate fi în tonul fricei, cu stările de teamă, veneraţie, respect; alta în tonul gin­găşiei, cu dragoste, adoraţie, extaz etc.; alta în acel al umilirei, cauzat prin imperfecţiunea şi slăbiciunea noastră faţă de perfecţiunea şi forţa divină. Pe fiecare zi se măresc în pre­zent numărul credincioşilor şi odată cu acest număr se evidenţiază şi toate gamele sentimentului religios. Ar fi o greşală de neiertat să punem pe seama divinităţei greutatea vremurilor de astăzi. Timpurile grele sunt cauzate de oameni şi-şi pot avea cel mult o provenienţă în spi­ritul rău. Intr’o lucrare a scriitorului englez Wells, găsim un dialog pe care autorul îl închipue să aibă loc între Dumnezeu şi oameni. Oamenii se plâng lui Dumnezeu că viaţa este plină de suferinţe, excese, răsboaie, etc. Dumnezeu le răspunde: dacă aceste rele nu vă plac, nu le faceţi. In simplitatea lui, acest dialog imaginar este foarte instructiv: înde­părtarea conştientă (prin sofisme) sau inconştientă de credinţa religioasă, complăcerea unei vieţi necreştineşti fără respect şi demnitate faţă de Dumnezeu, de noi înşine şi de neam, au înlesnit înmulţirea relelor actuale. Totuşi aceste rele şi suferinţe aduc pare că în prezent o trezire a sufletului nostru. Astăzi vrem să pătrundem în profunzimea vieţei şi să ştim ceea ce este util şi esenţial. Vrem să trăim în adevăr şi dreptate. Omul obosit de minciună, convenţiuni şi forme sociale ce s’au substituit realităţei, se arată setos de adevăruri pe care ni­mic nu le acopere sau le deformează. Astăzi acest om caută să vadă fără intermediari adevărurile creştinismului şi să se asocieze lui. Ştim că conştiinţa creştină s’a ridicat contra noţiunei fatalismului. Această conştiinţă susţine că Dum­nezeu nu lucrează independent de om nici pe deasupra lui, ci prin el. Cunoaştem de altfel proverbul popu­lar: «Ajută-te pentru ca Dumnezeu să te ajute», şi acest fapt ne conduce spre celaltă armură sufletească, spre încredere. încrederea este sentimentul in­tim al siguranţei actelor noastre sau ale altora. Ea priveşte tot atât indi­vidul cât şi colectivitatea. Nu trebuie să confundăm omul ce are încredere în el cu încrezutul. Cel dintâi are un sentiment normal, ieşit din reala şi ju­sta înţelegere a necesităţilor corpo­rale şi sufleteşti, din armonioasa con­lucrare a facultăţilor mintale, precum

Next