Telegraful Roman, 1943 (Anul 91, nr. 1-52)
1943-01-03 / nr. 1
2 TELEGRAFUL ROMAN N ANUL 1942 Intrând in noul an, publicăm, și de astă dată, o repetiție sumară a întâmplărilor și faptelor mai mementuoase, bisericești, culturale și de binefacere, petrecute in anul de care ne despărțim. Ministrul Cultelor la Sibiu Noul ministru al Culturii naționale și al Cultelor, dl prof. Ion Petrovici îndată după ocuparea postului său a ținut să ia informațiuni directe la fața locului de la cei ce conduc biserica ardeleană și viața universitară și școlară din centrul Mitropoliei Ardealului. Bucuria nu a fost nu puțin îndreptățită, când ministrul, cugetător creștin și înțelegător al intereselor bisericești ale neamului, a declarat cu prilejul acestei vizite din zilele de 7 și 8 Februar, că prin dispozițiile ce a luat de curând, se va creia preoțimii noastre ardelene un cadru demn de trecutul, prezentul și viitorul ei. Prin decretul-rege, dela 7 Februar, s’a și făcut acestei preoțind dreptate într’unul din punctele nedreptățirilor suferite. Știință și credință S. Sale Mitropolitului Nicolae, a cărui expunere a făcut să vibreze coardele simțământului religios sădit de acasă in inimile tinerești. I. P. S. Sa a declarat .Credința este puterea cea mai mare în lume, — nimic cu dânsa nu se poate măsura“, înaltul Ierarh a spus studenților că studiul lor, făcut cu sârguință, va descoperi tot mai deplin măreția operei lui Dumnezeu. Adevărurile cele mari trebue să le privim cu ochii credinți; fără această armă, viața omului nu poate realiza nimic de seamă. Și să nu se uite că legătura strânsă între popor și cărturari, o formează nu numai acelaș fel de grai, ci nu deosebi acelaș fel de credință: aceasta dă naștere unității neamului nostru. Un cărturar care, in ideile sale, e cu totul potrivnic concepției neamului său despre lume, nu poate să ne fie de folos, — păgubitor însă da. Numerosul auditor, alcătuit din studenți și studente, a Înțeles puterea și adevărul cuvintelor arhierești. Rămâne să mediteze și mai departe asupra lor, atunci când vor păși în cărările activității lor publice. Publicații din Tip. șaguniană Orizonturi noi Am pornit războiul nostru sfânt fără gânduri de expansiune și-l purtăm, pentru că ni a fost impus de cei ce doreau să distrugă ființa noastră națională și credința noastră strămoșească. Prin vitejia fără seamăn a armatei noastre biruitoare însă, iatăne stăpâni peste ținutul de dincolo de Nistru, legând — prin prezența noastră acolo — firul unei tradiții, începute cu străvechii coloniști români, stabiliți în provincia dintre Nistru și Bug și chiar mai încolo, cu ciobanii mocani care pătrundeau, în vremea pășunatului, până în Crimeea și continuând-o cu Români de talia lui Dimitrie Cantemir, care a fructificat cugetarea poporului rus, și cu Petru Movilă — considerat ca cel mai strălucit ierarh al bisericii rusești din toate timpurile — care, ajuns mitropolit al Kievului, a stăvilit expansiunea catolică, pornită din Polonia cu gândul să înghită pe pravoslavnicii ucrainieni. Iată, din fapte istorice necontestate, desprinsă îndreptățirea acțiunii noastre misionare acolo, unde de 25 de ani diavolul și-a durat domnia, unde copiilor le-au rămas necunoscute noțiunile de milă, de respect a bătrâneții, de creștinească dragoste a aproapelui și unde, de multe ori, ca delatori ai propriilor părinți, acești copii nenorociți se încărcau cu crima de paricid. Deși în acțiunea de convertire sufletească a rătăciților scăpați din sclavia țarului roșu, preoțimii i se deschid perspective de duhovnicească afirmare ca în primele veacuri creștine, prin organizarea misiunii de peste Nistru, biserica nu a rezolvat decât una din nenumăratele probleme pe care torentul evenimentelor le aduce pe planul ei de preocupare. Prezența bisericii este solicitată în cele mai variate compartimente ale vieții, și ea nu trebue decât să-și accentueze punctul ei de vedere creștin astăzi când socialismul robust, ridicat la rangul de dogmă în statele totalitare, nu e decât o perifrazare a comandamentelor evanghelice,să dai aproapelui din avutul tău, să slujești pe cei mai mici, să nu îngropi talantul, etc... Dacă va ști să stăpânească momentul, atât de prielnic unei exuberante înfloriri a credinței, biserica va trece cel mai strălucit examen pe care i l-au impus vreodată vremuri de adâncă prefacere ca cele de acum. Niciodată n’a apăsat mai greu pe umerii conducătorilor bisericii datoria de a organiza, în toate amănuntele, acțiunea ei de călăuză cătră Adevărul veșnic. Sistematic, cu metodă, cu răbdare, cu dorința vie de a desăvârși ce este bun, de a reforma tot ce cere o reformă. In această acțiune biserica are nevoe de devotamentul neprecupețit al tuturor slujitorilor altarului. Clerul nostru va înțelege de bună seamă, cum a înțeles întotdeauna, poruncile vremii. In anumite momente cruciale, din istoria neamului, obștea preoților, dirijată spre anumite acțiuni de exponenți geniali ce întruchipau ierarhia noastră laică sau eclesiastică, a contribuit la făurirea marilor noastre triumfuri istorice. Astfel descinderea lui Mihai Viteazul în Ardeal a fost precedată — după cum o arată cronicile austriace din acea vreme — de propaganda pe care preoții și călugării din Muntenia au făcut-o în rândurile poporului. Tot astfel geniul lui Șaguna a știut să facă din preoți îndrumătorii politici, economici, culturali și sociali ai satelor, reînviind o conștiință națională pe punctul de a sucomba, obosită de loviturile neîncetate ale asupritorilor. Ioana Când biserica are astăzi, în perConducătorului Statului, d. Mareșal Antonescu, pe cel mai convins apărător și cel mai mare binefăcător al său, care zi de zi, se străduește — prin toate mijloacele ce i stau la dispoziție — săi întărească prestigiul ce trebue să o nimiceze, când realizările, înregistrate la departamentul Cultelor sub oblăduirea actualului regim, trebue recunoscute ca cele mai importante din ultimele decenii, de ce atunci preoții, prin virtuțile și darurile lor, să nu devină, ca și înaintașii lor, factori importanți în epopeea noastră națională, îndrumătorii preoțimii, indicându-i normele de acțiune potrivite zilelor de astăzi. Cât privește formarea noilor generații de preoți, biserica, formulându și scopurile către potrivit vremurilor noi, care țintește trebue să vină cu o reformă a învățământului teologic, crescând tineretul în cultul unor idei ce întruchipează aceste scopuri. Viitorului preot nu trebue să i se dea numai o cultură profesională. Trebue să-i fie cunoscute toate problemele vieții. Un duh creștin trebue să coordoneze însă încă din seminar, accentuându-se în facultate, toate cunoștințele laice, sublimându-le într’o concepție etică și spirituală care să le pună mereu în slujba unor înalte comandamente naționale și creștine. Seminarul eu mi-l închipui ca o școală, unde scopul formulat mai sus s’ar atinge datorită mai ales unei îngrijite educații ce s’ar da elevilor, corespunzătoare cu viitoarea lor menire. Și dacă nu toți cei care au urmat acest seminar, s’ar dedica chemării preoțești și nici să n’o poată face, fiind selecționați dintre ei numai aceia care au dovedit mai multă vocație și mai mult zel în dobândirea unor deprinderi care să garanteze atitudinea lor viitoare), educația primită n’ar putea decât să folosească viitorului inginer sau medic, făcându-l să nu mai creadă orbește în atotputernicia materiei, ci să poată discerne — dincolo de contingențele palpabile — imponderabilul unei spiritualități, care a fost în toate timpurile motiv și izvor de progres și înălțare omenească. Bineînțeles, o deosebită grijă ar trebui să se pună în alegerea profesorilor acestor seminarii. Ei trebue să fie convinși ortodocși, să simtă și să trăiască această ortodoxie căreia îi datorăm atâtea neînfricați apostoli ai Evangheliei, militanți întru consolidarea dreptei credințe. Desbrăcați de grija cea lumească, disprețuind materialismul lutului, îndrăgostiți de cariera lor, să-și închine ei întreaga lor activitate, să aibă desvoltat, până la exaltare, sentimentul național și convingerea că poporului românesc și bisericii lui naționale îi sunt rezervate înalte îndatoriri și misiuni de la care nu poate abdica. Dacă apoi viața viitorilor clerici s’ar desfășura în permanent contact cu educatorii a căror personalitate morală am schițat-o, nu numai la orele de curs, dacă evenimentele la ordinea zilei, al căror ecou străbate toate porțile, oricât de hermetic închise, nu s’ar înăbuși — după obiceiul comod dar condamnabil al internatelor — ci s’ar comenta, s’ar cerceta întrucât ele se încadrează sau se abat de la legile moralei creștine și ale demnității omenești, viitorii părinți duhovnicești ar cunoaște viața cu umbrele și luminile ei, ar ști să In ziua de Luni, 16 Februar, 1942, la început de Post, s’a inaugurat la Universitatea Cluj-Sibiu, într’un cadru Uluire cele mai impresionante, un ciclu de șase meditații pentru studențime, având în vedere mărturisirea și cuminecarea ei in acest Post. Cuvintele ținute la acest ciclu, unele rostite de Înșiși domnii profesori universitari, bărbați de știință, au recunoscut din nou că adevărurile descoperite de știință nu sunt contrare adevărurilor mărturisite de credință, știința iș are marginile sale, dincolo de aceste margini începe taina, care nu se dezleagă prin știința omului, fie filosof, biolog sau altfel de cercetător, — se dezleagă insă prin credința lui, așa cum a susținut creștinismul din toate vremurile. Ceva să zică această credință, a ilustrat-o cuvântul către tinerime al I. P. distingă răul de bine, ar ști ce atitudine să ia în diferite situații și și-ar fixa astfel o normă solidă de conduită pe care să n’o mai poată sdruncina vâltorile vieții. Cunoscând slăbiciunile omenești, dar și corectivul lor, vor putea deveni îndrumătorii și sfătuitorii păstoriților lor în cele mai critice momente ale vieții. Vor ști ajuta omului din zilele noastre să regăsească atâtea valori de care s’a lepădat în anii de tulbure nebunie din pragul actulului război, când individualismul, ridicat pe piscul atâtor amăgitoare triumfuri nu trăia decât pentru sacrul său egoism. Singur și copleșit de evenimente pe care alte egoisme le declanșează, omul începe să caute acum cu înfrigurare juvaerurile aruncate în noroi, să și caute semenii, să schieze gestul de a și-i apropia. Dar, elita luptătorilor pentru Hristos, trebue s-o formeze călugării. Organizarea vieții monahale trebue să treacă și ea pe primul plan de preocupare a forurilor îndreptățite. Subtili intelectuali, apologeți înflăcărați ai sfintelor scripturi, înzestrați cu o enciclopedică cultură, călugării aceștia pe care nicio legătură lumească nu-i împiedecă să înfrunte toate primejdiile unei lumi ostile, toate confruntările cu oameni învățați să combată cu perfidele arme ale anticristului, ar deveni misionarii care ne trebue mai ales pentru reforma sufletească a tineretului, întrebuințând pe unii dintre ei ca profesori s’ar ajunge la resuscitarea școlilor mănăstirești, care — judicios organizate — ar putea avea rolul pe care l-au avut în Apus colegiile celebrelor ordine o instituție dintre cele mai active ale bisericii noastre din Ardeal, Tipografia Arhidiecezană, a îngrijit de tipărirea și, alături de Librăria Arhidiecezană, de răspândirea cărților religioase atât pentru cărturari, cât și pentru massa mare a poporului nostru, și îndeosebi pentru ostașii noștri luptători pe pământuri străine. Li s-a pus la dispoziție tuturor acestor cetitorii Cartea de rugăciuni, întocmită cu multă îngrijire, cărți de îndrumare sufletească, de știință teologică, de combatere a unor curente sociale dăunătoare neamului nostru profund creștin, — cărți datorite mai ales lucrării neobosite a profesorilor noștri de la Academia teologică Andreiană". Părerea presei, asupra acestor publicații, a fost binevoitoare și dintre cele mai favorabile. Astfel, între altele,Antropologia Paulină, Seria Teologică" Nr. 20, având de monahale, în creșterea mirenilor fanatici soldați ai credinței. Am indicat sumar doar câteva chestiuni de actualitate, pe care cercurile bisericești ar trebui să se facă obiect de studiu și de discuțiuni, spre a se putea ajunge cât mai grabnic la cea mai bună soluționare a lor. Prin frământarea unor idei noi, ce ar aduce un curent proaspăt de regenerare, prin stabilirea unor puncte de contact mai intim cu diferitele compartimente ale existenței atât de complexe a omului modern, biserica ar câștiga în supleță și experiență și — cunoscând mai bine pe acest om — va reuși să-l desbare de restul unor nevoi mărunte cărora le acordă o exagerată importanță, ajutându-l să se ridice din noroi și să se apropie de azurul esențelor pure. Vie și activă, biserica ortodoxă ținând pas cu evenimentele, va spulbera acuzația tendențioasă ce i se aduce adesea că ar fi trăit întotdeauna pe marginea vieții, pasivă și distantă, opunându se oricăror înnoiri. Dacă pasivitatea forțată în care s’a închistat în anumite timpuri e justificată. prin poziția ei specială în Orientul tuturor răscrucilor de furtună, lovită de păgâni și chiar de surorile ei creștine, astăzi liberă și privilegiată de stat biserica poate să-și răscumpere toată pasivitatea clădind pre cuvântul Mântuitorului noi temelii vieții, acestei vieți care nu trebue să fie decât o dârză și eroică trecere pe drumul dintre două nemărginiri. Prof. AUREL POPA secretarul general al Ministerului Cultelor