Telegraful Roman, 1943 (Anul 91, nr. 1-52)

1943-01-03 / nr. 1

2 TELEGRAFUL ROMAN N ANUL 1942 Intrând in noul an, publicăm, și de astă dată, o repetiție sumară a întâm­plărilor și faptelor mai mementuoase, bise­ricești, culturale și de binefacere, petre­cute in anul de care ne despărțim. Ministrul Cultelor la Sibiu Noul ministru al Culturii naționale și al Cultelor, dl prof. Ion Petrovici îndată după ocuparea postului său a ținut să ia informațiuni directe la fața locului de la cei ce conduc biserica ardeleană și viața universitară și școlară din centrul Mitro­poliei Ardealului. Bucuria nu­ a fost nu puțin în­dreptățită, când ministrul, cugetător cre­știn și înțelegător al intereselor bisericești ale neamului, a declarat cu prilejul ace­stei vizite din zilele de 7 și 8 Februar, că prin dispozițiile ce a luat de curând, se va creia preoțimii noastre ardelene un cadru demn de trecutul, prezentul și viito­rul ei. Prin decretul-rege, dela 7 Februar, s’a și făcut acestei preoțind dreptate în­tr’unul din punctele nedreptățirilor suferite. Știință și credință S. Sale Mitropolitului Nicolae, a cărui ex­punere a făcut să vibreze coardele simță­mântului religios sădit de acasă in ini­mile tinerești. I. P. S. Sa a declarat­­ .­Cre­dința este puterea cea mai mare în lume, — nimic cu dânsa nu se poate măsura“, înaltul Ierarh a spus studenților că studiul lor, făcut cu sârguință, va descoperi tot mai deplin măreția operei lui Dumnezeu. Adevărurile cele mari trebue să le privim cu ochii credinți­; fără această armă, viața omului nu poate realiza nimic de seamă. Și să nu se uite că legătura strânsă între popor și cărturari, o formează nu numai acelaș fel de grai, ci nu deosebi acelaș fel de credință: aceasta dă naștere unității neamului nostru. Un cărturar care, in ideile sale, e cu totul potrivnic concepției nea­mului său despre lume, nu poate să ne fie de folos, — păgubitor însă da. Numerosul auditor, alcătuit din stu­denți și studente, a Înțeles puterea și ade­vărul cuvintelor arhierești. Rămâne să mediteze și mai departe asupra lor, atunci când vor păși în cărările activității lor publice. Publicații din Tip. șaguniană Orizonturi noi Am pornit războiul nostru sfânt fără gânduri de expansiune și-l purtăm, pentru că ni­ a fost impus de cei ce doreau să distrugă ființa noastră na­țională și credința noastră strămo­șească. Prin vitejia fără seamăn a armatei noastre biruitoare însă, iată­­ne stăpâni peste ținutul de dincolo de Nistru, legând — prin prezența noastră acolo — firul unei tradiții, începute cu străvechii coloniști ro­mâni, stabiliți în provincia dintre Nistru și Bug și chiar mai încolo, cu ciobanii mocani care pătrundeau, în vremea pășunatului, până în Cri­­meea și continuând-o cu Români de talia lui Dimitrie Cantemir, care a fructificat cugetarea poporului rus, și cu Petru Movilă — considerat ca cel mai strălucit ierarh al bisericii rusești din toate timpurile — care, ajuns mitropolit al Kievului, a stăvilit ex­pansiunea catolică, pornită din Po­lonia cu gândul să înghită pe pra­voslavnicii ucrainieni. Iată, din fapte istorice neconte­state, desprinsă îndreptățirea acțiunii noastre misionare acolo, unde de 25 de ani diavolul și-a durat domnia, unde copiilor le-au rămas necunos­cute noțiunile de milă, de respect a bătrâneții, de creștinească dragoste a aproapelui și unde, de multe ori, ca delatori ai propriilor părinți, acești copii nenorociți se încărcau cu crima de paricid. Deși în acțiunea de convertire sufletească a rătăciților scăpați din sclavia țarului roșu, preoțimii i se deschid perspective de duhovnicească afirmare ca în primele veacuri cre­știne, prin organizarea misiunii de peste Nistru, biserica nu a rezolvat decât una din nenumăratele probleme pe care torentul evenimentelor le aduce pe planul ei de preocupare. Prezența bisericii este solicitată în cele mai variate compartimente ale vieții, și ea nu trebue decât să-și accentueze punctul ei de vedere cre­știn astăzi când socialismul robust, ridicat la rangul de dogmă în statele totalitare, nu e decât o perifrazare a comandamentelor evanghelice,să dai aproapelui din avutul tău, să slujești pe cei mai mici, să nu îngropi ta­lantul, etc... Dacă va ști să stăpâ­nească momentul, atât de prielnic unei exuberante înfloriri a credinței, biserica va trece cel mai strălucit examen pe care i l-au impus vreo­dată vremuri de adâncă prefacere ca cele de acum. Niciodată n’a apăsat mai greu pe umerii conducătorilor bisericii da­toria de a organiza, în toate amănun­tele, acțiunea ei de călăuză cătră Adevărul veșnic. Sistematic, cu me­todă, cu răbdare, cu dorința vie de a desăvârși ce este bun, de a reforma tot ce cere o reformă. In această acțiune biserica are nevoe de devotamentul neprecupețit al tuturor slujitorilor altarului. Clerul nostru va înțelege de bună seamă, cum a înțeles întot­deauna, poruncile vremii. In anumite momente cruciale, din istoria neamului, obștea preoților, di­rijată spre anumite acțiuni de expo­nenți geniali ce întruchipau ierarhia noastră laică sau eclesiastică, a con­tribuit la făurirea marilor noastre tri­umfuri istorice. Astfel descinderea lui Mihai Viteazul în Ardeal a fost precedată —­ după cum o arată cro­nicile austriace din acea vreme — de propaganda pe care preoții și călu­gării din Muntenia au făcut-o în rân­durile poporului. Tot astfel geniul lui Șaguna a știut să facă din preoți îndrumătorii politici, economici, cul­turali și sociali ai satelor, reînviind o conștiință națională pe punctul de a sucomba, obosită de loviturile ne­încetate ale asupritorilor. Ioana Când biserica are astăzi, în per­Conducătorului Statului, d. Mareșal Antonescu, pe cel mai con­vins apărător și cel mai mare bine­făcător al său, care zi de zi, se stră­­duește — prin toate mijloacele ce i stau la dispoziție — săi întărească prestigiul ce trebue să o nimiceze, când realizările, înregistrate la departamen­tul Cultelor sub oblăduirea actua­lului regim, trebue recunoscute ca cele mai importante din ultimele de­cenii, de ce atunci preoții, prin virtu­țile și darurile lor, să nu devină, ca și înaintașii lor, factori importanți în epopeea noastră națională, îndrumă­torii preoțimii, indicându-i normele de acțiune potrivite zilelor de astăzi. Cât privește formarea noilor ge­nerații de preoți, biserica, formulân­­du și scopurile către potrivit vremurilor noi, care țintește trebue să vină cu o reformă a învățământului teologic, crescând tineretul în cultul unor idei ce întruchipează aceste scopuri. Viitorului preot nu trebue să i se dea numai o cultură profesională. Trebue să-i fie cunoscute toate pro­blemele vieții. Un duh creștin trebue să coordoneze însă încă din seminar, accentuându-se în facultate, toate cu­noștințele laice, sublimându-le într’o concepție etică și spirituală care să le pună mereu în slujba unor înalte comandamente naționale și creștine. Seminarul eu mi-l închipui ca o școală, unde scopul formulat mai sus s’ar atinge datorită mai ales unei în­grijite educații ce s’ar da elevilor, corespunzătoare cu viitoarea lor me­­­nire. Și dacă nu toți cei care au urmat acest seminar, s’ar dedica che­mării preoțești­­ și nici să n’o poată face, fiind selecționați dintre ei numai aceia care au dovedit mai multă vo­cație și mai mult zel în dobândirea unor deprinderi care să garanteze atitudinea lor viitoare), educația pri­mită n’ar putea decât să folosească viitorului inginer sau medic, făcân­­du-l să nu mai creadă orbește în atot­puternicia materiei, ci să poată dis­cerne — dincolo de contingențele palpabile — imponderabilul unei spi­ritualități, care a fost în toate tim­purile motiv și izvor de progres și înălțare omenească. Bineînțeles, o deosebită grijă ar trebui să se pună în alegerea pro­fesorilor acestor seminarii. Ei trebue să fie convinși ortodocși, să simtă și să trăiască această ortodoxie că­reia îi datorăm atâtea neînfricați apo­stoli ai Evangheliei, militanți întru consolidarea dreptei credințe. Desbră­­cați de grija cea lumească, dispre­­țuind materialismul lutului, îndrăgo­stiți de cariera lor, să-și închine ei întreaga lor activitate, să aibă des­­voltat, până la exaltare, sentimentul național și convingerea că poporului românesc și bisericii lui naționale îi sunt rezervate înalte îndatoriri și mi­siuni de la care nu poate abdica. Dacă apoi viața viitorilor clerici s’ar desfășura în permanent contact cu educatorii a căror personalitate morală am schițat-o, nu numai la orele de curs, dacă evenimentele la ordinea zilei, al căror ecou străbate toate porțile, oricât de hermetic în­chise, nu s’ar înăbuși — după obi­ceiul comod dar condamnabil al in­ternatelor — ci s’ar comenta, s’ar cerceta întrucât ele se încadrează sau se abat de la legile moralei creștine și ale demnității omenești, viitorii pă­rinți duhovnicești ar cunoaște viața cu umbrele și luminile ei, ar ști să In ziua de Luni, 16 Februar, 1942, la început de Post, s’a inaugurat la Uni­versitatea Cluj-Sibiu, într’un cadru Uluire cele mai impresionante, un ciclu de șase meditații pentru studențime, având în ve­dere mărturisirea și cuminecarea ei in acest Post. Cuvintele ținute la acest ciclu, unele rostite de Înșiși domnii profesori univer­sitari, bărbați de știință, au recunoscut din nou că adevărurile descoperite de știință nu sunt contrare adevărurilor mărturisite de credință, știința iș are marginile sale, dincolo de aceste margini începe taina, care nu se dezleagă prin știința omului, fie filosof, biolog sau altfel de cercetător, — se dezleagă insă prin credința lui, așa cum a susținut creștinismul din toate vremurile. Ce­va să zică această credință, a ilustrat-o cuvântul către tinerime al I. P. distingă răul de bine, ar ști ce atitu­dine să ia în diferite situații și și-ar fixa astfel o normă solidă de con­duită pe care să n’o mai poată sdrun­­cina vâltorile vieții. Cunoscând slăbiciunile omenești, dar și corectivul lor, vor putea de­veni îndrumătorii și sfătuitorii păsto­riților lor în cele mai critice momente ale vieții. Vor ști ajuta omului din zilele noastre să regăsească atâtea valori de care s’a lepădat în anii de tulbure nebunie din pragul actulului război, când individualismul, ridicat pe piscul atâtor amăgitoare triumfuri nu trăia decât pentru sacrul său egoism. Singur și copleșit de eveni­mente pe care alte egoisme le declan­șează, omul începe să caute acum cu înfrigurare juvaerurile aruncate în no­roi, să și caute semenii, să sch­ieze gestul de a și-i apropia. Dar, elita luptătorilor pentru Hri­­stos, trebue s-o formeze călugării. Organizarea vieții monahale trebue să treacă și ea pe primul plan de preocupare a forurilor îndreptățite. Subtili intelectuali, apologeți înflăcă­rați ai sfintelor scripturi, înzestrați cu o enciclopedică cultură, călugării ace­știa pe care nicio legătură lumească nu-i împiedecă să înfrunte toate pri­mejdiile unei lumi ostile, toate con­fruntările cu oameni învățați să com­bată cu perfidele arme ale anticri­stului, ar deveni misionarii care ne trebue mai ales pentru reforma su­fletească a tineretului, întrebuințând pe unii dintre ei ca profesori s’ar ajunge la resuscitarea școlilor mănă­stirești, care — judicios organizate — ar putea avea rolul pe care l-au avut în Apus colegiile celebrelor ordine o instituție dintre cele mai active ale bisericii noastre din Ardeal, Tipografia Arhidiecezană, a îngrijit de tipărirea și, alături de Librăria Arhidiecezană, de ră­­spândirea cărților religioase atât pentru cărturari, cât și pentru massa mare a po­porului nostru, și îndeosebi pentru ostașii noștri luptători pe pământuri străine. Li s-a pus la dispoziție tuturor acestor cetitorii Cartea de rugăciuni, întocmită cu multă îngrijire, cărți de îndrumare su­fletească, de știință teologică, de comba­tere a unor curente sociale dăunătoare neamului nostru profund creștin, — cărți datorite mai ales lucrării neobosite a pro­fesorilor noștri de la Academia teologică­­ Andreiană". Părerea presei, asupra acestor publi­cații, a fost binevoitoare și dintre cele mai favorabile. Astfel, între altele,­­Antropologia Pau­­lină, Seria Teologică" Nr. 20, având de monahale, în creșterea mirenilor fana­tici soldați ai credinței. Am indicat sumar doar câteva chestiuni de actualitate, pe care cercu­rile bisericești ar trebui să se facă obiect de studiu și de discuțiuni, spre a se putea ajunge cât mai grabnic la cea mai bună soluționare a lor. Prin frământarea unor idei noi, ce ar aduce un curent proaspăt de regenerare, prin stabilirea unor puncte de contact mai intim cu diferitele compartimente ale existenței atât de complexe a omului modern, biserica ar câștiga în supleță și experiență și — cunoscând mai bine pe acest om — va reuși să-l desbare de re­stul unor nevoi mărunte cărora le acordă o exagerată importanță, aju­­tându-l să se ridice din noroi și să se apropie de azurul esențelor pure. Vie și activă, biserica ortodoxă ținând pas cu evenimentele, va spul­bera acuzația tendențioasă ce i se aduce adesea că ar fi trăit întot­deauna pe marginea vieții, pasivă și distantă, opunându se oricăror înnoiri. Dacă pasivitatea forțată în care s’a închistat în anumite timpuri e ju­stificată. prin poziția ei specială în Orientul tuturor răscrucilor de fur­tună, lovită de păgâni și chiar de surorile ei creștine, astăzi liberă și privilegiată de stat biserica poate să-și răscumpere toată pasivitatea clădind pre cuvântul Mântuitorului noi temelii vieții, acestei vieți care nu trebue să fie decât o dârză și eroică trecere pe drumul dintre două nemărginiri. Prof. AUREL POPA secretarul general al Ministerului Cultelor

Next