Telegraful Roman, 1945 (Anul 93, nr. 1-52)
1945-01-01 / nr. 1
4 gfetâWtef MWptșțwsbU I Praf Br 9. aifeHM TELEGRAFUL ROMAN Nr. 1 jiserica noastră și botezul evreilor . O lămurire necesară - Ziarul „Jurnalul de dimineață” din Capitala a publicat în numărul său de Crăciun (38 din 25 X 1. 1944 p. 5) un articol informatic întitulat „Biserica și religia în URSS", care sfârșește cu o imputare la adresa Bisericii noastre. Iat-o: „Nu a intervenit pare la noi, regimul dictatorial, până și m... cea mai sacră dogmă a mosiunii bisericii creștine, interzicându-i să administreze, în anume cazuri taina botezului? Și anume în cazul, socotit cel mai de seamă, de convertire a evreilor..? Și biserica a acceptat această interdicție“. Afirmațiunea despre intervenția regimului dictatorial în chestiunea interdicției botezării evreilor, este adevărată. Dar imputarea ce i se aduce Bisericii noastre că ar fi acceptat această interdicție, este riguros inexactă. Autorul articolului citat cunoaște chestiunea în mod superficial și eroarea pe care o face este prea evidenți ca să nu necesite o punere la punct, pe bază de documente autentice cari stau mărturie despre atitudinea Bisericii noastre fața de problema botezării evreilor, atitudine diametral opusă aceleia pe care i-o impută el. Iată faptele : In „Monitorul Oficial” nr. 68 din 21 Martie 1941, a fost publicat Decretul-Lege nr. 711, prin care art. 44 din Legea pentru regimul general al Cultelor era modificat în sensul că trecerea — și deci pri mirea evreilor — în oricare din cultele creștine era prohibită. Luând cunoștință de această dispoziție, I. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului, cu propria-i mână a redactat în termeni clari și fermi o întâmpinare adresată dlui General Radu Rosetti, pe atunci titularul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor. Întâmpinarea este înregistrată și păstrată în original și copie la arhiva Arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba-Iulia și Sibiu, sub nr. 4668 Bis, din 4 Aprilie 1941. Desprindem din ea câteva fragmente: „Principial, nimenea de pe pământ nu poate opri ca Evanghelia și harul mântuitor al Domnului nostru Iisus să fie împărtășite oricărui om. Fiul lui Dumnezeu sa coborît pe pământ și a suferit moartea pe cruce pentru mântuirea tuturor oamenilor cari vreau să creadă in El. — Cu atât mai puțin este această interdicție de competența Statului. El nu se poate face stăpân peste ceea ce nu are, peste harul și peste voința de mântuire a lui Dumnezeu... amestecându-se în lucruri de dogmă". » Cu toate că o problemă a botezării evreilor pentru Mitropolia ortodoxă a Ardealului în mod practic nu exista la vremea aceea — Biserica străbună de dincoace de Carpați fiind populată exclusiv de elemente de origine etnică română — I. P. Sf. nostru Mitropolit Nicolae a precizat principiul creștin în această chestiune, în termenii lipsiți de echivoc pe cari i-am transcris mai sus, dând un spor de greutate întâmpinării Sale, când spune ceva mai la vale: „Biserica știe și fără deciziuni incompetente, cari ating conștiința ei dogmatică, să păzească neamul de primejdia înstrăinării... Dreptul ei de a boteza an poate fi prejudiciat prin legi ale Statului. Biserica noastră are caracterul ecumenicității, ea fiind trimisă la „toate neamurile" (Mateiu 28, 18) ca să le boteze. Apostolii și urmașii lor au primit porunca Mântuitorului de a propovădui Evanghelia „la toată făptura“ [Marcu 16, 16]. Acesta e cuvântul de ordine ce l-a primit dela întemeietorul ei". " Dar întâmpinarea nu se mărginește numai la această categorică precizare de ordin principial, ci anunță o atitudine practică. Căci rugându-l pe ministrul în funcțiune să „retragă Decretul-Lege amintit, ca fiind în contradicție cu dogma despre Biserică". I. P. Sf nostru Mitropolit Nicolae adaugă: „Dacă nu ați face aceasta, suntem nevoiți a Vă declara că pentru Biserica pe care o păstoresc, Decretul-Lege împricinat îl vom considera neavenit, pentru că într'un caz de conflict între porunca dumnezeească a Mântuitorului și între un Decret-Lege dat de oameni, noi suntem datori să Vă repețim cuvântul Sfintei Scripturi: „Ce este drept înaintea lui Dumnezeu a asculta pe voi mai vârtos decât pe Dumnezeu, judecați" (Faptele Apostolilor 4, 19). Punctul de vedere exprimat de către I. P Sf. Mitropolit Nicolae a fost împărtășit întru totul de către P. Sf. Episcopi ortodocși din Transilvania, ca și de Mitropolia română unită a Blajului, al cărei titular de pe acea vreme, răposatul mitropolit Dr. Alexandru Nicolescu a răspuns în același sens Ministerului, după ce-l consultase în prealabil pe Chiriarhul nostru. Prin adresa nr. 21.022 din 12 Aprilie 1941, fostul Ministru al Cultelor răspunde că după ce s’a consultat cu „Conducătorul Statului“, Ministrul de resort a hotărît că „pentru înalte rațiuni de Stat, întrucât chestiunea reprezintă un act de guvernământ, nu se poate reveni asupra dispozițiunilor sus zisului Decret-Lege“... In 23 Aprilie 1941, prin adresa nr. 5727 Bis., redactată în întregime de către I. P. Sf. nostru Mitropolit Nicolae, fostul Ministru al Cultelor era încunoștiințat că replica ce i se dădea nu purcede din dorința „de a întreținea o discuție asupra unei dogme a Bisericii, căci dogmele nu pot fi discutate“... m Noi avem datoria — scrie I. P. Sf. Sa — să rămânem neclintiți pe poziția fixată de autoritatea dumnezeească a Revelației și a Bisericii. Observăm cu adâncă durere că este primul caz când Statul român ia o dispoziție formală indirectă contradicție cu credința neamului, legiferând împotriva dogmelor Bisericii care a ocrotit ființa românismului întotdeauna. Biserica nu se poate abate dela porunca dumnezeească și in consecință nu putem lua în considerare Decretul-Lege edictat“. Și în încheiere: „Cu învățăturile creștinismului nu se pot face tranzacții și compromisuri, fără ca să nu se clatine întreaga autoritate a lui. El este un întreg descoperit de Dumnezeu și nu putem înlătura când o parte, când alta din dogmele lui, după bunul nostru plac... Iată de ce, Domnule Ministru, calitatea noastră de păzitori ai adevărurilor de credință descoperite de Dumnezeu nu tăgădue să ne abatem de la ele, la dorința și Judecata omenească. Acesta este cuvântul Nostru definitiv in această chestiune". Dacă această atitudine a Bisericii noastre se cheamă acceptarea Interdicției statale de-a boteza pe evrei, atunci noi înțelegem să ne mândrim cu ea. Un elementar simțământ de onestitate profesională îl obligă pe colaboratorul ziarului: „Jurnalul de dimineață* să ia act de aceste precizări. Sarcina sa va fi ușoară: abia acum peana lui va sluji adevărului. Căci este inadmisibil să ridici față de sfânta instituție a Bisericii o imputare de gravitate a celei semnalate act, când un mitropolit și cinci episcopi ortodocși, secondați de mitropolitul unit dela Blaj, au rezistat așa cum am arătat tentativei guvernului dictatorial de-a se amesteca în chestiunea administrării sfintei taine a botezului. Din trecutul satelor Institutul de editură „Dacia Traiană“ S. A. din Sbune pune azi la îndemână noul volum semnat de Prof /. Lupaș, directorul Institutului de istorie națională Cluj-Sibiu, și purtând titlul de: „Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvane“, Sibiu, 1944, Pag. 148. Prețul ? — Marele public cetitor s’a obișnuit sä Întâmpine cu toată încrederea publicațiiie profesorului de Istorie dela universitatea noastră socotindu-le drept scrieri de superioară calitate, atât ca gândire, cât și ca formă de expunere limpede și nesilită. Printre aceste publicații se va înșira, credem, și volumul de acum, [extras din „Studii Istorice", vol. IV) despre trecutul unor sate ardelene pe temeiuri documentare. Satul, ca viața sa patriarhială, spre deosebire de oraș, este mult mai sărac în documente și însemnări cu raport la viața sa obștească sau particulară. De aici și greutatea de a reconstrui istoricește viața de la sat. Ca exemplu, despre acest adevăr, autorul ne arată chiar la începutul cărții sale, că o întâmplare norocoasă l-a ajutat să găsească „în podul primăriei din Sâiiște, aruncate printre vechituri netrebnice, două registre în care „judecătorii scaunului” obișnuiau să păstreze textul scris al sentințelor pronunțate în chestiuni de moștenire și de împărțire a proprietăților rămase pe urma sătenilor decedați". La fel cu podul primăriei din Sâiiște, câte alte poduri, din cuprinsul țării, vor mai adăposti, în prag și uitare, hârtii vechi, ce-și așteaptă zădarnic cercetătorul vieții istorice a cutare comune sau instituțiuni! In registrele sau „protocoalele", descoperite de prof. I. Lupaș, se aflau, printre foile lor, multe acte scrise românește de sătenii înșiși cari voiau ca ultima dorință, privitoare la împărțirea agonisttei lor, să fie deplin respectată. Existența unor simpli țărani, știutori de carte în sudul Transilvaniei. In veacul al 18-lea „se explică și prin existența unui început de învățământ primar românesc încă din veacul XVI și Întâia jumătate a veacului următor; cele mai vechi școale românești sânt cele amintite la Brașov, Geoșj, Hațeg, Caransebeș, Sâiște . Încă din sec. XVI, — Boița și Făgăraș, 1657, erau modeste școale clădite și ocrotite sub adăpostul bisericii străbune, ai cărui slujitori primeau deja căpeteniile lor ierarhice îndrumarea să-și împlinească, pe lângă slujba altarului, și datoria de a lumina poporul prin școală și efiră de școală". (p. 3 ) Iar miropolitul Sava Brancovici Brâncoveanu s’a îngrijit ca toți preoții români din țară să înființeze așa numitele școli duminecale împărtășind, îndată după serviciul divin instrucțiunea necesară în satele unde nu era școală (p. 3). Capitolul următor se ocupă cu textul unor testamente țărănești din sec. al 18-lea din care se poate vedea starea materială, religioasă și intelectuală a satelor din Scaunul Săliștei. De relevat grija ce o poartă țăranul, când lasă „cu limbă de moarte" să fie Înmormântat ca bun creștin, și astfel să se Înfățișeze Împăcat în fața lui Dumnezeu... Viața patriarhială a țăranilor liberi, din așa numitele „7 județe“ (7 scaune judecătorești), este rău tulburată de politica de convertire religioasă a Curții din Viena, care voia, cu orice preț, să se impună „legea împăratului“. După încăierări sângeroase cu oastea împărătească, se continuă asupririle; — satele insă rămân statornice în credința lor veche, cu toate numeroasele arestări de preoți și de țărani ortodocși. Guvernatorul Ardealului, Halier, a intervenit, în 1745, printr-o circulară latinească și românească, spre a liniști spiritele agitate ale locuitorilor din satele scaunului Săliștei: Cacova, Tilișca, Galeș, Sâiiște, Sibiel și Vale. Și, între alte mijloace de împăciuire, Haller scrie poporului despre împărăteasa Maria Terezia că: „Prea înălțată Crăiasă și a noastră mult milostivă Doarna și Stăpână... ca o Pravoslavnică și de toată creștinătatea iubitoare, ne învrednicește și ne odihnește". —împărăteasa, de fapt era, și a rămas totdeauna, mare catolică și foarte departe de pravoslavincia, afirmată de Holier. Curentul de emigrare a românilor ardeleni, plecați în pribegie — din pricina de credință prigonită, — emigrare considerată la Curtea vieneză ca fiind foarte păgubitoare pentru Împărăție, — n’a putut fi oprit pe lângă toate măsurile aspra luate de Crăiasă și de autoritățile catolice vieneze. Românii ortodocși plecau în mașie cătră țările de peste Carpați. Pentru cei rămași pe loc se continuă seria de suferințe, nespus de grele, pe temă religioasă. Țăranul săliștean Oprea Miclăuș. Preotul Măcinic din Sibiel dau față cu crăiasa Maria Terezia și cu cancelarul Kaunitz in 1752 și cer să li se îngăduie libertatea de conștiință, deprinderea slobodă a credinții, și încuviințarea alegerii unui episcop, sfințit la Carloviț, pe seama ortodocșilor, ori apoi un „patent” pe temeiul căruia ceace nu primește „unirea* (cu Roma), să fie slobod să plecă din țară ori încotro vrea (p. 71). Celor doi luptători mărgineni nu li s’a încuviințat nici una, nici alta, ci l1 s’a răspuns cu o întemnițare la Kufstein, de unde nu s’au mai înapoiat nici odată în Ardeal. In „temnița de veci" de la Kuîstda mai veni in 1756 și preotul Ioanăș din Galeș, „om de aceeaș vrednicie și tărie sufletească In lupta pentru apărarea credinții“ (p. 77). Suferințele acestor martiri au fost purtate cu pilduitoare înfrânare creștinească și s’au cufundat cu desăvârșire in sguduitoarea tăcere a marilor dureri, țarâ de care ortodoxia transilvanie anevoie ar fi putut să obțină succesul important de a vedea triumfând în lupta îndelungată a satului român cu puternicul scaun împărătesc de la Viena, smerenia tradițională a poporului orfan (p. 78). Orașul tirolez Kufstein, ca joc de mucenicie ortodoxă româna, s’a învrednicit să fie cercetat de călătorii români cari trec prin fara Tirolului. Astfel, autorul contribuțiilor documentare la istoria satelor transilvane, intr’o călătorie a sa din Septemvrie 1937, s’a oprit la Kufstein, cu gândul că va găsi vreo fărâmă documentară despre lunga robie a pomeniților luptători din secolul al 18 lea. N’a aflat însă altceva, decât că arhiva temniței a fost transportată în arhiva ministerului de justiție din Viena, unde probabil vs fi căzut pradă incendiului din 1927 (p. 80). Pe lângă martirii din fortăreața Kufstein se amintesc și ceilalți luptători pentru credință, ieșiți din comunele ardelene de sud, că și din Halmu j, Banat și Bihor. Toți aceștia au înfruntat o împărăție catolică ce râvnea „să poruncească tuturor neamurilor din cuprinsul ei nu numai în chestiuni politice, miliare și economiceculturale, ci și în cele de ordin sufletesc". Ardealul ortodox a secerat, în această inegală luptă, o izbândă Învederată. Din acest motiv, prof. I. Lupaș consideră, cu drept cuvânt, greșită încercarea unora de a coborâ avântul pomeniților preoți și țărani alături de — fanatismul „stiliștilor" noștri mai din anii trecuți, — alt soi de „luptători" și cu totul în alte împrejurări. In paginile ce mai urmează, autorul dă toată atenția înființării regimentelor românești de graniță transilvană; se arată atitudinea obiectivă și înțeleaptă a generalului Buccow în această chestiune, (care de altfel ne a distrus mănăstirile N. R.), se dau apoi câteva necunoscute rapoarte in legătură cu răscoala lui Hora, și se caractensează, la sfârșit, Împrejurările care au împiedecat pătrunderea românului în orașele transilvane, se subliniază aici exclusivismul citadin săsesc, în puterea unor vechi, astăzi învechite, privilegii ș. a., care împiedecau accesul românesc spre oraș. Carce, cu putere neobosită, se străduiește să ne apropie cât mai mult de trecutul satelor noastre, te dovedește și de astădată ca ager observator, ca nepărtinitor critic al faptelor și persoanelor istorice, ca iubitor pătimaș de îngălbenită hârtii documentare, și nu mai puțin ca valoros educator și sprijinitor distins al talentelor tinere și promițătoare. e. h. ii tipuri Tipofgafsftoi Ashtdlecwsf ® ® SibUs.