Telegraful Roman, 1945 (Anul 93, nr. 1-52)

1945-01-01 / nr. 1

4 gfetâWtef MWptșțwsbU I Praf Br 9. aifeHM TELEGRAFUL ROMAN Nr. 1 j­iserica noastră și botezul evreilor . O lămurire necesară - Ziarul „Jurnalul de dimineață” din Capitala a publicat în numărul său de Crăciun (38 din 25 X 1. 1944 p. 5) un articol informatic întitulat „Biserica și re­ligia în URSS", care sfârșește cu o impu­tare la adresa Bisericii noastre. Iat-o: „Nu a intervenit pare la noi, regimul dictatorial, până și m... cea mai sacră dogmă a m­osiunii bisericii creștine, inter­­zicându-i să administreze, în anume cazuri taina botezului? Și anume în cazul, soco­tit cel mai de seamă, de convertire a evrei­lor..? Și biserica a acceptat această in­terdicție“. Afirmațiunea despre intervenția regi­mului dictatorial în chestiunea interdicției botezării evreilor, este adevărată. Dar im­putarea ce i se aduce Bisericii noastre că ar fi acceptat această interdicție, este ri­guros inexactă. Autorul articolului citat cunoaște chestiunea în mod superficial și eroarea pe care o face este prea evidenți ca să nu necesite o punere la punct, pe bază d­e documente autentice cari stau mărturie despre atitudinea Bisericii noastre fața de problema botezării evreilor, atitu­­dine diametral opusă aceleia pe care i-o impută el. Iată faptele : In „Monitorul Oficial” nr. 68 din 21 Martie 1941, a fost publicat Decretul-Lege nr. 711, prin care art. 44 din Legea pen­tru regimul general al Cultelor era modi­ficat în sensul că trecerea — și deci pri­ mirea evreilor — în oricare din cultele creștine era prohibită. Luând cunoștință de această dispo­ziție, I. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ar­dealului, cu propria-i mână a redactat în termeni clari și fermi o întâmpinare adre­sată dlui General Radu Rosetti, pe­ atunci titularul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor. Întâmpinarea este în­registrată și păstrată în original și copie la arhiva Arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba-Iulia și Sibiu, sub nr. 4668 Bis, din 4 Aprilie 1941. Desprindem din ea câ­teva fragmente: „Principial, nimenea de pe pământ nu poate opri ca Evanghelia și harul mân­tuitor al Domnului nostru Iisus să fie îm­părtășite oricărui om. Fiul lui Dumnezeu sa coborît pe pământ și a suferit moartea pe cruce pentru mântuirea tuturor oame­nilor cari vreau să creadă in El. — Cu atât mai puțin este această interdicție de competența Statului. El nu se poate face stăpân peste ceea ce nu are, peste harul și peste voința de mântuire a lui Dumnezeu... amestecându-se în lu­cruri de dogmă". » Cu toate că o problemă a botezării evreilor pentru Mitropolia ortodoxă a Ar­dealului în mod practic nu exista la vremea aceea — Biserica străbună de dincoace de Carpați fiind populată exclusiv de ele­mente de origine etnică română — I. P. Sf. nostru Mitropolit Nicolae a precizat principiul creștin în această chestiune, în termenii lipsiți de echivoc pe cari i-am transcris mai sus, dând un spor de greu­tate întâmpinării Sale, când spune ceva mai la vale: „Biserica știe și fără deciziuni in­competente, cari ating conștiința ei dog­matică, să păzească neamul de primejdia înstrăinării... Dreptul ei de a boteza an poate fi prejudiciat prin legi ale Statului. Biserica noastră are caracterul ecumenicității, ea fiind trimisă la „toate neamurile" (Mateiu 28, 18) ca să le bo­teze. Apostolii și urmașii lor au primit po­runca Mântuitorului de a propovădui E­­vanghelia „la toată făptura“ [Marcu 16, 16]. Acesta e cuvântul de ordine ce l-a primit dela întemeietorul ei". " Dar întâmpinarea nu se mărginește numai la această categorică precizare de ordin principial, ci anunță o atitudine prac­tică. C­ăci rugându-l pe ministrul în func­țiune să „retragă Decretul-Lege amintit, ca fiind în contradicție cu dogma despre Biserică". I. P. Sf nostru Mitropolit Nicolae adaugă: „Dacă nu ați face aceasta, suntem nevoiți a Vă declara că pentru Biserica pe care o păstoresc, Decretul-Lege împri­cinat îl vom considera neavenit, pentru că într'un caz de conflict între porunca dumnezeească a Mântuitorului și între un Decret-Lege dat de oameni, noi suntem datori să Vă repețim cuvântul Sfintei Scripturi: „Ce este drept înaintea lui Dum­nezeu a asculta pe voi mai vârtos decât pe Dumnezeu, judecați" (Faptele Aposto­lilor 4, 19). Punctul de vedere exprimat de către I. P­ Sf. Mitropolit Nicolae a fost împăr­tășit întru totul de către P. Sf. Episcopi ortodocși din Transilvania, ca și de Mitro­polia română unită a Blajului, al cărei ti­tular de pe acea vreme, răposatul mitro­polit Dr. Alexandru Nicolescu a răspuns în același sens Ministerului, după ce-l consul­tase în prealabil pe Chiriarhul nostru. Prin adresa nr. 21.022 din 12 Aprilie 1941, fostul Ministru al Cultelor răspunde că după ce s’a consultat cu „Con­ducătorul Statului“, Ministrul de resort a hotărît că „pentru înalte rațiuni de Stat, întru­cât chestiunea reprezintă un act de guvernământ, nu se poate reveni asupra dispozițiunilor sus zisului Decret-Lege“... In 23 Aprilie 1941, prin adresa nr. 5727 Bis., redactată în întregime de către I. P. Sf. nostru Mitropolit Nicolae, fostul Ministru al Cultelor era încunoștiințat că replica ce i se dădea nu pur­cede din dorința „de a întreținea o dis­cuție asupra unei dogme a Bisericii, căci dogmele nu pot fi discutate“... m Noi avem datoria — scrie I. P. Sf. Sa — să ră­mânem neclintiți pe poziția fixată de au­toritatea dumnezeească a Revelației și a Bisericii. Observăm cu adâncă durere că este primul caz când Statul român ia o dispoziție formală in­directă contradicție cu credința neamului, legiferând împo­triva dogmelor Bisericii care a ocrotit ființa românismului întotdeauna. Biserica nu se poate abate dela porunca dumne­zeească și in consecință nu putem lua în considerare Decretul-Lege edictat“. Și în încheiere: „Cu învățăturile creștinismului nu se pot face tranzacții și compromi­suri, fără ca să nu se clatine întreaga autoritate a lui. El este un întreg desco­perit de Dumnezeu și nu putem înlătura când o parte, când alta din dogmele lui, după bunul nostru plac... Iată de ce, Domnule Ministru, calitatea noastră de păzitori ai adevărurilor de credință des­coperite de Dumnezeu nu tăgădue să ne abatem de la ele, la dorința și Judecata omenească. Acesta este cuvântul No­stru definitiv in această chestiune". Dacă această atitudine a Bisericii noastre se cheamă acceptare­a Interdicției statale de-a boteza pe evrei, atunci noi în­țelegem să ne mândrim cu ea. Un elementar simțământ de onestitate profesională îl obligă pe colaboratorul zia­rului: „Jurnalul de dimineață* să ia act de aceste precizări. Sarcina sa va fi ușoară: abia acum peana lui va sluji adevărului. Căci este inadmisibil să ridici față de sfânta instituție a Bisericii o imputare de gravitate a celei semnalate act, când un mi­tropolit și cinci episcopi ortodocși, secon­dați de mitropolitul unit dela Blaj, au re­zistat așa cum am arătat tentativei guver­nului dictatorial de-a se amesteca în che­stiunea administrării sfintei taine a bo­tezului. Din trecutul satelor Institutul de editură „Dacia Traiană“ S. A. din S­b­u­ne pune azi la îndemână noul volum semnat de Prof­ /. Lupaș, di­rectorul Institutului de istorie națională Cluj-Sibiu, și purtând titlul de: „Contri­­buțiuni documentare la istoria satelor transilvane“, Sibiu, 1944, Pag. 148. Prețul ? — Marele public cetitor s’a obișnuit sä Întâmpine cu toată încrederea pu­blicațiiie profesorului de Istorie dela universitatea noastră socotindu-le drept scrieri de supe­rioară calitate, atât ca gândire, cât și ca formă de expunere limpede și nesilită. Printre aceste publicații se va înșira, credem, și volumul de acum, [extras din „Studii Istorice", vol. IV) despre trecutul unor sate ardelene pe temeiuri docu­mentare. Satul, ca viața sa patriarhială, spre deosebire de oraș, este mult mai sărac în documente și însemnări cu raport la viața sa obștească sau particulară. De aici și greutatea de a reconstrui istoricește viața de la sat. Ca exemplu, despre aces­t adevăr, autorul ne arată chiar la începutul cărții sale, că o întâmplare norocoasă l-a ajutat să găsească „în podul primăriei din Sâiiște, aruncate printre vechituri netrebnice, două registre în care „judecătorii scaunului” obișnuiau să păstreze textul scris al sen­tințelor pronunțate în chestiuni de moște­nire și de împărțire a proprietăților rămase pe urma sătenilor decedați". La fel cu podul primăriei din Sâiiște, câte alte poduri, din cuprinsul țării, vor mai adăposti, în prag și uitare, hârtii vechi, ce-și așteaptă zădarnic cercetătorul vieții istorice a cutare­ comune sau instituțiuni! In registrele sau „protocoalele", des­coperite de prof. I. Lupaș, se aflau, printre foile lor, multe acte scrise românește de sătenii înșiși cari voiau ca ultima dorință, privitoare la împărțirea agonisttei lor, să fie deplin respectată. Existența unor simpli țărani, știutori de carte în sudul Transil­vaniei. In veacul al 18-lea „se explică și prin existența unui început de învățământ primar românesc încă din veacul XVI și Întâia jumătate a veacului următor; cele mai vechi școale românești sânt cele amintite la Brașov, Geoșj, Hațeg, Caran­sebeș, Sâi­ște . Încă din sec. XVI, — Boița și Făgăraș, 1657, erau modeste școale clădite și ocrotite sub adăpostul bisericii străbune, ai cărui slujitori primeau deja căpeteniile lor ierarhice îndrumarea să-și împlinească, pe lângă slujba altarului, și datoria de a lumina poporul prin școală și efiră de școală". (p. 3 ) Iar miropolitul Sava Brancovici Brân­­coveanu s’a îngrijit ca toți preoții români din țară să înființeze așa numitele școli du­­minecale împărtășind, îndată după servi­ciul divin instrucțiunea necesară în satele unde nu era școală (p. 3).­­ Capitolul următor se ocupă cu textul unor testamente țărănești din sec. al 18-lea din care se poate vedea starea materială, religioasă și intelectuală a satelor din Scaunul Săliștei. De relevat grija ce o poartă țăranul, când lasă „cu limbă de moarte" să fie Înmormântat ca bun creștin, și astfel să se Înfățișeze Împăcat în fața lui Dumnezeu... Viața patriarhială a țăranilor liberi, din așa numitele „7 județe“ (7 scaune ju­decătorești), este rău tulburată de politica de convertire religioasă a Curții din Viena, care voia, cu orice preț, să se impună „legea împăratului“. După încăierări sângeroase cu oa­stea împărătească, se continuă asupririle; — satele insă rămân statornice în credința lor veche, cu toate numeroasele arestări de preoți și de țărani ortodocși. Guvernatorul Ardealului, Halier, a intervenit, în 1745, printr-o circulară lati­nească și românească, spre a liniști spiritele agitate ale locuitorilor din sa­tele scaunului Săliștei: Cacova, Tilișca, Galeș, Sâiiște, Sibiel și Vale. Și, între alte mijloace de împăciuire, Haller scrie popo­rului despre împărăteasa Maria Terezia că: „Prea înălțată Crăiasă și a noastră mult milostivă Doar­na și Stăpână... ca o Pravoslavnică și de toată creștinătatea iubitoare, ne învrednicește și ne odihnește". —­­împărăteasa, de fapt era, și a rămas totdeauna, mare catolică și foarte departe de pravoslavin­cia, afirmată de Holier.­ Curentul de emigrare a românilor ardeleni, plecați în pribegie — din pricina de credință prigonită, — emigrare consi­derată la Curtea vieneză ca fiind foarte păgubitoare pentru Împărăție, — n’a putut fi oprit pe lângă toate măsurile aspra luate de Crăiasă și de autoritățile catolice vie­­neze. Românii ortodocși plecau în mașie cătră țările de peste Carpați. Pentru cei rămași pe loc se continuă seria de suferințe, nespus de grele, pe temă religioasă. Țăranul săliștean Oprea Miclăuș. Preotul Măcinic din Sibiel dau față cu crăiasa Maria Terezia și cu cancelarul Kaunitz in 1752 și cer să li se îngăduie libertatea de conștiință, deprinderea slobodă a credinții, și încuviințarea alegerii unui episcop, sfințit la Carloviț, pe seama or­todocșilor, ori apoi un „patent” pe temeiul căruia ceace nu primește „unirea* (cu Roma), să fie slobod să plecă din țară ori încotro vrea (p. 71). Celor doi luptători mărgineni nu li s’a încuviințat nici una, nici alta, ci l1 s’a răspuns cu o întemnițare la Kufstein, de unde nu s’au mai înapoiat nici odată în Ardeal. In „temnița de veci" de la Kuî­­stda mai veni in 1756 și preotul Ioanăș din Galeș, „om de aceeaș vrednicie și tărie sufletească In lupta pentru apărarea credin­ții“ (p. 77). Suferințele acestor martiri au fost purtate cu pilduitoare înfrânare creștinească și s’au cufundat cu desăvârșire in sgudu­­itoarea tăcere a marilor dureri, țarâ de care ortodoxia transilvanie anevoie ar fi putut să obțină succesul important de a vedea triumfând în lupta îndelungată a satului român cu puternicul scaun împărătesc de la Viena, smerenia tradițională a poporului orfan (p. 78). Orașul tirolez Kufstein, ca joc de mucenicie ortodoxă româna, s’a învrednicit să fie cercetat de călătorii români cari trec prin fara Tirolului. Astfel, autorul con­tribuțiilor documentare la istoria satelor transilvane, intr’o călătorie a sa din Sep­temvrie 1937, s’a oprit la Kufstein, cu gândul că va găsi vreo fărâmă documen­tară de­spre lunga robie a pomeniților luptători din secolul al 18 lea. N’a aflat însă altceva, decât că arhiva temniței a fost transportată în arhiva ministerului de justiție din Viena, unde probabil vs fi că­zut pradă incendiului din 1927 (p. 80). Pe lângă martirii din fortăreața Kuf­stein se amintesc și ceilalți luptători pen­tru credință, ieșiți din comunele ardelene de sud, că și din Halmu j, Banat și Bihor. Toți aceștia au înfruntat o împărăție catolică ce râvnea „să poruncească tuturor neamurilor din cuprinsul ei nu numai în chestiuni politice, miliare și economice­­culturale, ci și în cele de ordin sufletesc". Ardealul ortodox a secerat, în această inegală luptă, o izbândă Învederată. Din acest motiv, prof. I. Lupaș consideră, cu drept cuvânt, greșită încercarea unora de a coborâ avântul pomeniților preoți și țărani alături de — fanatismul „stiliștilor" noștri mai din anii trecuți, — alt soi de „luptători" și cu totul în alte împrejurări. In paginile ce mai urmează, autorul dă toată atenția­ înființării regimentelor românești de graniță transilvană; se arată atitudinea obiectivă și înțeleaptă a ge­neralului Buccow în această chestiune, (care de altfel ne a distrus mănăstirile N. R.), se dau apoi câteva necunoscute rapoarte in legătură cu răscoala lui Hor­a, și se caractensează, la sfârșit, Împrejură­rile care au împiedecat pătrunderea ro­mânului în orașele transilvane, se sub­liniază aici exclusivismul citadin săsesc, în puterea unor vechi, astăzi învechite,­­ privilegii ș. a., care împiedecau accesul românesc spre oraș. Carce, cu putere neobosită, se stră­duiește să ne apropie cât mai mult de trecutul satelor noastre, te dovedește și de astădată ca ager observator, ca ne­părtinitor critic al faptelor și persoanelor istorice, ca iubitor pătimaș de îngălbenită hârtii documentare, și nu mai puțin ca valoros educator și sprijinitor distins al talentelor tinere și promițătoare. e. h. ii tipuri Tipofgafsftoi Ashtdlecwsf ® ® SibUs.

Next