Telegraful Român, 1959 (Anul 107, nr. 1-48)

1959-01-01 / nr. 1-2

2 Multe şi grele au fost suferinţele oamenilor, ale celor mulţi. Ale celor harnici şi săraci. Ale celor lipsiţi nu numai de bunuri materiale, dar lipsiţi de lumina culturii, de binefacerile şcolii!... Cum trupul cere alimente, cer şi sufletul şi mintea alimentele lor. Şi cei care cu grea trudă cîştigau un bras de mămăligă pentru familia nu­meroasă trebuiau să aibă curaj de mucenici să croiască copiilor drum spre lumina învăţăturii. — Sînt anumite soroace cînd omul şi ţara şi lumea se opresc pe o clipă şi fac anumite so­coteli! Zece ani de la revenirea bisericii greco­­catolice şi 11 ani de la proclamarea Republicii Populare Romîne. Gîndul meu fuge înapoi nu cu 10 sau 11 ani, ci cu 45 ani, 1913... data cînd copilul de ţărani săraci şi analfabeţi a plecat la şcoală. Atît de limpede revăd zilele acelea, parcă le trăiesc acum!!... Eram şapte copii. Cele 12 jugăre de pămînt împrăştiate pe 12 dealuri, prin „Spinoasa'­ şi „Zăpodii”, oricît le frămîntam nu dădeau nici bucate nici nutreţ suficient. Lucram „în parte” şi „a treia” în „Crîngari” pe moşiile boierilor din Boian. Trudă, muncă şi griji, griji grele pentru casă grea. Mai ales mama, fie iertată, se zbătea zi şi noapte. In viaţa mea nu am văzut-o nici cînd se culca nici cînd se scula. Doar în miezul zilelor dogoritoare de vară, cînd urca dealul greu spre „Găinari” cu desagii în spate şi oalele cu ciorbă în mîini trăgîndu-mă după dînsa agăţat de poale, la urcuşul cel mare se oprea, se aşeza jos şi adormea cît ai număra pe degete, apoi „odihnită” se încărca cu merindele şi ţîncul şi pleca mai departe... La prînz sau la cină nici­odată nu stătea la masă. Împărţea fiecărui „por­ţia" şi ne mulţumea pe toţi. A fost, mama mea, o femeie înţeleaptă şi de o hărnicie cum nu­ am mai văzut. Tata, noi îi spuneam tucu, — era un mare povestaş, şi azi, om bătrîn, care am citit sute şi mii de cărţi — cele mai frumoase poveşti le ştiu de la tucu. Era meşter în poveşti cum nu era altul în sat şi meşter în ale vitelor mai ales a vacilor de lapte. Oricît de sfătos era tata dar din gura mamii nu ieşea... Mama făcea planuri şi amîndoi le îndeplineau. Noaptea, cînd noi copiii dormeam ei ţineau sfat, despre gospodărie, despre copii. Ţin minte şi azi fragmente din consfătuirile lor. Şi mai ales ţin minte cum au hotărît soarta mea, copil de 10—11 anişori! „Aritoane pe Ivăn îl dăm acum la şcoală la Blaj. Vezi a făcut un an la Să­­mărtin şi cîntă şi vorbeşte ungureşte ca un ungur. Dascălul nostru zice că are cap bun şi-i păcat să nu-l dăm. Iasă dascăl, poate popă, de-o vrea Dumnezeu”... — „Să-l dăm..., da om putea?” — „Prăbălim Aritoane. Luni mă duc cu el. Mere şi a lui Dragea şi a Gîrlenţi. De nu or cere mult îl las, dacă or cere îl aduc iar. Ce ne facem noi cu şapte copii, omule!!!” Eram fericit. Dorinţa mea era să merg la şcoală să mă fac dascăl, poa­te popă... Şi aşa, într-o bună zi cu noapte încă, plecăm. Mama cu o pereche de dăsaji grei în spate şi o perină în braţe, eu cu o traistă nu prea mare în băţ, îmbrăcat în hainele de duminica, pantaloni albi de bumbac şi încins cu brăcia tricolori, tre­cem cu grijă puntea înaltă peste vale şi luăm pieptiş Dealul Feisii spre Jidvei, spre Blaj. 25 km cu traista în spate şi în mînă cu „ţipicii” nu e uşor... Mai grea era însă teama. Teama că or cere mulţi bani şi nu mă va lăsa la şcoală. — „Mă laşi mumă, mă laşi?” era întrebarea pe tot dru­mul. — „Să vedem dragu mumii, să vedem”... In fine, pe la ojina cea bună sîntem în hulă dea­supra Blajului. Am odihnit căci nu mă mai as­cultau picioarele şi admiram mănăstirea, cu două turnuri mari, mari. — „Ce frumoasă e, mumă! Mă laşi?” Am găzduit sub Hurubi la d-na P. preoteasă văduvă cu patru copii dintre care Ionel, cel mai ieri şi azi CU OCAZIA UNEI ANIVERSARI mare, în cl. IlI-a ... pur eminent. In ziua urmă­toare ne prezentăm la „ghimnaz”, la „Măria Sa" drectorul, canonicul Ch. om în etate, cărunt şi cu vorbă blîndă. După examinarea certificatelor şcolare şi mai mult a pantalonilor mei subţiri şi a cămăşii de jolj cu brăcia naţională, fără altă haină, „Măria Sa"" spune: „Bine lele îl primim!” —„Da, cît face domnule Dîrectăr? ... Cîţi bani?"... „Şase coroane lele, pe an, acum trei şi la Crăciun trei!” — „Şasă coroane? — Văi de mine domnule Directăr da nu avem atîţia bani. Păcatele noa­stre, de unde să avem noi atîţia bani şi mai trăiră şi pe cvartir şi pe cărţi. Mai lesne nu se poate d. Director?” — „Nu se poate lele dragă, atîta e didactru, atîta plătesc toţi”... Cu inima cît un purice aşteptam catastrofa de care mă temeam atîta... Priveam pe mama şi cu spaimă şi cu nă­dejde... „Apăi, d. D. aşa nu pot să-l las. N-am ce face, îl duc acasă”... A ieşit mama, am ieşit şi eu. Am ieşit în curte şi am şezut apoi în poartă unde era tîrgul de cărţi. Nu mai puteam. Toată nă­dejdea mea s-a spulberat şi mă apăsa ceva greu pe inimă! Sta şi mama lîngă mine, tristă, tăcută. Mă întorc acasă să pasc gîştele şi vitele, să rămîn cu şcoala primară şi cele cîteva cuvinte ungu­reşti şi două cîntece. Of, Doamne, Doamne de ce nu am şi eu noroc? Religie, romînă, latină, ma­ghiară, greacă, matematică ... ce multe sînt şi ce minunăţii vor cuprinde? — „Mumă, mumă lasă-mă mumă!” şi frînt de disperare au pornit şuvoi de lacrimi şi hohot de plîns nestăpînit... „Mumă, mumă”!... Cerc de "elevi în jurul meu... — „Lasă-1 lele, lasă-1 la şcoală! De ce nu-1 laşi?” îşi şterge şi mama ochii cu năframa, se pleacă spre mine, mă ia de mînă: „nu mai plînge luane, şcoli şi hai iar la d. Director"... Mama cu un colţ de năframă la ochi şi eu sughiţînd de plîns ne prezentăm la director: — „Dom Director, sărut mîna, mă rog lasă-l mai lesne! Uite plînge şi ta­re vrea să rămînă...” Ne priveşte directoru, cere iar certificatele şi citeşte cu glasul domol: emi­nent, eminent, kitanc şi cu blîndeţe se adresează mamii: „Ştii ce lele? Se vede că băiatul are tra­gere de inimă şi atestatele sînt bune. Va învăţa bine, îi iertăm didactiu şi îi dăm şi ţîpăit! Lasă-i aici lele şi bagă-l într-un cvartir, cu alţi stu­denţi”... Bucuria mea nu a fost puţină. Numai mama era îngîndurată. Şi-a luat desagii şi trai­sta goale, m-a sărutat şi tristă a luat drum înai­­poi... Am rămas la d-na P. cu încă cinci copii într-o cameră nu prea spaţioasă, între care şi d. T. M. pedagog în anul I la preparandie, unul din cei mai buni şcolari din Blaj... Fericit că de acum sînt şi eu „student”, cu cei cîţiva ch­ţari lăsaţi de mama mi-am cumpă­rat cîteva manuale ieftine f­­uzate, un „atlas” rupt, o tablă de desen, un compas şi cîteva caiete şi le priveam şi răsfoiam încîntat. In clasă mi-am luat primul loc din banca ul­timă. Eram vreo 40 „studenţi”, din care jumă­tate în portul de acasă. Şi-a început şcoala. S-a afişat orarul şi în fiecare ceas venea alt profe­sor. Eu priveam profesorii, citeam orarul, ascul­tam lecţiile şi nu prea înţelegeam anumite lu­cruri. Erau cîteva „studii" care semănau între ele parcă era numai unul: geografie, geometrie, caligrafie ... ce-or fi astea? Şi nu peste multe zile am păţit-o! M-am făcut de ruşine în faţa clasei. Patruzeci de copii au rîs în hohote. Toată lumea avea pe bancă cartea şi atlasul, numai eu am scos de sub bancă o tablă mare de lemn şi li­niar şi compas. Aşi fi intrat în pămînt de ruşine... Toţi s-au ridicat în picioare şi priveau tabla mea şi eu cu compasul în mînă şi cu lacrimi în ochi priveam năuc profesorul, care îmi admira brăcia naţională şi „moţi” de pe frunte... — „Cum te cheamă băiete? — „Mă rog, mă rog ... I. Borza” — De unde eşti? — „Mă rog ... din Tătîrlaua"... Singur el, profesorul nu a rîs. Parcă a zîmbit pu­ţin... Purtam un nume amîndoi. Duminica a venit sora cu alimente şi m-a întrebat de şcoală. Am plîns mult şi i-am spus păţania: „m-am dus la geografie cu tabla de de­sen şi a rîs toată clasa de mine. Sînt ăl mai prost din clasă”... Din ziua aceea m-a luat la instruc­ţie domnul Teodor M. pedagogul ce avea patul lîngă al meu. In fiecare zi mă asculta şi mă în­druma. Ca plată ştiu că îi purecam plapoma. Şi aveam ce! Erau şiruri compacte. Atîţia purici nu se puteau vedea, decît doar la plapoma toată pe­tice, a celui mai bun elev de atunci al şcolilor din Blaj, Toader M. Copil sărac, ce trăia din ţipăt, instrucţii şi răbdări. — Toader, copil de ţăran, apoi dascăl la sate ca apoi în scurta vreme să ajungă profesorul de pedagogie şi directorul Şcoalei Normale, fosta Preparandie unde îşi fă­cuse şcoala... Din ziua aceea nu am mai păţit ruşine, ba la semestru am cîştigat scutirea de didactru şi ţipăul aşa cum prevăzuse „Măria Sa” domnul director... Aşa am început „studenţia” mea la Blaj şi am continuat-o pînă la bacalaureat, cu ţipău, cu cite o ulcicuţă de zamă de la Seminar, în cvar­­tire cu lut pe faţa camerii, îmbrăcat ţărăneşte pînă în cl. V de liceu. Istoria tuturor copiilor de ţărani care au avut curajul să înveţe carte. Vara la munca cîmpului, cînd mă întreceam în arta cositului cu feciorii din sat — iarna cu studiul, lectura, instrucţiile, cu frigul şi foamea şi lipsa pîn şi­ a manualelor. In clasa ultimă de liceu nu am avut nici un manual şcolar, doar 2—3 caiete maculatură, dar instruiam două eleve, fiice alor doi comercianţi bogaţi şi mai preparam două cal­fe de prăvălie care au trecut apoi la Şcoala Co­mercială, ca să pot ajuta pe cele două surori mai mici aduse şi ele la şcoală de curajul părinţilor... De cînd promoţia mea a luat maturitatea au trecut, iată, 36 ani. Şi timpurile acele au con­tinuat încă 26—27 ani... Pe noi bătrînii ne-a co­stat mult braşul de carte ce-am învăţat, pe noi şi părinţii noştri. Ei ţăranii analfabeţi şi săraci dar dîrji şi dornici de mai bine, au fost precursorii şi crea­torii veacului nou în care am intrat acum 11—14 ani... Veacul progresului, veacul poporului mun­citor, al luminii pentru cei mulţi şi harnici şi buni. Meritul şcolilor din Blaj nu a fost atît mila şi jertfa catolicismului strein neamului nostru — căruia i-a aruncat doar cojile îmbuibării lor, şi nici atît, pentru a-i da o mică momeală, ci do­vada dorinţei poporului de ţărani romîni după lumină şi modestă posibilitate de viaţă! Azi, trecutul întunecos pare de necrezut... In abia 14 ani, ce şi cît nu s-a făcut în toate domeniile şi mai ales pentru ridicarea muncito­rimii de la sate şi oraşe. La ce grad de dezvoltare s-a ajuns în şcoala de azi în complaraţie cu cea de atunci!! Pe linie bisericească avem seminarii şi fa­cultăţi teologice universitare bine organizate din punct de vedere gospodăresc şi cu nivel înalt pe­dagogic, cu porţile larg deschise pentru fiii Bi­sericii. Alături de generaţia tînără , noi bătrînii prăznuim cu satisfacţie aniversări, puncte de ple­care pentru unirea sufletească a poporului nostru şi de epocală cotitură spre mai bine, a tuturor cetăţenilor din scumpa noastră patrie, REPUBLI­CA POPULARĂ ROMINA, ...... „viitor de aur ţara noastră are....!!” Pr. IOAN BORZA (Borsec) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1—2

Next