Telegraful Român, 1966 (Anul 114, nr. 1-48)

1966-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 Anul Nou 1966 „Ascultă, fiul meu, şi primeşte poveţele mele şi anii vieţii tale se vor înmulţi“ (Pilde 4, 10). S-a sfîrşit un an din calendarul vremii şi din viaţa noastră şi a început un an nou. De fiecare zi de An nou, la zi de naştere sau alte prilejuri sărbătoreşti, ne felicităm, ne urăm unul altuia sănătate, bucurie, şi: La mulţi ani! E bine că facem aceste urări, deşi ştim foarte bine că anii vieţii noastre sînt în mîna Domnu­lui. Prin urmare toate urările noastre de ani mulţi şi fericiţi sînt tot atîtea rugi către Dumnezeu ca să le şi împlinească şi Dumnezeu le împli­neşte tuturor acelora care urmează poveţele Lui, după cuvîntul din Scriptură: „Ascultă, fiul meu, şi primeşte poveţele mele şi anii vieţii tale se vor înmulţi“ (Pilde 4, 10). Cît de mult se vor înmulţi anii acestora? Atît de mult, încît „chiar dacă vor muri, vii vor fi“, „nu vor muri nici­odată“, ci „au trecut din moarte la viaţă“ veş­nică. Anii vieţii pămînteşti se înmulţesc prin ridicarea nivelului de trai a poporului. Aşa la noi media vieţii s-a ridicat la 65 ani şi tinde să se ridice la 70 ani. S-a sfîrşit un an din viaţa noastră care nu se va mai întoarce niciodată. Din prilejul acestui sfîrşit de an, prima noastră datorie este că să mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a ţinut sănătoşi în anul care a trecut şi să-I mulţumim pentru toate darurile pe care le-a revărsat asupra noas­tră şi a familiei noastre în decursul anului în­cheiat. Să-I mulţumim din toată inima pentru nă­dejdile împlinite, iar pentru cele neîmplinite, plecîndu-ne genunchii să zicem: Doamne, fie voia Ta, nu voia mea să fie. Deasemenea să cinstim vrednicia poporului, care prin munca sa, a dăruit patriei un nou avînt. Intrînd în anul 1966, prima noastră datorie este ca să întîmpinăm pe Iisus care azi se taie împrejur împlinind legea şi căruia I s-a dat nume: Iisus, adică Mîntuitor, singurul nume care ne este dat spre mîntuire, nume care a um­plut lumea, cu bună mireasmă, după cuvîntul prorocului: „Va răsări vouă, soarele dreptăţii, şi ca un mir binemirositor a umplut lumea de mireasmă“ (Mat. 4, 2). Cu acest nume pe buze să intrăm în Anul nou. El, cel ce s-a născut în­­tr-o familie de muncitori, ne îndrumează să muncim, alături de toţi oamenii muncii, pentru ca viaţa să fie tot mai frumoasă, mai deplină. La sfîrşitul şi la începutul unui an din viaţa noastră, sîntem cuprinşi de două sentimente: unul de regret şi altul de bucurie. Sentimentul de regret ne cuprinde pentru fap­tul că anii vieţii noastre s-au împuţinat cu unul, sîntem mai bătrîni şi ne-am apropiat cu un pas de mormînt. Deodată cu acest sentiment de re­gret, ne răsare în minte şi gîndul, că apropiin­­du-ne cu un pas de mormînt, ne-am apropiat oare tot cu un pas şi de cer?! Aceasta este o în­trebare necesară ca să ne-o punem la sfîrşit de an. Dacă ne-am apropiat cu un pas de cer, atunci nu avem motiv să regretăm că ne-am apropiat cu un pas de mormînt. La sfîrşit de an sîntem cuprinşi de regret şi pentru faptul că din multe lucruri bune pe care ni le-am propus să le facem în anul care a tre­cut, puţine am realizat. Voiam să fim mai buni, mai nobili, mai mărinimoşi, mai curaţi şi mai sfinţi şi nu am reuşit decît în parte. In familie, la locul nostru de muncă, nu ne-am făcut de­plin datoria. In credinţă am rămas căldicei dacă nu chiar slăbănogi, în dragoste puţintei. Iată tot atîtea motive de regret de care este cuprinsă inima noastră la bilanţul unui sfîrşit de an. Dar cel mai mare regret al nostru trebuie să fie a­­cela, că am intrat în Anul nou cu păcatele ve­chiului an, păcate care ne apasă sufletul. Vom reuşi, oare ca în anul acesta să ne scăpăm de a­­ceste păcate? Acesta trebuie să fie un scop în noul an. Celălalt sentiment de care sîntem cuprinşi la începutul anului, este un sentiment de bucurie. Oricît de variat ar fi sentimentul de bucurie, deosebit de la om la om, exprimat în diverse forme şi susţinut cu argumente variate, un sen­timent de bucurie ne este însă comun­ şi anume acela, că Dumnezeu ne-a învrednicit să intrăm sănătoşi în noul an. Să ne bucurăm pentru acest dar şi să-i mulţumim din toată inima. Cîţi nu au murit în anul care a trecut din familiile noastre, dintre prietenii şi cunoscuţii noştri şi azi se găsesc în mormînt într-un cimitir, cu o cruce la căpătîi şi flori veştede pe mormînt! Noi însă să nu uităm în rugăciunile noastre de ei şi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor şi odihna sufletului lor. E adevărat că sîntem cu un an mai în vîrstă, dar acest lucru nu însemnează că trebuie să fim neapărat trişti, căci dacă sîntem mai în vîrstă, aceasta presupune, că sîntem mai bogaţi în har şi înţelepciune şi cu mai multă experienţă a vie­ţii. Putem să fim exemple vii în familia noastră şi pentru cei mai tineri. Putem duce o viaţă creş­tinească pilduitoare, fiind eliberaţi de patimile trupului şi putem să ne lucrăm mai cu temei condiţiunile mîntuirii sufletului, încît, atunci cînd ne vom apropia de ceasul morţii să putem spune cu Dreptul Simion: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, după cuvîntul tău, în pace...“. Un alt sentiment de bucurie de care trebuie să­ fim cuprinşi la acest început de an, este a­­cela, că Dumnezeu ne-a ferit de rău în anul care a trecut şi a ocrotit Biserica Sa Sfîntă şi pe po­porul Său de război şi de alte calamităţi şi ne-a dăruie pacea binecuvîntată, rod ogoarelor şi muncii noastre încît s-au putut construi atîtea lucruri bune şi de folos pentru patria şi poporul nostru, pentru binele obştesc şi pacea între po­poare. Şi dacă la toate aceste motive de bucurie pe care le simţim acum la început de an, mai adău­găm şi pe aceea, că ne putem reînoi pentru a­­cest an toate dorinţele noastre bune şi neîmpli­nite în anul care a trecut şi putem să nădăj­duim împlinirea lor în acest an­­, să rugăm pe Dumnezeu ca să ne ajute în anul care ne stă în faţă — avem destule motive de bucurie sfîntă. Ne bucurăm că putem privi viitorul cu încredere împreună cu poporul nostru, care pă­şeşte spre noi culmi de civilizaţie. In aceste gînduri cuprind urarea mea de alţul nou către toţi credincioşii, susţinătorii şi bine­făcătorii bisericii noastre, toate bucuriile pentru anul nou în care am intrat. Urez Bisericii noas­tre har bogat şi binecuvîntarea lui Dumnezeu, Patriei noastre înflorire şi prosperitate, iar po­porului nostru şi lumii întregi pace şi între oa­meni bună învoire. Tuturor: Anul nou fericit! Pr. Iuliu Man TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1—2 Creştinii şi lupta pentru pace în anul 1965 ponderea şi sprijinirea acţiunilor de sta­bilire a păcii. Intre 8—10 aprilie 1965, se ţine la Le­ningrad sesiunea Comisiei teologice a CCPP, care dezbate ca temă principală: „întruparea lui Iisus Hristos şi respon­sabilitatea Bisericii pentru lume“. Comu­­inicatul final spune între altele: „Din a­­ceasta (întruparea Domnului) decurge o mare răspundere pentru creştini în lup­ta pentru pace, această condiţie primor­dială a vieţii umane fixată de Dumne­zeu... Creştinii nu pot asista indiferenţi la acţiunile care duc la agravarea încor­dării în relaţiile internaţionale“. Comisia pentru studiul problemelor in­ternaţionale a CCPP, întrunită în sesiune de lucru la Salzerbad (Austria) între 23—25 mai 1965, dezbate tema: „Sem­nificaţia politică şi economică a dezar­mării pentru solidaritate şi cooperare“. Comunicatul final subliniază între altele: „Sarcina principală a creştinilor şi a în­tregii omeniri este de a contribui, după posibilităţile fiecăruia, la realizarea de­zarmării generale şi complete care ar asi­gura condiţiile necesare coexistenţei paş­nice ş­i cooperării între state cu sisteme sociale diferite“. Comisia Tineretului a CCPP se întru­neşte la Höchst (R.F.G.) între 14—19 iu­nie 1965, şi discută tema: „Serviciul de pace al tinerei generaţii în mijlocul schimbărilor sociale“. Apelul adoptat cere tuturor tinerilor creştini „să joarce un rol creator şi respormsabil în procesul de schimbări din sinul Bisericilor şi al so­cietăţilor lor, pentru ca lumea să se poată bucura de viaţa şi pacea lui Iisus din Na­­zaret care este creatorul tuturor lucruri­lor noi“. La încheierea sesiunii sale de la Ge­neva (11 —15 iulie 1965), Comitetul Exe­cutiv al Consiliului Ecumenic al Biseri­cilor ia atitudine faţă de conflictele din Vietnam, apelează la „toate partidele res­pective de ambele părţi a examina orice posibilitate şi a saluta orice iniţiativă care ar putea duce la încetarea ostilităţilor“, iar creştinii sînt invitaţi să se roage pen­­tru pacea şi poporul Vietnamului. Rezo­luţia privind situaţia din Republica Do­minicană apreciază faptul că Bisericile din S.U.A. s-au exprimat clar despre as­pectele morale ale situaţiei. Totodată, Bi­sericile din America Latină şi de Nord sînt chemate „să ia orice iniţiativă posi­bilă lor spre restabilirea înţelegerii creş­tine şi spre restabilirea păcii şi dreptăţii“. Pe lîngă contribuţia pe care o prestea­ză în cadrul Consiliului Ecumenic al Bi­sericilor şi al Conferinţei Creştine pentru Pace, Biserica noastră Ortodoxă Română acţionează — şi în anul 1965 — în spri­jinul păcii prin pastoralele arhiereşti, prin cursurile de îndrumare preoţească, prin­ conferinţele de orientare preoţeşti şi prin presa bisericească. Din privirea de ansamblu asupra acţiu­nilor creştine pentru pace în cursul anu­lui 1965, se conturează ca sarcină primă: intensificarea vigilenţei şi a luptei pentru pace. De împlinirea acestei sarcini, de­pind de aici înainte — în măsură tot mai mare — succesele noastre în acţiunea pentru pace. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să încunu­neze strădaniile omeneşti pentru pace cu roade bogate, spre binele şi fericirea tu­turor. C. Sîrbu (Urmare din pag. 1) poate obţine numai prin bunăvoinţă şi înţelegere“. Conferinţa Creştină pentru Pace a de­venit o mărime de însemnătate istorică, întrunit la Sofia între 2—6 martie 1965, Comitetul ei de lucru face o supraprivire în legătură cu problematica internaţio­nală actuală şi se ocupă cu sarcinile ac­tuale ale luptei pentru pace. Totodată, ia atitudine faţă de următoarele probleme: O.N.U., Asia sud-estică şi prescrierea crimelor naţional-socialiste, în documen­tul privind Vietnamul, se atrage atenţia asupra seriozităţii ,,de-a dreptul tragice a situaţiei, care însemnează ... şi o mare ameninţare a păcii în lume“ şi se subli­niază: „Tragicul situaţiei cere de la toţi vigilenţă continuă şi dispoziţie de răs­

Next