Telegraful Român, 1967 (Anul 115, nr. 1-48)

1967-01-01 / nr. 1-2

înţelesul întrupării Praznicul Crăciunului ne îmbie să chibzuim adinc şi îndelung asupra înţelesului întrupării Domnului în legătură cu nevoile şi năzuinţele lumii de azi, cu rostul nostru de a fi făcători de bine şi pace în lume. Ce învăţăminte poate scoate credinciosul creş­tin de azi din adîncul şi bogatul înţeles al întrupării Domnului? Dacă ne gîndim stăruitor la venirea în lume a Pruncului Iisus, atunci ne sînt mai vii în suflet cuvintele Sf. Apostol şi Evanghelist loan: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, incit a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede într-nsul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Minune a iubirii nemărginite a lui Dumne­zeu faţă de lume şi „taină din veac ascunsă şi de îngeri neştiută“, întruparea Domnului are un înţeles adine şi mult grăitor mai ales pen­tru zilele noastre. Pare că pe undele nevăzute ale spiritului străbat pînă la noi ecourile înălţătoare şi întă­ritoare ale imnului păcii din Noaptea Sfintă a Vifleemului: „Mărire întru cei de sus lui Dum­nezeu şi pe pămînt pace, între oameni, bună­­voire!“ (Luca 2, 14). Dumnezeu-Tătăl — „pentru multa dragoste cu care ne-a iubit“ (Efes. 2, 4) — trimite pe Fiul Său în lume ca să izbăvească pe oameni din robia păcatului şi ca să le dea putinţa să dobîndească fericirea veşnică. Nici îngerii din ceruri n-au putut bănui că în sinul Tatălui ce­resc sălăşluieşte atîta iubire de oameni. Căci prin întruparea Domnului se coboară pe pămînt toată iubirea dumnezeiască. Chiar şi numai după chipul celor pămînteşti gîndind, ne dam seama că un tată nu poate avea ceva mai scump decit propriul şi unicul său fiu. Dărui­rea de către Dumnezeu-Tătăl a Fiului Său Unul-Născut pentru noi şi pentru a noastră mîn­­tuire şi fericire, este un act al supremei iubiri divine faţă de oameni. Prin jertfa iubirii lucrătoare de bine pentru oameni, care culminează în patimi şi moarte pe cruce — încununate de învierea din morţi şi înălţarea de-a dreapta Tatălui — Cuvîntul întrupat surpă zidul despărţitor dintre Dumne­zeu şi om ridicat prin păcat şi deschide larg poarta de aur a unei vieţi omeneşti în armonie cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu semenii. Im­­păcînd pe oameni cu Dumnezeu, Mîntuitorul întemeiază împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, care este a dreptăţii şi a păcii (Vezi Romani 14, 17). In şi prin Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu- Tatăl împacă lumea cu Sine şi pune pe buzele noastre cuvîntul păcii. Mai mult, prin mîntui­­rea pe care ne-o acordă în şi prin Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu-Tătăl ne dă nouă oameni­lor nu numai posibilitatea de a redobîndi rela­ţia de copil, de făptură plăcută lui Dumnezeu, ci şi pe cea de frate în raport cu semenii noş­tri, dacă viaţa noastră este pătrunsă de lucra­rea Sf. Duh. Cită simţire şi căldură an tamig se desprinde din atitudinea Mîntuitorului faţă de oameni! Fiul lui Dumnezeu nu este un Dumnezeu străin de omenitatea şi de lumea noastră, ci îşi asumă întreg umanul în afară de păcat. El este un Dumnezeu umanizat în aşa măsură că s-a pu­tut identifica cu toţi oamenii. De aici desprin­dem principiul călăuzitor al recunoaşterii de fapt a altuia, a semenului împreună cu sub­stratul material de care acesta este legat: „am fost flămînd şi mi-aţi dat să mănînc“. Prin întruparea Cuvîntului, prin luarea de către Cuvîntul lui Dumnezeu a trupului pe seama Sa, se sâvîrşeşte o preţuire şi învredni­­cire a acestuia cum nu se poate mai mare. Tot de întrupare se serveşte Dumnezeu-Tătăl ca să ne îmbie — în Sf. Taină a Euharistiei — pe Hristosul euharistie în formă materială, sub chipul pîinii şi al vinului. Creştinismul nu închide drumul spre lumea materială. Dimpo­trivă, materia şi lumea materială sînt învredni­cite — în planul Său de mîntuire — de Dum­nezeu de rostul cel mai înalt. Iisus Hristos dă înţelesul suprem şi ultim al iubirii umane. El cuprinde în braţele iubirii Sale pe noi toţi, pentru toţi S-a jertfit şi tuturor le-a deschis calea spre mîntuire şi fericire. Cită însemnătate dă Mîntuitorul valorii uma­ne, se vede şi din faptul că El prezintă jude­cata din urmă ca o răsplătire a celor care nu s-au mărginit să-L caute pe Dumnezeu numai în biserică, ci şi printre flămînzi, străini sau încătuşaţi (Vezi Mt. 25, 31—46). De asemenea, Mîntuitorul vindecă în ziua Sabatului. De unde rezultă că sub pretextul unei obligaţii de cult divin, nu se poate omite o faptă de slujire a semenului. Vrednicia de închinători adevăraţi în faţa lui Dumnezeu se verifică şi confirmă în faptele bune pe care le săvîrşim întru slujirea trebuinţelor materiale şi spirituale ale semenu­lui (Mc. 2, 27—28). Precum Domnul Iisus Hristos îşi dovedeşte calitatea Sa de Frate al nostru prin dăruire generoasă pentru noi şi pentru a noastră mîn­tuire, tot aşa şi noi ne arătăm fraţi adevăraţi ai semenilor noştri, dacă ne dăruim pentru bi­nele şi fericirea lor: „Intru aceasta am cunoscut iubirea că El şi-a pus sufletul Său pentru noi, astfel că datori suntem­ şi noi să ne punem su­fletele pentru fraţi“ (I In. 3, 16). Dobîndirea fericirii veşnice se împleteşte cu împlinirea unor porunci care privesc viaţa pămîntească a oamenilor. Noi, credincioşii creştini, putem sluji lumii în multe chipuri, dar chipul cel mai plăcut este al străduinţelor pentru dreptate socială şi pace. Căci Domnul Iisus Hristos, care s-a înfrăţit cu desmoşteniţii şi oropsiţii sorţii, ne cheamă şi pe noi la aceeaşi slujire. Astăzi Cuvîntul întrupat nu mai este printre noi în chipul cel de odinioară, cînd cutreiera Ţara Sfintă, vestind iubirea şi pacea prin cu­vinte şi fapte. El este prezent astăzi printre noi în Sf. Taină a Euharistiei, ca Hristosul cel euharistie. De cît­e ori ne adunăm la celebrarea Sf. Li­turghii, care are în centrul său Jertfa euharis­(Continuare în pag. 2) ginul Itou Biserica îşi începe fiecare an cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare, fiindcă ea sărbătoreşte la 1 ia­nuarie şi pe Sf. Vasile, pe lingă „Tăierea îm­prejur a Mîntuitorului“. Este o regulă de conduită religioasă pentru fiecare creştin, ca orice început de acţiune să-l facă cu o rugăciune. Dacă cu fiecare dimineaţă şi cu fiecare seară, ne îndreptăm gîndul către Dumnezeu, cu cît mai mult la început de an, sîntem datori să ne închinăm mîinile şi gîndurile atotputernicului Dumnezeu, „de la care toată da­rea cea bună şi tot darul desăvîrşit vine“, cum spunem în rugăciunea de la sfîrşitul Sfintei Li­turghii. Anul Nou este un hotar în timp, considerînd timpul ca un drum, pe care călătorim noi oa­menii. De la acest hotar privim în urmă drumul parcurs, anii duşi, şi ne aruncăm privirile în zare, spre viitor. Trecutul ce-l părăsim păstrează în el urmele noastre, faptele, realizările noastre. Faptele noastre bune ne împodobesc trecutul şi-s tova­răşi de drum pînă-n veşnicie la judecata Dom­nului, cînd vom fi părăsit această lume. Nimic n-are valoare în faţa judecăţii divine decît binele, pe care l-am făcut fraţilor noştri (Mt. 25, 34—36). Aceasta este situaţia celor fericiţi, care au ştiut să preţuiască timpul şi să-l folosească în mod util, cum spune Mîntuitorul, în evanghelie, cînd ne învaţă „să preţuim vremea“. Dar unii dintre noi n-am preţuit vremea şi n-am folosit-o în mod util. Am petrecut-o ase­menea fiului rătăcitor din evanghelie. Cu toate acestea pe plan moral, şi cel căzut în egoism ca fiul risipitor, se poate ridica. Să te ridici din păcat, să duci viaţă curată ! îndreptarea e cu putinţă dacă ne căim. Prin pocăinţă se poate repara trecutul, se poate rea­bilita omul şi se poate îndrepta spre un viitor fericit. Intîmpinăm Anul Nou şi cei rîvnitori, care privesc cu bucurie peste roada bogată a anului trecut, şi cei zăbavnici, care regretă că şi-au risipit uneori timpul. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru binecuvîntările primite, ca în Noul An să lucrez cu mai mult spor. Poporul român se bucură că întîmpină Anul Nou cu bogatele realizări, care ridică ţara noas­tră pe noi trepte de belşug, de progres. In a­­ceste realizări ale poporului, este munca, e con­tribuţia fiecăruia, de la conducătorii înţelepţi pînă la muncitorii din uzine, de pe ogoare, la ostenitorii din instituţii. Anul Nou, odată cu bucuria marilor realizări, aduce şi angajamentul de a munci în anul ce începe în aşa fel încît patria noastră să urce pe noi culmi ale civilizaţiei. Să ne străduim dar, în noul an, de a fi buni credincioşi ai Bisericii şi buni fii ai patriei noastre scumpe, să lucrăm din dragoste de po­por, de semen, pentru „îmbelşugarea roadelor pămîntului“ şi „pentru pace a toată lumea“. Pr. I. Sanda Sibiu, 1 ianuarie 1967 ANUL 115 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE ALBA IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL: Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Inserţiunile se adresează ADMINISTRAŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35. se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. — Scrisorile nefrancate se refuză. Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Pe 3 luni: 6 lei

Next