Telegraful Român, 1969 (Anul 117, nr. 1-48)
1969-01-01 / nr. 1-2
dg. 4 Cuvîntul Arhipăstorului (Urmare din pag. 1) Noi suntem credincioşi ai lui Iisus Hristos în vremurile de astăzi, identificîndu-ne cu năzuinţele de astăzi ale Patriei noastre, ale popoarelor, pentru ca Patria, omenirea să păşească din treaptă în treaptă spre noi culmi de lumină. Trăim într-o epocă în plin avînt tehnic, care trebuie secondat însă şi de progresul social şi moral, pentru ca rezultatele ştiinţei să fie puse numai în slujba binelui şi al propăşirii generale. In acest efort de ridicare morală sîntem chemaţi şi noi să semănăm dragostea de om, de fiecare om fără deosebire, pentru că orice om este chip al lui Dumnezeu, frate al nostru. Să fim deci semănători ai acestei dragoste, urmaşi vrednici ai lui Iisus Hristos , Domnul nostru. Să ne iubim unii pe alţii şi să ne iubim Biserica, să ne iubim Patria, să iubim pacea şi să aducem roadele dragostei în lume. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (Urmare din pag. 3) încît la 1683 a fost nevoit să tipărească o nouă ediţie. Ea cuprinde cele trei liturghii obişnuite în Biserica ortodoxă, a Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul, la care a mai adăugat diferite slujbe îndătinate. Prin acestea mitropolitul Dosoftei a pus la îndemîna preoţilor cel mai de seamă mijloc de românizare a slujbelor bisericeşti. La anul 1680 tipăreşte Psaltirea cu text paralel slavonesc şi românesc. Această lucrare este preţioasă şi prin faptul că Dosoftei arată motivele care l-au îndemnat să traducă şi să tipărească în româneşte cărţile de slujbă: „Grădină încuiată şi fîntînă pecetluită la ce folosii? Că mai mare-i cela ce grăieşte denţăles, decît cela ce grăieşte în limbă neînţeleasă ... Că în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăiesc, ca şi pre alţii să învăţ, decît ziace mii de cuvinte într-altă limbă“. In anul 1681, Dosoftei tipăreşte în limba română un Molitfelnic, care cuprinde rugăciunile şi slujbele obişnuite la: logodnă, cununie, botez, maslu şi înmormîntare, la care mai adaugă şi unele rugăciuni alcătuite de el însuşi, iar la sfîrşitul cărţii dă cronologia domnilor Moldovei, versificată de însuşi Dosoftei în 136 stihuri. In 1683, tipăreşte Paremiile de peste an, care cuprind bucăţi alese din Vechiul Testament ce se citesc în Biserică, precum şi Octoihul, punînd la îndemîna cîntăreţilor de strană cele opt glasuri, cu toate cîntările obişnuite la slujbele din duminici şi sărbători. între anii 1682—1686, Dosoftei tipăreşte cea mai întinsă lucrare a sa: Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, în patru volume mari, la traducerea căreia a lucrat timp de 25 de ani. Datorită unor dispute care s-au ivit în Biserica rusă privind prezenţa lui Iisus Hristos în Sf. Euharistie, Mitropolitul Dosoftei a tradus în ruseşte o seamă de lucrări ca: Despre transubstanţierea Sfintelor Daruri, a lui Simion al Tesalonicului, Istoria bisericească. Vedenia tainică a patriarhului Gherman şi Orînduielile Sfinţilor Apostoli, încercările dureroase prin care a trecut mitropolitul Dosoftei în hărţuita sa viaţă, îi întărise avîntul pentru o muncă înaltă închinată apărării dreptei credinţe şi propăşirii culturale a Moldovei. Dacă împrejurările vitrege nu l-ar fi copleşit de atîtea ori, poate că ar fi înzestrat literatura noastră românească cu lucrări şi mai mari. Dar şi atît cît ne-a lăsat, scrierile sale temeinice şi felurite, acea limbă românească, frumoasă şi mlădioasă, limpede şi înţeleasă de popor, turnată în scrierile lui, adînca dragoste pentru Biserica neamului său, alcătuiesc laolaltă o operă cu adevărat uriaşă. Versurile „scornite“ de el mai ales în psalmul 132 rămîn de pură actualitate: „Cine-şi face zid de pace, Turnuri de frăţie Duce viaţă fără greaţă ’Ntr-a sa bogăţie Că-i mai bună dempreună Viaţa cea frăţească, Decît arma ce destramă Oaste vitejească“. Numele marelui mitropolit al Moldovei Dosoftei va sta totdeauna alături de ale celor mai străluciţi ierarhi ai Bisericii, atît ca păstor cît şi ca literat. Ca păstor prin fapte pioase, prin virtuţi creştine rîvnitoare către preamărirea lui Dumnezeu şi a Biserici, prin cultura clerului, românizarea cui Mănăstirea Brîncoveanu Mănăstirea Brîncoveanu, ctitoria voievodală de al Sîmbăta de Sus, este unul din monumentele istorice cele mai de seamă ale Transilvaniei. Fiind aşezată la poalele munţilor Făgăraş, pe cursul rîului Sîmbăta, într-o frumoasă poiană din pădurea „Braniştei“, Mănăstirea Brîncoveanu constituie şi o aşezare turistică foarte cercetată. Biserica este ctitoria voievodului Constantin Brîncoveanu, care în anul 1696 a construit, cu meşteri aduşi din Ţara Românească, actuala biserică de zid şi clădirile înconjurătoare ca să servească drept locuinţă călugărilor şi celor 15 dascăli aduşi de el pentru a conduce şcoala de grămătici şi zugravi înfiinţată aici. Pe locul de azi al mănăstirii a existat o altă construcţie de lemn, construcţie din anul 1656, a unchiului lui Brîncoveanu, Preda de la Brîncoveni. Şcoala întemeiată de Brîncoveanu avea de scop ca sa oprească prozelitismul calvin şi catolic. în anul 1785 furia habsburgică va dărîma cu tunul aşezarea mănăstirească de la Sîmbăta, iar călugării se vor retrage la biserica din parohia Sîmbăta de Sus apuseană, care a fost zidită după anul 1700, aproape de castelul brîncovenesc, tot cu ajutorul bănesc al lui Brîncoveanu. După dărîmarea bisericii, credincioşii români din aceste părţi s-au văzut lipsiţi de spijinul moral pe care-l aveau în această mănăstire întru păstrarea credinţei lor strămoşeşti. Ruinele mănăstirii au stat ca mărturie în acele vremi de zbucium pentru sufletul neamului românesc. încercări de reconstruire a mănăstirii au existat în vremile de mai tîrziu, însă ele n-au putut deveni realitate decît pe timpul arhipăstoririi mitropolitului Nicolae Bălan, care a devenit astfel al doilea ctitor al mănăstirii, la care şi-a adus contribuţia întreaga obşte dreptcredincioasă. Lucrările de restaurare, sub supravegherea Comisiei Monumentelor istorice, au căutat să redea întregului monument forma stilului brîncovenesc, forma iniţială a edificiului. în ce priveşte stilul şi arhitectura acestei mănăstiri ea se încadrează perfect în formele stilului brîncovenesc de la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începuturile veacului al XVIII-lea. Planul este treflat (asemănător cu o frunză de trifoi), cu împărţirea caracteristică bisericilor ortodoxe în altar, naos, pronaos şi pridvor. Această din urmă caracteristică se întîlneşte la mai toate bisericile din epoca lui Constantin Brîncoveanu. Caracteristic la această biserică este şi sistemul de arcuri suprapuse pe care este aşezată turla navei. Ancadramentele de la uşi şi ferestre sunt decorate în piatră. La fel şi pilaştri pidvorului sunt sculptaţi, iar panourile sunt din piatră traforată. Prin toată caracteristica ei, această biserică a Mănăstirii de la Sîmbăta ne înfăţişează un monument vrednic de epoca lui Constantin Brîncoveanu. Biserica are şi o pictură valoroasă din epoca în care s-a construit. în prima sa formă, biserica mănăstirii a fost acoperită cu pictură figurativă şi în exterior, pictură executată probabil de pictorul Ionaşcu Pană Mihai, dascăl la şcoala de zugrăvie din această mănăstire. Din pictura originală s-a păstrat numai în naosul bisericii şi care a fost luată apoi drept temei pentru reconstituirea ei din celelalte încăperi. Mănăstirea de la Sîmbăta, prin aşezarea ei pitorească în mijlocul unei poieni, înconjurată de fagi, cu lacurile din apropiere, cu crestele munţilor care se înalţă semeţe voind să înfrunte norii, predispune la rugăciune. Ea este însă şi un monument istoric de foarte mare valoare în acest colţ de ţară şi merită să fie văzut. Ca toate monumentele noastre istorice, ea ne vorbeşte despre vremi apuse dar pline de glorie din istoria Ţării Româneşti, constituind şi ea încă un fir de legătură între fraţii care vieţuiau de o parte şi de alta a Carpaţilor. Conducerea noastră de Stat, apreciind valoarea istorică şi arhitectonică a mănăstirii, a declarat-o monument de arhitectură, iar în anii 1962—63, cu sprijinul preţios al Statului şi al Mitropoliei Ardealului, s-au făcut mari lucrări de renovare şi consolidare a mănăstirii. Broşura-album: „Mănăstirea Brînvoceanu“ a protosincelului Veniamin Tohăneanu, din care am prezentat cititorilor „Telegrafului Român“ aceste cîteva date, ne poate servi cu mult folos drept ghid în cunoaşterea şi preţuirea acestui vechi monument de artă românească. Prof. Al.Moisiu Prot. stavrofor Pavel Şendrea în ziua de 21 octombrie 1968, a trecut la cele veşnice, în urma unei boli necruţătoare, părintele protopop stavrofor Pavel Şendrea, în vîrstă de 59 de ani, preot paroh la biserica „Schimbarea la faţă“ din Cluj. Născut în comuna Vătava, judeţul Mureş, în anul 1909, Pavel Şendrea a urmat studiile primare şi secundare în coamna natală, la gimnaziul săsesc din Reghin şi la liceul „Al. Odobescu“ din Bistriţa, luîndu-şi examenul de bacalaureat în anul 1928. A urmat apoi ca student la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj, precum şi un an la Conservatorul de muzică, iar după absolvirea studiilor s-a căsătorit, fiind hirotonit şi numit preot în comuna natală, unde a păstorit timp de şapte ani. în anul 1939 a fost numit director al Şcoalei de cîntăreţi bisericeşti şi administrator al proprietăţii Episcopiei Clujului de la Nuşeni, iar în 1945 duhovnic la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj. A ocupat apoi, pe rînd, funcţiile de secretar eparhial şi consilier administrativ-bisericesc la Episcopia Clujului, iar din 1953 a funcţionat ca preot-paroh la biserica „Schimbarea la faţă" din Cluj. Părintele Pavel Şendrea a fost un preot distins, un liturghisitor desăvîrşit, înzestrat de Dumnezeu cu o voce timbrată şi puternică de bas şi un predicator dintre cei mai aleşi, cuvîntările şi predicile sale fiind ascultate de credincioşi cu un interes deosebit. A avut o căsnicie fericită, alături de soţia sa Alexandrina, binecuvîntată cu trei copii: Lucia, ingineră chimistă, Luţu, inginer constructor şi Doina, ingineră electriciană. Serviciul înmormîntării s-a oficiat în ziua de 23 octombrie, în biserica „Schimbarea la faţă“, unde a fost aşezat sicriul cu corpul neînsufleţit al defunctului, de către un mare sobor, în frunte cu P. S. S. Episcopul Teofil al Clujului, în faţa unei asistenţe care a făcut neîncăpătoare biserica „Schimbarea la faţă“. La sfîrşitul prohodului, au vorbit: P. S. Sa Episcopul Teofil al Clujului, P. C. Sa Florian Geomolean, vicar eparhial, P. C. Sa Prot. Cărpineanu şi P. C. Sa Păr. Gh. Simu, preot-paroh la „Schimbarea la faţă“, elogiind personalitatea adormitului în Domnul. Cortegiul funebru, format dintr-o mare mulţime de credincioşi, s-a îndreptat spre Cimitirul central, unde rămăşiţele pămînteşti ale defunctului au fost aşezate spre veşnică odihnă. în faţa mormîntului deschis, a rostit un cuvînt de bun rămas un delegat din comuna Vătava. Prin moartea protopopului stavrofor Pavel Şendrea, Biserica Ortodoxă din Ardeal pierde un distins preot, iar enoriaşii din parohia pe care a condus-o, un păstor pe care l-au iubit şi preţuit nespu de mult. Dumnezeu să-i facă parte de odihna aleşilor Săi, iar amintirea să-i fie binecuvîntată. ASISTENT TELEGRAFUL ROMAN tului şi printr-o viaţă cu totul sfîntă, iar ca literat prin tipărirea atîtor cărţi preţioase care arată generaţiilor într-un mod viu activitatea lui bogată, cît şi cele mai nobile năzuinţe patriotice. Diacon C. VOICU Nr. 1—2 Pace şi nu războaie în parc pe sub castanii cu frunze de aramă Strîngînd la piept odorul se tot plimba o mamă Şi cerul greu de cupru în lacrimi se topea, Ceru! privirii pruncul l-avea de peruzea. Sus pe cerdac bunica nepoţii-şi alintă Şi cu poveţe bune îi binecuvîntă, Ileana Cosînzeana este în poala ei Şi Prîslea-n vis pe scaun se apără de zmei. Un dangăt de vecernii s-aude-n depărtare, Un ţipăt de cocoare cuprinde-ntreaga zare, E toamnă dar în suflet e-o primăvară nouă, Sclipeşte bucuria în diamant de rouă. Căci pentru toţi viaţa-i frumoasă, maiestoasă, Nu-i timp de tine moarte să seceri cu-a ta coasă, Pace şi nu războaie să fie pe pămînt, Acesta este-al nostru nestrămutat cuvînt! Pr. Ştefan Tuscianu REDACŢIA: Secţia culturală a Cons. Arhiep. — Sibiu (Taxa nostala plătită în numerar Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu | 44206 |