Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)

1970-01-01 / nr. 1-2

Pag. 4 Cumpătare sau zgîrcenie? Viaţa noastră creştină ne pune diferite pro­bleme printre care şi aceea a cumpătării şi zgîr­­ceniiei, între care nu facem­­totdeauna cuvenita deosebire. De la început spunem deci că între cum­pătare şi zgîrcenie se află o cale care desparte o virtute de un păcat. Calea aceasta nu se vede cu ochii trupeşti; ea se lămureşte numai cu înţelegera sufletească de fiecare om cu dreaptă judecată. Nu­mai sufletul dornic de păşire spre desăvîrşirea trăi­rii în bine, numai mintea ce caută să înţeleagă lu­crarea faptelor bune, numai aceasta poate afla linia de demarcaţie dintre cumpătare şi zgîrcenie. Ca să ne dăm mai bine seama de această deose­bire duhovnicească, e nevoie să cătuăm învăţătura creştină ortodoxă despre cumpătare şi despre zgîr­cenie. Ce este cumpătarea? Cumpătarea este virtutea sau deprinderea, prin care creştinul, cu ajutorul harului dumnezeiesc, foloseşte bunurile de trai numai după măsura tre­buinţelor sale. Hrana, băutura, îmbrăcămintea, od­ina şi alte mijloace de întreţinere se cer folosite numai atît cît sînt de trebuinţă pentru viaţă. Ce este mai mult se socoteşte de cumpătat ca povară, ca un lucru de prisos, dăunător. Creştinul cumpă­tat se stăpîneşte în toate poftele sale: el nu vor­beşte mult, nu se îmbuibă cu mîncare pînă la prea multă saturare, riu se îmbată, îmbrăcămintea omu­lui cumpătat e simplă, croită după toată buna­­cuviinţă. Astfel spus, prin cumpătare omul biruieşte toate ispitele provenite din prea multă îndestulare, folosind toate bunurile sufleteşti şi trupeşti numai atît cît ele sînt de neapărată trebuinţă pentru via­ţa sa. Sf. Scriptură îndeamnă la această virtute cînd zice: „Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrînat îşi va spori viaţa“ (Is. Sir. 37, 34). Sf. Apostol Pavel zice: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi fapte de ru­şine, nu în ceartă şi în pîzmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Rom. 13, 13—14). Foloasele cumpătării răsar pentru cel ce o prac­tică, ca şi boabele de grîu în arătura udată din belşug de ploile toamnei. Ele sînt: întreţinerea sănă­tăţii trupeşti, păstrarea păcii sufleteşti, petrecerea în bună cuviinţă cu cei din jurul nostru. Ce este zgîrcenia? Zgîrcenia este păcatul prin care se calcă legea dumnezeiească a iubirii semenilor; se nedreptăţeşte omul pe sine lipsindu-se uneori de cele trebuin­cioase, alteori folosind prea puţin din ele. Omul zgîrcit strînge bunuri numai pentru el, se lasă ro­bit de patima setoasă de a avea cît mai mult, în această împlinire de poftă rea, stă păcatul zgîrce­­niei. Cele de folos pentru viaţa noastră sînt daruri date de Dumnezeu pentru toţi oamenii deopotrivă, nu numai pentru unul sau altul, care se lasă sub­jugat de această patimă ruşinoasă a zgîrceniei. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos mustră strînge­­rea zgîrcitului, zicînd: „Nu vă adunaţi comori pe pămînt, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură“ (Matei 6, 19). împotriva zgîr­ceniei, proorocul Isaia sfătuieşte să se facă milos­tenie: „împarte pîinea ta cu cel flămînd, adăpos­teşte în casa ta pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l“ (Is. 58, 7) Roadele amare ale acestei deprinderi rele sînt: Cel zgîrcit se vede chinuit mereu de gîndul agoni­selii şi al păstrării. Din noapte în noapte aleargă să adune şi numai să adune. Peste tot locul, inima lui se învăluie cu frica de risipire a celor strînse. Această nelinişte sufletească îi amăreşte viaţa. Zgîr­­citul se uită urît la cel ce-i deschide uşa, nu pri­meşte pe străin, nu caută pe bolnav. Pînă şi pe sine se opreşte, folosind prea puţin din agoniseala sa. Iată în cîteva cuvinte descrierea pe scurt a unei virtuţi şi a unui păcat. Cumpătarea este virtutea stăpînirii de sine cu un scop bun: zgîrcenia este păcatul stăpînirii de sine cu scop rău. Deşi se pare că aceste însuşiri sufleteşti se află, una faţă de alta, în vecinătate, totuşi fiecare tră­ieşte la casa ei, are rostul ei. în aplicarea lor, cum­pătatul nu este zgîrcit, cînd nu se îmbuibă pînă la refuz, cînd nu face risipă de bunurile de trai. Nici zgîrcitul nu-i cumpătat atunci cînd nu se hrănește pînă la săturare, cînd nu se îmbracă bine, dar în schimb adună averi pentru „molii și ru­• ^ CC gin a . Să facem deci cuvenita deosebire între cumpă­tare şi zgîrcenie. Cumnătatea deci este o virtute, este o vieţuire chibzuită în toate ale noastre, care ne înalţă sufleteşte şi trupeşte, pe cînd zgîrcenia este o patimă, dăunătoare şi celor care o practică şi bunelor relaţii între oameni. Printr-o dreaptă gîndire ne putem orienta în viaţă, ostenind pe calea cumpătării, dar în acelaşi timp ferindu-ne de panta alunecoasă a zgîrceniei. Sînt două lucruri la care este bine să luăm seama în viaţa noastră de toate zilele. Pr. I. Buta REDACŢIA: Secţia culturală a Consiliului Arhiepiscopie­i Sibiu TELEGRAFUL ROMAN în loc de colind Arătîndu-ne iubire Tatăl nostru, Dumnezeu, Ne-a trimis spre mîntuire Pe Iisus, pe Fiul Său. Da, — aceasta-i taina sfîntă Cea de îngeri neştiută; Bucuria asta-o cintă îngerii în Noaptea Sfîntă ! Trup făcutu-s-a Cuvîntul S­i-ntre noi a locuit De păcatul greu, — pămîntul Prin Iisus s-a izbăvit. O, acest mare mister Azi pe noi ne copleşeşte: Domnul a venit din cer.. . Pe pămînt cu noi trăieşte. Domnul păcii­ adevărate, Sfetnic Sfînt şi minunat Pentru neamurile toate, în chip de om s-a întrupat. De lumina bucuriei Tot pămîntul este plin . . . Doamne, cheia veşniciei Azi prin Tine o primim! Datu-ne-ai ca să purtăm Chipul Tău dumnezeiesc, Fiii Tăi să ne chemăm Pentru raiul cel ceresc ! Mulţumire-aducem Ţie Dumnezeu, Iisus, Iubire, Te-ai desprins din veşnicie, Pentru-a noastră mîntuire! G. Condur BOTEZUL DOMNULUI (Urmare din pag. 2) rezultă din chiar cuvintele Sf. loan Botezătorul de la Matei 3, 11 şi Luca 3, 16, prin care el arată sensul şi semnificaţia botezului său. 4. Mîntuitorul Iisus Hristos încă nu se jertfise pe cruce, spre a aduce prin jertfa Sa împăcarea omului cu Dumnezeu (Efes. 1, 7; Colos. 1, 20). Abia după ce s-a făcut această împăcare prin jertfa Sa, au putut fi comunicate oamenilor roa­dele acestei jertfe, prin botezul pe care El l-a instituit prin cuvintele: „Mergînd, botezaţi toate neamurile .... în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh...“ (Matei 28, 19). Acest botez, instituit de Mîntuitorul după învierea Sa din morţi, urma să fie practicat numai după ce ucenicii Săi aveau să primească botezul Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii (F. A. 1, 5; 1. 8), botez despre care ştia şi Sf. loan Botezătorul, numindu-l pe acesta „botez cu Duh Sfînrt şi cu foc“ (Matei 3, 11). 5. In ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului au fost cei dintîi oameni care au fost botezaţi cu botezul creştin cu Duh Sfînt şi cu foc, prin pogo­­rîrea Duhului Sfînt asupra lor în limbi ca de foc (F. A. 2, 3 urm.), iar în aceeaşi zi au primit ace­laşi botez creştin, dar de astă dată cu apă şi cu Duh (loan 3, 5), ca la 3.000 de oameni (F. A. 2, 41). Spre deosebire de botezul lui loan, botezul creş­tin este o taină, ar­e baia naşterii celei de a doua şi a reînnoirii Duhului Sfînt, avînd ca efecte ier­tarea păcatului strămoşesc şi a celorlalte păcate săvîrşite pînă la botez, sfinţirea, îndreptarea şi luminarea celui ce se botează. El nu poate fi con­fundat cu botezul lui loan şi nici nu poate fi de­gradat la rangul unui simplu simbol, aşa cum este considerat de către unii creştini. Aceste adevăruri despre botezul creştin trebuie să le cunoască fiecare credincios, iar un prilej ni­merit pentru aducerea aminte a lor este chiar praznicul Botezului Domnului. De aceea, această sărbătoare a comemorării şi actualizării faptului istoric al Botezului Domnului, prin care El păşeşte în activitatea Sa publică, trebuie să fie pentru toţi creştinii piatra de hotar care desparte activitatea Sf. loan Botezătorul de cea a Mîntuitorului, după înseşi cuvintele înaintemergătorului: „Acela tre­buie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez" (Ioan 3, 30). Arhid. I. Zăgrean (Taxa poștală plătită în numerar) Nr. 1—2 . Pr. prot. stavrofor SABIN TRUŢIA După o scurtă şi grea suferinţă a încetat din viaţă, în ziua de 1 decembrie 1969, pr. prot. sta­vrofor şi vicar eparhial Sabin Truţia. Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului a îmbrăcat haină de doliu, căci unul din fiii ei distinşi a trecut din­colo de hotarul acestei lumi, fiind chemat de Tatăl cel ceresc întru odihna cea veşnică. Sufletul mare, mintea pătrunzătoare şi spiritul de iniţiativă au caracterizat pe prof. Sabin Truţia, care a plecat dintre noi în al 50-lea an de preoţie, dintre care mai bine de 21 i-a servit, cu bucurie şi cinste, la altarul Bisericii strămoşeşti. Crezul său în actul pe care l-a făcut în octombrie 1948, l-a mărturisit răspicat din amvon şi l-a aşternut în scris în nenumărate articole publicate în revistele bisericeşti. în unul din aceste articole, apărut cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române (Aniversare, Mitropo­lia Ardealului, nr. 9—10/1968, p. 658), prot. sta­vrofor Sabin Truţia spunea: „Cum cerbul din munţi, cînd e însetat, e dornic să-şi stîmpere şi să-şi potolească setea în unda izvorului cu apă cris­talină, aşa sufletul poporului nostru, frînt vremelnic prin intriga alimentată de vitregia vremurilor, e dornic şi însetat după „apa vie", pe care o dă izvorul cu apă dulce şi lină a credinţei ortodoxe, din care s-a adăpat din moşi-strămoşi, de la ză­mislirea creştinismului pe aceste meleaguri, întreg neamul românesc“. Această convingere, pe care protopopul Sabin Truţia a mărturisit-o în nenumărate ocazii, a înso­ţit-o continuu de muncă şi fapte pline de înţeles. Desigur, Dumnezeu a vrut ca ea să apară şi în scris, în una din ultimile sale lucrări, ca în felul acesta să rămînă un îndemn pentru toţi cei animaţi de sentimentul nobil al unităţii spirituale, care domneşte astăzi între românii strînşi sub aripa ocrotitoare a Bisericii strămoşeşti. Sicriul, ce închidea rămăşiţele pămînteşti ale prot. stavrofor­ Sabin Truţia, a fost depus în Catedrala episcopală, unde s-a oficiat slujba prohodului, în ziua de 3 decembrie a.c., de un sobor de preoţi în frunte d­e Prea Sfinţitul Teofil, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului. între cei veniţi să conducă pe ultimul drum se găseau delegaţi ai altor eparhii, reprezentanţi ai­­ celorlalte culte din oraşul Cluj, preoţi şi credincioşi, care l-au iubit şi apreciat, pe cel care le-a fost părinte şi coleg ani în şir. Activitatea bogată a prof. Sabin Truţia, în do­meniul reîntregirii Bisericii româneşti, a fost schi­ţată în cuvîntul trimis de înalt Prea Sfinţitul Ni­­colae, Mitropolitul Ardealului, iar cea de preot — duhovnic şi predicator — de Prea Sfinţitul Teofil,, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului. Au mai vorbit despre activitatea lui P. C. Traian Belaşcu, vicar arhiepiscopesc, delegatul înalt Prea Sfinţitu­­lui Mitropolit Nicolae, P. C. Ioan Negruţiu, inspec­tor eparhial, delegatul Eparhiei Oradea, P.C Florian Geomolean, vicarul Eparhiei Cluj şi pr. Gheorghe Simu. Vorbitorii au scos în evidenţă rîvna de care a dat dovadă prot. stavrofor Sabin Truţia în acti­vitatea sa, de păstor de suflete, promptitudinea cu care­­ a înţeles să contribuie la refacerea unităţii bisericeşti a românilor transilvăneni, numărîndu-se printre fruntaşii acestui act, precum şi înţelegerea cu care a înconjurat pe preoţi ca vicar şi protopop. Viaţa şi activitatea prot. stavrofor Truţia a fost un exemplu de preot conştient de chemarea sa, un exemplu care va rămîne pururea viu în inimile ce­lor ce l-au cunoscut. Dumnezeu să-i facă parte de odihna celor drepţi ! M. Basarab Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu |­44.206 |

Next