Telegraful Român, 1971 (Anul 119, nr. 1-48)
1971-01-01 / nr. 1-2
ANUL 119 Sibiu, ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL, se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. — Scrisorile nefrancate se refuză. 1 BIBLIO?'* TA, ASTRA" 11 ianuarie 1971Nr. 1—2 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNĂ DE ALBA- IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: Un cm2 60 bani pentru odată, dacă se publici de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Inserţiunile se adresează ADMINISTRAŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35 Pe un an: Pe 6 luni: Pe 3 luni: 24 lei 12 lei 6 lei Credinţa noastră /$. Rugăciunea lisus Hristos ne-a descoperit că avem pe Dumnezeu ca Tată. Un Tată atotputernic, bun, drept şi iubitor. Acestui Tată ne-a învăţat El cum să ne rugăm (Matei 6, 9—13; Luca 11, 1—4). Şi pentru că Domnul nostru lisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli şi urmaşilor lor, rugăciunea aceasta se numeşte „rugăciunea domnească“. a) întâi este chemarea: „Tatăl nostru, care eşti in ceruri“. Aici mărturisim că e un tată deosebit de toţi ceilalţi. E Dumnezeu-Tatăl. De aceea El e „în ceruri“. Nu în cerul plin de stele, în cerul pe care luminează soarele. Nu undeva dincolo de stele în depărtări neînchipuite. Nu în cerul acesta văzut cu ochii. Ci într-un „cer“ al sufletului, al fericirii spirituale, care nu se vede, nu se aude, nu se pipăie, dar ne umple toată fiinţa de o bucurie negrăită. Nu e un „loc“ undeva, ci — am putea spune — că El însuşi este cerul, adică dacă El e în noi şi noi sîntem în El, atunci ne simţim în cer. Cum Dumnezeu e pretutindeni, oriunde am fi — dacă îl simţim pe El simţim că sîntem în cer, sîntem cu El. Căci cerul este fericirea de a fi cu EL sub ocrotirea Lui, călăuzit de El pe căile vieţii. De aceea, „cerul“ unde ar „locui“ Dumnezeu nu- I găsim nicăieri, daca o căutăm cu simţurile, dar îl găsim pretutindeni dacă îl căutăm cu inima, cu credinţa, cu dragostea. Acest „cer“ este veşnic, căci Dumnezeu e veşnic şi iubirea lui e veşnică. „Eşti în ceruri“ însemnează veşnicia. El este „Tatăl nostru“. Nu e numai al meu sau al celuilalt. Ci e al nostru, al tuturora. E al tuturor lucrurilor, al tuturor vieţuitoarelor, căci după învăţătura Bisericii — toate sînt „facerea mîinilor Lui“, toate sînt sub purtarea Lui de grijă. Dar — mai ales — este al tuturor oamenilor, fără nici o deosebire. El e Tatăl nostru, noi toţi sîntem fiii Lui. Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu-Tatăl ne îmbrăţişează pe toţi. Şi dacă sîntem fiii Lui, sîntem fraţi întreolaltă. Şi dacă îl iubim pe El, ne iubim şi unii pe alţii, ca nişte fii buni ai Tatălui, ca nişte fraţi adevăraţi. Frăţia aceasta nu e numai între indivizi ci şi între popoare. b) După ce ne-am înălţat cu sufletul la „cer“, la Dumnezeu-Tatăl cerem de la El — cu încredere de fiu — cele de trebuinţă sufletului şi trupului. Intîi: „sfinţească-se numele Tău“. Dumnezeu este Sfînt şi El ne sfinţeşte. Aşadar noi nu putem adăuga nimic la sfinţenia Lui, însă prin vorbele şi faptele noastre cele bune, prin o viaţă de sfinţenie, sfinţenia lui Dumnezeu se arată şi întru noi. Aşa cum vrednicia copiilor face cinste părinţilor, aşa şi purtarea noastră frumoasă este spre preamărirea Tatălui nostru. Cum însă nu e uşor să vieţuieşti întru sfinţenie, noi cerem de la Dumnezeu-Tatăl să ne ajute ca prin viaţa noastră să fie cinstit numele Lui. în al doilea rînd, cerem: „Vie împărăţia Ta“. Aceasta înseamnă ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în noi, în Biserica Lui cea sfîntă, în toată lumea. Dar voia lui Dumnezeu este pace, dragoste, dreptate şi viaţă din ce în ce mai desăvîrşită. Cît sîntem pe pămînt sîntem „călători“, adică înaintăm pe drumul vieţii tot mai desăvîrşite, dar „împărăţia“ sfinţeniei depline este numai în viaţa cea veşnică, după care însetăm mereu. în al treilea rînd, cerem: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt“, adică să împlinim voia lui Dumnezeu-Tatăl aşa cum o împlinesc îngerii din ceruri. Nu să ne facem voia noastră, ci să facem ceea ce ce vrea Dumnezeu, căci El ştie mai bine ca noi ce este spre folosul şi mîntuirea noastră şi ce nu este. „ Tatul nostru” în al patrulea rînd, cerem: „Pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi“. Adică să avem hrana şi cele necesare pentru viaţa trupească. Nu că acestea le-am primi de la Dumnezeu fără osteneală. „Omul e făcut să muncească, precum pasărea să zboare“ — zice dreptul Iov (5, 7). „Tatăl meu lucrează şi eu lucrez“ zice Mîntuitorul (loan 5, 17). Iar noi nu cerem să nu muncim, ci cerem ca Dumnezeu să binecuvinteze munca noastră, pentru ca ea să fie cît mai roditoare pentru noi, pentru binele tituror. Sfîntul Apostol Pavel îndeamnă pe creştini să muncească cu rîvnă şi spor, ca să-şi cîştige cele necesare traiului şi să ajute pe cei neputincioşi, pe cei ce nu pot munci (vezi II Tes. 3, 6—12). De aceea nu zicem: „Pîinea mea“, ci „pîinea noastră“ — a tuturor oamenilor, a poporului, a omenirii întregi. „Astăzi“ înseamnă şi ziua de azi, dar şi viaţa pământească, adică zi de zi pînă la sfîrşitul vieţii. „Pîinea . . . cea spre fiinţa“ însă nu e numai pîinea ce potoleşte foamea trupului, ci şi Iisus Hristos însuşi, care spune ucenicilor Săi: „Eu sunt pîinea vieţii. . ., pîinea car ■ a coborît din cer. De va mînca cineva pîinea aceasta va fi viu în veci!“ înţelegem că e vorb■ i de Sfînta împărtăşirue (loan 6, 35, tomij.',, ci „cu ce mamncă trupul meu şi bea sîngele meu are viaţă veşnică“ (loan 6, 48, 51—54). De altfel şi Evanghelia Domnului şi rugăciunea sunt hrană pentru sufletul credincios. în al cincilea rînd, cerem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Nu e om care să nu greşească. Cum toţi greşim şi faţă de Tatăl nostru şi faţă de oameni, toţi trebuie să iertăm unul altuia şi să cerem iertare de la Dumnezeu. Păcatele, prin care călcăm voia lui Dumnezeu, ne aduc osîndă, cele de moarte osîndă veşnică. De aceea cerem iertare de la Tatăl nostru. Dar Dumnezeu-Tatăl, ca să ne ierte păcatele, cere ca şi noi să iertăm greşelile fraţilor noştri. „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, — zice Mîntuitorul — ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Matei 6, 14—15). De aceea nimeni să nu ceară de la Dumnezeu iertare decît după ce a iertat pe fratele său. Aceasta nu însemnează să greşim mereu cu nădejdea că vom fi iertaţi mereu. Dimpotrivă, aceasta ne cheamă să ne străduim ca — cu ajutorul lui Dumnezeu — să înlăturăm tot mai mult păcatele şi greşelile din viaţa noastră. Iertarea însăşi cere îndreptare, deci lupta împotriva păcatului. E ceea ce spune Mîntuitorul: „De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău“ (Ioan 5, 14). în al şaselea rînd, cerem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită“ — nu că Dumnezeu ne-ar „duce“ în ispită, ci ca Dumnezeu să ne ferească de ispită, să ne scape de ea, să ne ajute să ieşim biruitori din încercarea ispitelor. Ispita e o atracţie spre păcat. Biruinţa împotriva ispitei o dobîndim numai dacă ne angajăm toate puterile în lupta aceasta, şi dacă avem darul lui Iisus Hristos, în al şaptelea rînd, cerem: „ci ne izbăveşte de cel rău“, adică de diavolul şi de tot ceea ce ameninţă viaţa noastră sufletească şi trupească. Cerem ca Dumnezeu să ne izbăvească nu pentru că nu trebuie să fim şi noi atenţi şi să ne străduim de a nu cădea în cursele răutăţii şi de a fi biruitori asupra răului, ci pentru că socotim că strădania noastră are rezultate sigure dacă e întărită prin darul lui Dumnezeu. c) încheiem rugăciunea cu preamărirea lui Dumnezeu-Tatăl: „Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci. Amin“. Astfel, pe de o parte, recunoaştem şi cinstim puterea şi mărirea veşnică a lui Dumnezeu, pe de altă parte cunoscînd puterea şi mărirea Tatălui nostru celui din ceruri, avem încredere că El va împlini toate cererile noastre spre desăvîrşirea vieţii, dacă şi noi vom face voia Lui cea sfîntă. „Amin“ e cuvînt grec şi înseamnă: „Aşa să fie“. E ca o pecete care se pune la sfîrşitul tuturor celor spuse în rugăciunea „Tatăl nostru“ şi ca un angajament neclintit de a împlini întru totul cele spre mântuire şi spre binele fiecăruia, spre binele fraţilor noştri, a poporului şi a omenirii întregi. Dumnezeu , Tatăl cel bun şi milostiv să ne ajute cu harul Său, ca prin viaţa noastră să ne arătăm buni fii ai Lui şi prin faptele noastre cele bune să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri (Matei 5, 16). 1 NICOLAE Mitropolitul Ardealului (Continuare în pag. 2) Sfînta Cuminecătură Sfînta Taină a Cuminecăturii este împărtăşirea sub chipul pîinii şi a vinului cu însuşitrupul şi sîngele Domnului. Dar nu orice pline şi orice vin se numeşte Cuminecătură ! Numai acelea care se prefac de Duhul Sfînt prin Sfînta Liturghie, slujită de preot. De unde ştim noi acestea? Ne-o spune Mîntuitorul însuşi, precum şi Sfinţii Apostoli. Mîntuitorul, înainte de a aşeza această Taină, ştiind că-i foarte greu să o înţelegi cu mintea, a ţinut trei lecţii una după alta, cu ucenicii şi cu mulţimile care îl ascultau pentru a înlesni înţelegerea ei. Iată aceste lecţii: înmulţirea pîinilor în pustie, cînd s-au săturat cu cinci cîini şi doi peşti circa zece mii de oameni (Matei 14, 15—21). Pîinile au fost luate de la oameni, binecuvîntate de lisus şi date pe urmă Apostolilor ca să le împărţească mulţimilor. în mîinile Apostolilor, cei cinci pîini nu scădeau, ci se înmulţeau mereu, pînă cînd s-au săturat toţi oamenii şi au mai strîns pe urmă 12 coşuri de fărîmituri. învăţătura acestei minuni este aceasta: Hristos-Domnul este Dumnezeu, El este atotputernic, putînd deci să facă minuni şi cu pîinea.^ Că Dumnezeu a sădit în legile firii puteri nevăzute, cum sînt de pildă: Viţa de vie, care are putere să transforme sărurile amare ale pămîntului în băutura dulce a vinului, paiul ce transformă sărurile pămimtului în grîu, iar prin organismul omului pîinea se preface în carne şi sînge, în trup omenesc viu. El, care la nunta din Cana, a prefăcut apa în vin, acum a înmulţit pîinile în mod minunat şi a făcut aceasta în faţa mulţimilor, pentru ca atunci cînd, printr-un cuvînt al atotputerniciei Sale, va preface pîinea şi vinul în nenumărate părticele, care vor constitui trupul şi sîngele Său, să nu se creadă că scade ori se micşorează. A doua lecţie a făcut-o numai cu Apostolii, cînd s-a arătat pe marea înfuriată a Galileii. El le-a arătat atunci Apostolilor, mergînd pe valuri ca neuscat, că trupul nu poate să primească însuşiri diferite, suprafireşti. A treia lecţie a ţinut-o Mîntuitorul în dimineaţa următoare în Capernaum, cînd spune limpede tuturor, că El este pîinea vieţii, pe care toţi cei ce vor să aibă viaţă veşnică trebuie să o mănînce.