Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)
1972-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 Gînduri de Dacă oricare om leagă de sărbătoarea Anului nou nădejdi de mai bine, cu atît mai mult noi creştinii sîntem îndreptăţiţi să legăm de această sărbătoare nădejdi şi năzuinţe strîns legate de credinţa şi de viaţa noastră în Hristos. Este adevărat că din cea mai îndepărtată vechime, Biserica creştină socoteşte începutul anului bisericesc la data de 1 septembrie şi îşi rînduieşte crugul anului cu sărbătorile, posturile, cărţile de cult, unele slujbe, potrivit acestui an. Dar întrucît şi în vechime, ca şi în zilele noastre, începutul anului civil în cele mai multe state este la 1 ianuarie, Biserica nu poate nesocoti acest fapt. Creştinii fiind nu numai membri ai Bisericii lui Hristos, ci în acelaşi timp şi cetăţeni ai statului, societate în care îşi trăesc viaţa şi îşi desfăşoară activitatea, începutul anului civil are şi pentru ei o deosebită importanţă, căci viaţa tuturor cetăţenilor statului se orînduieşte după anul civil: vîrsta pentru şcoală, vîrsta pentru muncă, majoratul, vîrsta pentru serviciul militar, ani serviţi în cîmpul muncii, vîrsta pentru pensionare etc. De asemenea, statul însuşi, prin organele sale de conducere şi administraţie, îşi planifică activităţile sale în toate ramurile de producţie materială şi culturală pe unităţi de timp, toate orientîndu-se în funcţie de începutul anului civil. Mai mult, orice programare şi orice statistică, fie pe plan naţional, fie internaţional, operează cu unităţi de timp (ani, trimestre, luni, zile), ziua de 1 ianuarie fiind socotită ca punct de plecare pentru orice calcule. Din aceste motive, însăşi Biserica îşi orientează, în numeroase privinţe, viaţa şi activitatea ei ca instituţie, după anul civil. Astfel, matricolele bisericeşti, de naştere, de cununie, de morţi, se poartă după anul civil, de asemenea gestiunea oricărei unităţi bisericeşti, de la parohie, pînă la patriarhie, începe cu 1 ianuarie şi se sfîrşeşte cu 31 decembrie a fiecărui an. Ţinînd seamă de acestea, Biserica, în ziua de Anul nou, săvîrşeşte ierurgii de binecuvîntare a credincioşilor, rugînd pe milostivul Dumnezeu să sporească roadele muncii credincioşilor în noul an, al cărui început se prăznuieşte la 1 ianuarie, deodată cu cele două sărbători bisericeşti amintite. Căci dacă binele pămîntesc al credinciosilor este o condiţie a mîntuirii lor veşnice, este firesc ca, din prilejul Anului nou, ea să înalţe rugăciuni către atotputernicul Dumnezeu, pentru ca munca şi străduinţele fiilor ei duhovniceşti, ca şi ale celorlalţi cetăţeni, să fie încununate de roade cît mai bogate, în decursul anului care a început. Dar începutul unui nou an, aşadar sărbătoarea Anului nou are pentru creştini îndeosebi o semnificaţie morală. Un an încheiat înseamnă pentru fiecare creştin nu numai un an de viaţă mai mult, ci şi un an cu care s-a scurtat durata vieţii noastre pămînteşti. E ştiut însă ca după învăţătură creştină, viaţa aceasta nu trebuie trăită oricum, ci ea trebuie cheltuită în aşa fel, încît creştinul, prin faptele pe care le săvîrşeşte, să înfăptuiască binele, păşind astfel din ce în ce mai hotărît pe calea propriei sale desăvîrşiri morale, căci chemarea creştinului a fost definită de Mîntuitorul Iisus Hristos pentru toate timpurile: „Fiţi desăvîrşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvîrşit este“ (Matei 5, 48). De aceea, sfîrşitul unui an — care înseamnă împuţinarea vieţii noastre pămînteşti cu acest interval de timp — ca şi începutul celui ce vine, înseamnă popas de serioasă meditaţie pentru oricare creştin, spre a răspunde la întrebarea: „Ce am făcut eu pentru binele semenilor mei şi pentru propria mea desăvîrşire în decursul anului care a trecut?“, sau: „Cu ce am contribuit eu la binele semenilor mei?“. Căci oricare creştin adevărat trebuie să fie convins că noi numai aşa împlinim legea Domnului, dacă urmărim în viaţă nu numai binele nostru, ci şi pe acela al fraţilor noştri, după îndemnul Sfîntului Apostol Pavel: „Purtaţi sarcinile unul altuia, căci aşa împliniţi legea lui Hristos“ (Gal. 6, 2). Iar dacă după un serios examen de conştiinţă am ajuns la convingerea că în anul care a trecut am făcut prea puţin pentru binele semenilor noştri şi pentru propria noastră desăvîrşire. Anul nou trebuie să fie în viaţa oricărui creştin o piatră de hotar: el trebuie să însemne începutul unei noi vieţi, pe care fiecare dintre noi trebuie să o trăim după asemănarea lui Iisus Hristos, după exemplul Sfinţilor, care ne cheamă să-i urmăm, să-i imităm: „Vă îndemn deci să-mi fiţi mie următori“ (I Cor. 4, 16), iar în alt loc: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos“ (I Cor. 11, 1). Anul Nou Aşadar, Anul nou pentru oricare dintre creştini trebuie să fie prilejul cel mai potrivit de la care, după exemplul Mîntuitorului şi al Sfinţilor, să înceapă o nouă viaţă, viaţa trăită în adevărată iubire faţă de Dumnezeu, prin fapte de iubire faţă de aproapele său. Sf. Apostol Ioan ne învaţă că iubirea faţă de Dumnezeu nici nu poate fi concepută măcar, fără iubirea faţă de aproapele: „Ce va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este, pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum va putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vede?“ (Ioan 4, 20). De aceea Sf. Grigore Teologul spune că nimic nu e mai absurd pentru un creştin, decît să se mîndrească cu Dumnezeul iubirii şi să-l preamărească pe acesta, dar în acelaşi timp să se arate inuman şi vrăjmaş aproapelui său, ascunzînd astfel lumina cărărilor vieţii creştine, izvorîtă din căldura şi pacea iubirii lui Dumnezeu. O astfel de iubire cere însă cu tărie ca fiecare creştin să caute pe aproapele lui în nevoie — oricare ar fi acesta — să treacă necondiţionat la ajutorarea lui şi să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru salvarea lui de sub povara nevoilor şi greutăţilor vieţii. Căci fără îndoială, adevărata iubire creştină e lucrare continuă de samarinean, lucrare pentru ajutorarea aproapelui nostru, care în acelaşi timp e lucrare şi pentru propria noastră desăvîrşire. De aceea, toţi creştinii, indiferent de chemarea sau ocupaţia socială pe care fiecare o avem, trebuie să înţelegem o dată mai mult că nu-i de ajuns să recunoaştem că adevărata iubire faţă de aproapele trebuie manifestată în fapte externe, căci cu aceasta încă nu am făcut nimic pentru el. O astfel de atitudine o condamnă şi Sf. Apostol Iacob, care ne învaţă astfel în epistola sa: „Căci de vor, fi fratele sau sora ta goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar cineva dintre voi le va zice: Mergeţi cu pace, încălziţi-vă şi vă săturaţi şi nu le-ar da cele de trebuinţă, ce folos ar fi?“ (Iacob 2, 15—16). Iată de ce adevăratul creştin trebuie să păşească grabnic în ajutorul fratelui său. Cîţi n-au bolnavi pe patul de suferinţă în familiile lor, care au nevoie de îngrijire sau măcar de o încurajare? Cîţi dintre fraţii noştri n-au căzut victime unor catastrofe naturale, ale căror urmări nu pot fi înlăturate de azi pe mîine? în cîte familii, dăruite de Dumnezeu cu mulţi copii, n-a dispărut mama, în urma unei boli necruţătoare, iar micii orfani ar avea nevoie de căldura unui nou cămin? Cîţi copii mici n-au rămas orfani de amîndoi părinţii? în astfel de cazuri, la toată purtarea de grijă pe care societatea şi statul nostru o arată acestora, e nevoie să ajute şi caritatea creştină, expresie a iubirii noastre faţă de aproapele, căci numai aşa împlinim porunca dată de Mîntuitorul legiuitorului: „Mergi de fă şi tu asemenea“ (Luca 10, 37). întîmpinînd Anul nou cu astfel de gînduri, vom înţelege sensul adevărat al iubirii creştine şi vom dovedi că sîntem creştini nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta. Iar cu aceasta vom arăta că sîntem împlinitorii — nu numai ascultătorii — celei mai mari porunci din legea noastră creştinească, a poruncii iubirii, în care se cuprinde „toată legea şi proorocii“ (Matei 22, 39). Căci la aceasta ne îndeamnă şi Sf. Apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia“ (I Cor. 10, 24). Aceasta trebuie să fie semnificaţia Anului nou pentru fiecare dintre noi. Iar dacă ne vom purta astfel, vom fi împlinitorii poruncii Mîntuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri“ (Matei 5, 16). I. Zăgrean TELEGRAFUL ROMAN Mitropolitul Veniamin Costachi... (Urmare din pag. 1) titlui superior în cadrul Academiei Mihăilene (1834), cu 4 facultăţi: 1. filozofică, 2. juridică, 3. teologică (Seminarul din Socola) şi 4. cursuri de inginerie, economia cimpului, meşteşuguri frumoase şi filologie. La 1841 a fost înfiinţată la Iaşi prima Şcoală de arte şi meserii. Amintim de asemenea că prima reprezentare de teatru în limba română s-a dat cu binecuvîntarea şi în prezenţa lui Veniamin, la 27.XII.1816. Pentru buna funcţionare a şcolilor şi pentru o organizare din ce în ce mai bună, mitropolitul Veniamin a sprijinit o serie de măsuri corespunzătoare: crearea de burse speciale, trimiterea de candidaţi la învăţătură peste hotare (Bucureşti, Kiev, Grecia, Germania, Franţa etc.), aducerea de profesori din celelalte provincii româneşti etc. De pildă, la Seminarul de la Socola, în 1820, au fost aduşi patru profesori din Transilvania, toţi cu pregătire superioară: Ioan Costea, Ioan Mamfi, Vasile Fabian Bob şi Vasile Pop. Iar în 1834 au fost aduşi tot pentru Seminar juristul Damaschin Bojinca din Banat şi arhimandritul Vladimir Suhopan. în această activitate, mitropolitul Veniamin a fosit mult ajutat mai ales de Gh. Asachi, fiul protopopului Lazăr Asachi din Iaşi, primul elev trimis la învăţătură, care era şi referendar în Eforia şcolilor. Mitropolitul Veniamin îndeamnă cu stăruinţă pe părinţi să-şi dea copii la şcoli, unde să primească învăţătura şi pregătirea necesară pentru viaţă. Un loc important în activitatea mitropolitului Veniamin îl constituie traducerea şi publicarea de cărţi necesare preoţilor şi credincioşilor. în acest scop, el organizează tipografia din Iaşi, chiar la 1803—1804, cu 25 muncitori şi materiale de peste hotare, şi tipografia de la Mănăstirea Neamţ, la 1807, în timpul păstoriei sale, s-au tradus şi tipărit la Iaşi în Mănăstirea Neamţ cărţile de bază ale învăţăturii creştine. O valoare deosebită au precuvîntările scrise de Veniamin la aceste cărţi, ele reflectînd gîndirea şi simţirea sa ortodoxă şi românească. Testamentul său este, de asemenea, un document de adevărată spiritualitate creştină ortodoxă. Continuînd tradiţia şi activitatea marilor săi înaintaşi — Varlaam, Dosoftei, Iacob — mitropolitul Veniamin, cu eforturi mari, face un pas mai departe, asigurînd folosirea limbii române ni numai în Biserică ci şi în şcolile naţionale, ea fiind capabilă să exprime cele mai înalte idei şi cugetări ale raţiunii umane. El a adus o contribuţie importantă şi în ce priveşte îndepărtarea unor cuvinte de origine străină şi intermediare din limba română, recomandînd îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte din limba vorbită de popor. Monumentala catedrală mitropolitană din Iaşi, una din cele mai mari biserici ortodoxe din ţară, se înscrie iarăşi ca o ctitorie importantă a lui Veniamin Costachi (zidită între 1833—1839), terminată între 1880—1886 de mitropolitul Iosif Naniescu. Alte aspecte ale vieţii bisericeşti, ca purtarea morală a clerului, viaţa mănăstirească, caritatea creştină, înfiinţarea de spitale şi farmacii etc. au fost în atenţia activităţii sale pastorale. Mitropolitul Veniamin Costachi s-a impus astfel posterităţii ca un om de cultură şi îndrumător al şcolilor naţionale din Moldova şi în aceeaşi măsură ca o mare personalitate morală, blîndeţea, bunătatea, smerenia şi mai ales dragostea fiind trăsăturile sale morale principale. Biografii sunt unanimi în această privinţă. „Mai mare şi mai evanghelic păstor, asemenea bun patriot şi cu durerea de neamul şi de vatra strămoşească — spune istoricul C. Erbiceanu — n-a avut mulţi ţara noastră“. Francezul Edgar Quinet, mişcat de personalitatea lui Veniamin, exclamă plin de admiraţie: „O spectacol măreţ şi sublim ! Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de măreţie, cum n-am mai văzut alt bătrîn în viaţa mea, ... mitropolitul Veniamin, în splendoarea bisericii sale orientale, se înfăţişează îmbrăcat în veşmintele sale aurite, cu pletele-i de zăpadăşi-n valuri căzînd pe umeri...“. Mişcat de marea personalitate a lui Veniamin, marele istoric Nicolae Iorga scria despre el, în 1904, între altele: „Dacă ai fi întrebat acum şaizeci-şaptezeci de ani în Iaşii lui Mihai Sturza Voievod ... care este omul cel mai harnic din ţară, acel care nu lasă nici o clipă fără o întrebuinţare folositoare altora, ţi s-ar fi arătat în căsuţa săracă a vechii Mitropolii dărăpănate un bătrîn călugăr de aproape optzeci de ani. — „părintele Veniamin“ — care-şi aprindea candela vegherilor pentru a cîştiga şi a împărtăşi învăţătura Scripturilor, care i se părea lui călăuza cea mai sigură pe grelele drumuri ale vieţii. Era aşa de iubit de oamenii de rînd, care ştiau că la dînsul, ca la un adevărat om al lui Dumnezeu Milostivul, se află ajutor la toate nevoile“. I Irineu Crăciunaş episcop-vicar Nr. 1—2