Telegraful Român, 1974 (Anul 122, nr. 1-48)

1974-01-01 / nr. 1-2

ANUL 122 Sibiu, 1 ianuarie 1974 PUSH HUM­mlNr. 1­2 Telegraful Fomun FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNA DE ALBA-IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERHUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL: Un cm2 60 bani pentru odaită; dacă se publică se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român. Pe un an: 25 lei de mai multe ori se dărabat corespunzător. Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cont nr. 49.8.01 Credinţa noastră După învăţătura Sfintei Scripturi, omul este singura fiinţă spiritual-trupească, adică e suflet­­trup în unitate. Prin puterea sufletului el este „stăpînul“ celor văzute, al celor ce vieţuiesc pe p­amînt. El este „coroana“ a tot ce există. Dar totodată în om se luptă binele cu răul, virtutea cu păcatul, încît el poate să se înalţe pînă la cer şi poate să coboare pînă la a fi rob al patimilor sufleteşti sau trupeşti. Lupta aceasta între bunătate şi răutate este cunoscută de toţi oamenii. De ea nu scapă nimenea. Ea ne urmă­reşte pînă în ultima clipă a vieţii noastre. De unde această luptă, acest zbucium, această frământare ? Sfînta noastră Biserică — pe temeiul Sfintei Scripturi — ne spune că prima pereche de oameni o vreme a cunoscut numai binele. Omul avea în el chipul lui Dumnezeu, prin care el este stăpîn peste natură şi toate vieţuitoarele. El era chemat ca prin o viaţă după voia lui Dumnezeu, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu (Geneză 1, 26—30). Neascultînd însă de porunca lui Dumne­zeu şi ispitit fiind şi robit de cele simţuare (ve­dere, gust, auz), a căzut în păcat. Acesta e păcatul strămoşesc. Aceasta a avut drept urmare încli­narea spre rău prin pierderea harului divin, în­tunecarea raţiunii, slăbirea voinţei, înrobirea ini­mii, adică alterarea chipului lui Dumnezeu, truda în dobîndirea celor necesare vieţii, boala şi moar­tea. (Geneză cap. 2 şi 3.) De atunci toţi cei ce se nasc au pecetea acestui păcat şi viaţa lor e o permanentă luptă între virtute şi păcat, între bine şi rău. E adevărat că prin Taina Sf. Botez noi sîntem curăţiţi de păcatul strămoşesc şi de alte păcate (dacă ne botezăm mai tîrziu), şi ne îm­brăcăm în Hristos, devenim o „creatură nouă", sîntem sfinţiţi. Astfel bin­e domină în noi, omul fiind după fiinţă bun, căci e chipul lui Dumnezeu, reînnoit în Iisus Hristos. Cu toate acestea lupta nu încetează. Ispitele dinăuntru şi dinafară nu ne părăsesc. Chemările spre bine sau spre rău ne asaltează. Aşa cum oricît de curată ar fi apa mării şi oricît de frumos s-ar oglindi în ea fru­museţea cerului, totuşi, valurile mării se fră­­mîntă mereu şi marea ascunde in ea tot felul de vietăţi, unele frumoase, altele monstruoase, care ies la iveală din cînd în cînd. Tonalitatea luptei însă e optimistă. Prin lisus Hristos binele e biruitor. Dumnezeu a dat omului marele dar al liber­tăţii. Ca fiinţă spirituală, omul are raţiune, cu care cunoaşte şi judecă toare, are voinţă cu care înlătură ceea ce ştie că nu e bun şi face ceea ce ştie că este bun, are sentiment, cu care se fereşte de patimi înrobitoare şi se însufleţeşte de ceea ce e adevărat, bun şi frumos. Astfel poate să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între adevărata frumuseţe şi frumuseţea falsă, aparentă. Astfel omul are posibilitatea să urmeze chemarea binelui. Creşterea în bine însă nu e uşoară. Lupta este grea şi fără răgaz. E ceea ce spune Sf. Apos­tol Pavel despre „omul legii vechi“ că vrea să facă binele, dar răul e legat de el, că deşi „după omul cel lăuntric“ se bucură „de legea lui Dum­nezeu“ , el vede „în mădularele“ lui „o altă lege“ care se luptă „împotriva legii minţii“ lui şi îl face „rob legii păcatului“. Unde este izbăvirea din această robie? Răspunsul e: în Iisus Hristos (Ro­mani 7, 21—25). Dumnezeu ne-a dat conştiinţa morală, prin care sîntem sfătuiţi şi îndrumaţi să facem binele şi să ne ferim de rău. Cel ce ascultă de glasul con­ştiinţei, sădit în sufletul nostru, acela se luptă împotriva păcatului şi săvîrşeşte binele şi este mulţumit, este fericit. Cel ce nu ascultă de glasul conştiinţei drepte şi se lasă robit de răutate, acela este mustrat de conştiinţă şi — dacă nu se în­dreaptă — este osîndit (Geneză, cap. 4). Dar şi acesta se poate îndrepta■ Marea însemnătate a conştiinţei morale în viaţa noastră pentru lupta desăvîrşirii a făcut ca ea să fie numită „glasul lui Dumnezeu în noi“, pentru că ea ne-a fost dată de Dumnezeu. *Cînd faci bine nu ţi-e faţa senină? — zice Domnul către Cain. Iar de nu faci bine păcatul bate la uşă şi caută să te tîrască, dar tu biruieşte-l!“ (Geneză 4, 7). Cu toate aces­tea conştiinţa morală însăşi slăbeşte şi poate ră­tăci, dacă omul nu ascultă de ea, ci continuă să fie rob al răutăţii. Eliberarea de această robie este în Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Sfîntul, cel fără de păcat (Evrei 4, 15). El e întruparea Sfinţeniei dumnezeieşti. El revarsă harul Său în noi — prin Sfintele Taine —, ne curăţă de păcat, ne întăreşte pe calea virtuţii, a binelui, ne ajută în lupta împotriva răului şi în biruinţa asupra oricăror ispite. El ne face cu adevărat liberi de orice răutate, ne luminează şi întăreşte conştiinţa morală şi ne cheamă mereu să mergem pe urmele Lui, ca să ajungem la ase­mănarea cu El. Prin Botez ne-am îmbrăcat în Hristos, am primit chipul Lui, El este în noi, cu noi, şi ne ajută ca — prin colaborarea noastră cu harul Lui — să ne asemănăm cu El, să biruim încercările dinafară şi dinăuntru şi să păşim pe calea sfinţeniei. Niciodată însă nu vom fi egali cu Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel neprihănit. Căci nimeni nu e fără greşală dintre fiii oameni­lor. Sfinţii înşişi sînt ispitiţi. Maica Domnului ca „Născătoare de Dumnezeu“ n-a avut păcate per­sonale. Ea a fost curăţită de păcatul strămoşesc cînd s-a coborît Duhul Sfînt peste Preacurata Fecioară, ca din ea să se nască Hristos (Luca 1, 35). Astfel în ceruri Sfinţii, Maica Domnului şi îngerii stau în jurul lui Iisus Hristos, îl prea­măresc şi se roagă pentru noi ca să ducem lupta cea bună a vieţuirii în Hristos-Domnul. Lupta aceasta însă nu este uşoară. Pentru că în viaţa aceasta nu scăpăm niciodată de ispite. Ele vin dinăuntru şi dinafară. Unele sunt mai puternice, altele mai slabe. Unele se cunosc ca rele, altele ne amăgesc spre rău prin o înfăţişare frumoasă, bună. Lupta e continuă. Ea n-are răgaz. Dar prin harul lui Hristos, prin voinţa noastră şi necon­tenită atenţie, prin rugăciune şi fapte bune, prin ajutorul Maicii Domnului, a Sfinţilor, a fraţilor noştri în Hristos, — a căror pildă trebuie s-o urmăm — vom reuşi să ne întărim în lupta îm­potriva păcatului, să ne desăvîrşim în virtute, în făptuirea continuă a binelui. Prin o asemănare, noi trebuie să fim harnici ca albinele, care adună în faguri mierea, nu otrava. Aşa şi noi în fiecare clipă, în fiecare oră, în fiecare zi, să adunăm gînduri, cuvinte şi fapte bune, după voia lui Dumnezeu, spre binele nostru, al semenilor, al Bisericii şi al poporului — şi să înlăturăm mereu otrava păcatului. Să ascultăm chemarea Domnului nostru Iisus Hristos: „Priveghiaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită“ (Matei 26, 41). „Vino şi urmează mie!“ (Matei 19, 21). în felul acesta Hristos se va să­lăşlui în noi şi lupta noastră pentru desăvîrşirea vieţii după asemănarea lui Hristos va da roade tot mai bogate, şi pentru noi şi pentru fraţii noştri şi pentru Biserică şi pentru propăşirea patriei noastre. 1 NICOLAE Mitropolitul Ardealului 43. SPe calea binelui 22526. Popas duhovnicesc Viaţa, după cum ştim, nu este asemenea cursu­lui unui rîu de şes, ce pare a-şi purta liniştit, visător, apele în meandrele unor lunci pline de flori. Ea se poate asemăna totuşi cu un curs clo­cotitor de apă, plin de ochiuri sau vîrtejuri, care ne pot atrage la fund şi îneca, ne pot pierde pen­tru de-a pururi, vîrtejuri care însă scot adesea la suprafaţă mîl sau alte impurităţi de pe fundul apei. Viaţa deci nu curge lin în albia veacurilor, ci are de multe ori un curs tumultuos, plin de cataracte, de ochiuri care ne pot fi extrem de pri­mejdioase, atunci cînd le sfidăm, cînd nu ne con­trolăm bine modul în care vîsilim, chipul în care mergem, în care ne comportăm. Din acest motiv, viaţa trebuie privită cu toată atenţia şi mai ales trebuie trăită cu un înalt simţ de răspundere. în acest sens, se pare că sfîrşitul unui an şi începutul altuia, perioadă în care ne aflăm şi noi acum, constituie moment potrivit nu numai pentru a face socoteli şi rînduieli gospodăreşti, lucruri absolut necesare pentru buna chivernisire a ori­cărei case, a oricărei familii, mai mici sau mai mari, ci timp potrivit este şi pentru zăbovire asupra celor dinăuntru ale noastre, asupra chi­vernisim vieţii noastre sufleteşti. Orice credincios bun al Bisericii noastre face deci la început de an nou un scurt popas duhov­nicesc, cîntărindu-şi cu grijă modul în care şi-a „Toate să le ispitiţi, ce este bun să ţineţi". (I Tes. 5, 21) gospodărit făptura sa sufletească, viaţa sa perso­nală în general. Pentru un astfel de prilej socotim că este cit se poate de potrivit îndemnul Sf. Apostol Pavel pe care îl dădea tesalonicenilor, la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului întîi, prin cuvin­tele: „Toate să le ispitiţi, ce este bun să ţineţi“ (I Tes. 5, 21). Nu fiţi fără de minte, voi care aţi crezuit în lisus Hristos — parcă ar vrea să spună Sf. Pavel — luînd ca bun orice vîntură­­lume v-ar spune, crezînd că tot ce zboară se mănîncă, folosind un proverb românesc, ci — ţi­­nînd cont că viaţa aduce înaintea voastră fel de fel de fapte, de obiceiuri, de năravuri, de „mode“ — voi cîntăriţi-le bine, judecaţi-le, cer­­cetaţi-le şi luaţi numai ceea ce vă ajută în chip real, ceea ce zideşte viaţa voastră trupească şi sufletească, ceea ce foloseşte vouă şi semenilor voştri, ceea ce vă onorează, vă cinsteşte, ceea ce ajută ca viaţa să meargă înainte spre ţelurile ei de desăvîrşire finală. Pentru viaţa sufletească, duhovnicească, pentru creşterea în Iisus Hristos-Mîntuitorul, îndemnul de mai sus al Sf. Apostol Pavel are, aşadar, şi pentru credincioşii de acum o deplină valabilitate, căci, asemenea tesalonicenilor, şi noi, fiii de astăzi ai Bisericii, avem marea obligaţie de a ne cerceta (Continuare în pag. 2) La început de an

Next