Telegraful Român, 1974 (Anul 122, nr. 1-48)

1974-01-01 / nr. 1-2

Un rapsod şi creator popular Badea Gheorghe In 2 ianuarie 1973, deci cu un an în urmă, se stingea din viaţă bătrînul octogenar, cunoscut în părţile locului de baştină sub numele de „Badea Gheorghe din Cernuc“. Să pătrundem puţin, în cîteva rînduri, în viaţa acestui „autentic rapsod“ popular, cu memorie prodigioasă, cu o viaţă trăită în duhul cinstei, omeniei şi al muncii. Badea Gheorghe Paţiu s-a născut în satul Cer­nuc, comuna Girbou, la hotarul Sălajului, aşezat într-o vale înconjurată de dealuri pitoreşti. Primele slove şi ani de şcoală le face pe apu­cate. Atunci descoperă pentru prima dată vraja şi dulceaţa cărţilor. Citeşte cu pasiune tot ce-i cade în mînă, născîndu-i-se astfel dorinţa de a compune versuri încă de la 16 ani, spre delectarea ascultă­torilor, care admirau talentul tînărului Paţiu. Ştia să cînte şi la vioară cu acelaşi talent înnăscut. Căuta mereu cărţi, căuta cu pasiune piese de tea­tru pentru sate din literatura populară a vremii, devenind în acelaşi timp regizor, actor, scenograf, sufleor, montînd scene improvizate în faţa a nu­meroşi spectatori, bucurîndu-se de succes în loca­lităţile din jur. Setea de cultură îl îndemnă în 1913, împreună cu alţi tineri, să scrie la Sibiu, la Astra, şi în schimbul a două coroane pe an, primea diferite cărţi, pe care le împrumuta şi altora. Aşa a luat naştere şi prima bibliotecă din satul Cernuc. De aici încolo, dornic de a aduce ceva nou şi propriu, începe a scrie zeci de piese de teatru într-un act, în trei acte, vodeviluri, o mulţime de colinde pen­tru copii, la Naşterea Domnului, ca de exemplu colinda cu steaua pentru trei copii mici. Am pornit trei mititei Cu steaua, cu clopoţei, Să aducem bucuria Că azi s-a născut Mesia .. . Fiind iubitor de artă, din acea vreme datează şi primele încercări de sculptură în lemn. Sunt cu­noscute şi azi frumoasele iconostase lucrate de mina maestrului Gheorghe Paţiu, ca de pildă Paţiu din Cernuc iconostasul şi chivotul de la Cernuc, Valea Lungă (Sălaj) Jichiş-Cluj, Beclean-­N­ăsăud. Participă in războiul prim mondial şi este rănit de patru ori. Se căsătoreşte şi are copii­ Se ocupă mai departe cu educarea patriotică a consătenilor săi, învăţîn­­du-i pe trei voci cintece patriotice, ca: „Hora Unirii“, „Pe-al nostru steag“ etc., în interpretarea formaţiei corale mixte, organizată şi condusă de acelaşi Badea Ghiurcă de la Cernuc. La concursul echipelor culturale din fostul judeţ Someş, la Dej, la 15 iulie 1945, corul bărbătesc din Cernuc ob­ţine premiul I. Dragostea şi talentul său se arată şi pe terenul muzicii, devenind şi compozitor prin compunerea frumoaselor cîntece: „Cernucana“, „Soacră, soa­cră“ etc., care se mai cîntă şi astăzi de către cernucani. Acelaşi cor mixt condus de Badea Gheorghe da răspunsuri la oficierea Sf. Liturghii în Duminici şi sărbători, timp de peste două decenii. După 1944 preocupările sale multiple continuă compunînd melodii pe versuri originale dedicate zilei de 23 August 1944, scrie monoloage, piese de teatru, în care descrie viaţa şi lupta ţărănimii sărace, ,despre noua viaţă a satului etc. Creaţia sa este apreciată de directorul Casei judeţene a creaţiei populare din Zalău, care pre­găteşte să dea tiparului monografia închinată acestui „neobosit creator şi rapsod popular“, cum este numit într-un articol al ziarului judeţean „Năzuinţa“. Viaţa sa rămîne vie şi pilduitoare pentru dra­gostea sa pentru carte, pentru frumos, pentru mu­zică, pentru biserică, pentru popor. La vîrsta sa de 80 de ani se simte obosit şi bolnav. Moare senin şi împăcat, împărtăşit cu Sfintele Taine, în ziua de 2 ianuarie 1973. S-a născut din popor, a rămas în mijlocul poporului, în slujba căruia şi-a pus toate daru­rile sale, toată viaţa sa. Preot Ştefan V­ădeanu-Cernuc REDACŢIA: Secţia culturală a Consiliului Arhiepiscopesc — Sibiu ZAHARIA BOIU 70 de ani de la moarte Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la moar­tea lui Zaharia Boiu, este bine să ne reamintim trăsăturile dominante care au caracterizat perso­nalitatea lui de preot, profesor şi patriot. Zaharia Boiu a fost fiul protopopului ortodox din Sighişoara, unde a văzut lumina zilei la 4 martie 1834. A învăţat la Gimnaziul evanghelic­­luteran din Sighişoara, fiind primul român care a susţinut aici examenul de maturitate, în anul 1854. Numit învăţător, a funcţionat un an de zile în satul Săcele, apoi s-a înscris,, în anul 1855, la Seminarul teologic ortodox din Sibiu. îndată după terminarea studiilor, în anul 1857, Andrei Şaguna l-a numit profesor la Seminar, secţia pedagogică, iar peste doi ani l-a trimis al Universitatea din Lipsea, pentru studii de specializare. Reîntors în ţară, cu o bogată cultură teologică şi laică, a fost numit, în anul 1861, profesor definitiv la Semi­narul Teologic. Datorită calităţilor sale intelectuale, morale şi spirituale, Zaharia Boiu a primit o serie de munci de răspundere, ca: redactor la Telegraful Român (1862—1865), paroh al parohiei ortodoxe Sibiu- Cetate (1863—1885), asesor ordinar al sinodului bisericesc al Consistorului arhidiecezan (1870— 1902), redactor al Revistei Transilvania (1892— 1895), iar ca semn de recunoştinţă pentru vasta sa activitate literară, Academia Română l-a ales în 1877 membru corespondent al ei. Zaharia Boiu s-a stins din viaţă în 6 noiembrie 1903, după o muncă bogată, desfăşurată pe tărâm bisericesc, social-naţional, şcolar şi literar, fiind regretat de toţi cei care l-au cunoscut, în domeniul vieţii bisericeşti, Zaharia Boiu s-a distins ca profesor, preot şi predicator. Ca profe­sor a funcţionat la Seminarul Teologic şi Pedago­gic din Sibiu, fiind primul profesor român care a aplicat metoda fonetică în învăţămînt, metoda învăţămîntului concentric şi a legăturii teoriei cu viaţa, preconizînd o educaţie multilaterală, atît din punct de vedere fizic, cît şi intelectual. Ca preot, a servit peste 22 de ani la parohia întîia din Sibiu, evidenţiindu-se prin vocea lui plăcută şi prin trăirea spirituală pe care o dovedea în timpul serviciilor divine. Iar ca predicator, s-a im­pus ca unul dintre cei mai vestiţi din a doua ju­mătate a sec. al XIX-lea, publicînd ostenelile sale predicatoriale în trei volume, sub titlul: „Seminţe din aurul lui Hristos“. Volumul al treilea a fost premiat de fosta Academie Română, fapt care a adus cea mai mare cinste autorului. Din activitatea social-naţională a lui Zaharia Boiu se constată că el a fost foarte ataşat de po­por, din sînul căruia a ieşit şi în slujba căruia s-a angajat. Ataşamentul lui faţă de poporul ro­mân l-a determinat să ducă o luptă susţinută pen­tru progresul lui material şi spiritual. El a activat neîncetat ca din sînul poporului să se ridice cît­ mai mulţi muncitori calificaţi,, zicînd că „pînă ce nu vom avea această clasă, pînă atunci naţionali­tatea noastră nu se poate închega şi cristaliza, ci rămîne izolată şi pradă binevenită năzuinţelor străine“. Din scrierile sale cu caracter social­­naţional amintim: „Cultura poporului nostru“ (Transilvaniia, 1892), „Clasa de mijloc a popo­rului nostru“ şi „Expoziţia din Bucureşti a coope­ratorilor români“ (Transilvania, 1894), în ceea ce priveşte activitatea sa pe teren şco­lar, Zaharia Boiu s-a impus prin lupta pentru înfiinţarea de şcoli poporale, pentru poporul ro­mân de la sate, care era ţinut în umbră de cla­sele stăpînitoare. Pentru a ajuta pe învăţătorii de la sate şi oraşe, el a scris o serie de manuale, dintre care cele mai reprezentative sunt: „Abece­dar“, „Manuducere“, „Carte de cetire“, „Elemente de istorie“, „Elemente de geografie“, „Elemente de istoria naturei şi fizică“ etc. Din punct de vedere literar, Zaharia Boiu a desfăşurat de asemenea o activitate foarte bogată. Astfel, în anul 1862 a publicat volumul de poezii: „Sunete şi răsunete“, iar în anii următori diferite alte poezii în coloanele revistei Transilvania. A tradus din limba germană şi latină în limba ro­mână, sau din limba română în limba germană, ca Istoria bisericească, vol. II, Compendiu de drept canonic ale mitropolitului Andrei Şaguna, şi Me­morandul conferinţei generale române de la 1881. Din toată activitatea lui Zaharia Boiu se poate constata că a fost un preot pătruns de vocaţia sa preoţească şi conştient că preotul este chemat să slujească lui Dumnezeu şi omului din toată inima sa şi cu toate puterile sale­ întreaga sa ac­tivitate pe tărâm obştesc a fost un imn înălţat omului, pe care a dorit să-l ridice pe culmi tot (Taxa poștală plătită în numerar) biblioteca „ASTRa SIBIU ” II Pag. 4_______________________________________TELEGRAFUL ROMÂN______________________________________Nr. 1—2 Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu 44.206 Să stîrpim invidia Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă, zicînd: „Bucu­raţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng“ (Romani 12, 15) şi la majoritatea credin­cioşilor noştri aşa se şi întîmplă, căci dragostea frăţească ne îndeamnă să fim solidari cu semenii noştri, atît la bine, cît şi atunci cînd sînt în ne­voi. Din nefericire se mai întîmplă şi situaţii invers, deoarece „cultul... care este invidia“ (Proverbe 14, 30) roade şi lucrează la rădăcina dragostei. Invidia orbeşte ochii noştri şi nu mai vedem valoarea sau talentul, nu mai observăm munca şi strădaniile cuiva în realizarea unor lucruri bune ci un simţămînt josnic ne pune în situaţia de a ne pare rău de succesele unor semeni de-ai noştri, ceea ce duce la ură, la dezbinare, ba chiar şi la alte păcate mai grele. Din acest motiv invidia este un păcat cît se poate de dăunător, atît pen­tru cel ce este ros de această boală, cît şi pentru obştea mai mică sau mai mare în mijlocul căreia trăieşte. Este durere în sufletul aceluia pe care-l stăpîneşte, şi este durere şi în viaţa acelui care-i este victima. Sf. loan Gură de Aur zice că „mai bine să ai în pîn­tece un şarpe decît în, suflet patima invidiei, pentru că pe şarpe îl poţi da afară cu medicamente sau îl potoleşti cu mînca­­rea, pe cînd invidia odată cuibărită foarte greu o scoţi“. Ce mîhnire ne cuprinde sufletul cînd ne gîndim că primul fratricid din lume a acţionat din cauza invidiei, a cărei victimă a fost blîndul Avei. însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos a fost răstignit din invidia neputincioasă a fariseilor şi cărturari­lor, care se vedeau eclipsaţi de dragostea lui Iisus, iar preceptele lor formaliste depăşite. Sînt multe situaţii în care invidiosului i se po­trivesc usturătoarele cuvinte pe care Mîntuitorul le-a spus fariseilor şi anume: „Făţarnicule, scoate întîi blrna din ochiul tău şi apoi să vezi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 5). Despre re­numitul scriitor Beaumarchais se spune că se tră­gea dintr-o familie modestă, tatăl lui fiind ceasor­nicar. Datorită însă unui real talent şi unei munci stăruitoare el ajunge a fi preţuit în lumea literelor, fiind chiar angajat ca institutor al fiicelor regelui Ludovic al XIV-lea. într-o zi, în timp ce se plimba cu fetele regelui prin grădină, un curtean invidios pe succesul lui, vrînd să-l umilească, se apropie de el şi-şi scoate ostentativ ceasul, rugîn­­du-l ca să-i spună ce are de nu merge, vrînd ca prin aceasta să-i arate descendenţa lui puţin no­bilă. Beaumarchais face pe neîndemînatecul şi scapă ceasul jos. Curteanul furios îi spune: „Dom­nule dumneata eşti foarte neîndemînatec“, la care el îi răspunde: „Acelaşi lucru mi l-a spus şi tatăl meu şi a găsit că nu sînt bun pentru meseria lui şi astfel m-am decis să devin poet. D-ta şti dom­nule marchiz, cît de bine am izbutit să zugrăvesc în piesele mele nebunii încrezuţi, care se ţin a fi oameni însemnaţi avînd arta de a-şi ţine nasul sus şi a fi cu gura mare.“ Umilinţa a fost de partea curteanului, care a primit lecţia cuvenită mnolm­­ei sale. Mulţi gînditori şi învăţaţi au făcut preţioase reflexii asupra acestui păcat, dezvăluin­­du-i urîţenia şi înfierîndu-i rădăcinile. Astfel, Antistene zice: „Invidia roade pe invidioşi ca rugina pe fier.“ Ştiind că acest păcat, această boală, se cuibă­reşte foarte uşor în sufletul omenesc, se cere o mare şi susţinută luptă împotriva acestui păcat de moarte, cum l-a încadrat Biserica. Cel mai sigur remediu este de a-l stîrpi din rădăcini. Dar, aşa cum glăsuieşte Sf. loan Gură de Aur, gospo­darul înţelept după ce stîrpeşte buruienile otrăvi­toare în locul rămas gol sădeşte seminţe nobile, tot la fel şi noi trebuie ca în golul din care s-a stîrpit invidia să sădim dragostea. Dar nu orice fel de dragoste, ci aceea dragoste despre care Sf. Ap. Pavel ne spune că „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate. (I Corinteni 13, 4—6). Pr. V. Petrica mai înalte de viaţă spirituală şi bunăstare ma­terială. Pentru realizarea acestui scop, a depus un efort neobosit pentru înfiinţarea de şcoli şi pentru folosirea cuvîntului propovăduit cu mijloacele cele mai potrivite. Zaharia Boiu a rămas astfel un model vrednic de urmat de generaţiile următoare, care trebuie să fie animate de acelaşi zel şi devotament, pentru ridicarea credincioşilor din toate punctele de ve­dere. Exemplul lui rămîne unul dintre cele mai ilustrative pentru noi şi ne îndeamnă să depunem aceleaşi eforturi pozitive pentru buna propăşire materială şi spirituală a credincioşilor noştri. Ierom. Veniamin Micle

Next