Telegraful Român, 1978 (Anul 126, nr. 1-48)

1978-01-01 / nr. 1-4

J. dg. 7. iJL.l^lzrnAz UJL ROMAIN Bănăţeni, redactori ai „Telegrafului“ Sprijinul pe care ortodocşii români din Banat l-au dat confraţilor din Transilvania, pentru res­taurarea şi apoi consolidarea mitropoliei cu sediul în Sibiu, a fost important şi, de ce n-am spune-o, chiar hotărîtor. Aşa se face că vrednicul de po­menire Andrei Şaguna a găsit în ei pricepuţi şi însufleţiţi colaboratori care au contribuit la reali­zarea multora din planurile sale menite să fructi­fice victoria obţinută. Un exemplu edificator ne oferă gazeta „Telegraful Român“ înfiinţată la sfîr­­şitul anului 1852. După numai 8 numere întoc­mite de Aron Florian, redactor responsabil devine bănăţeanul dr. Pavel Vasiei (1806—1881), „con­silier de şcoale“, căruia se datoresc numerele apă­rute între începutul anului 1853 şi 28 aprilie 1856 (în total 25 numere. Dr. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna, Monografie istorică, ed. a 2-a, Sibiu, 1911, p. 181, nota 2). Respectînd directivele ierarhu­lui şi menirea foii, dar în acelaşi timp transpunînd în viaţă ideile de care era animat, Paul Vasiei „a folosit periodicul sibian ca un instrument de răs­­pîndire a ideilor înaintate, pentru propagarea ideologiei democrat-burgheze, proslăvirea marii re­voluţii franceze din 1789 şi principiilor ei, pentru susţinerea drepturilor, „veşnice şi neînstrăinabile“ ale omenirii în general şi ale românilor din Tran­silvania îndeosebi“ (Grigore Ploieşteanul, Un ilu­minist român în secolul al XIX-lea: Paul Vasici, în rev. Studii, t. XXIV, nr. 1, 1971, p. 105). Chemarea lui Vasici la conducerea „Telegrafu­lui Român“ se justifică prin solida lui pregătire intelectuală şi experienţa publicistică dobîndită ca autor de cărţi şi studii, nu mai puţin colaborator la „Foaia pentru minte, anima şi literatura“ ori „Gazeta Transilvaniei“, dar în acelaşi timp şi prin ataşamentul faţă de Biserică, prin patriotismul şi progresismul său. Aportul lui Pavel Vasici a fost apreciabil, căci el „nu era redactor formal, ci unul foarte activ, care chiar dacă nu umplea singur toate coloanele ga­zetei, dădea cel puţin un articol pentru fiecare număr şi controla, avea răspunderea pentru tot ceea ce se publica în ea“ (Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, vol. I, ediţie în­grijită de Mircea Curticeanu, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 384—385). Inventarierea materialelor în­tocmite în anii cît a lucrat la „Telegraful“ nu este uşoară, dat fiind că majoritatea nu le-a semnat. Sigur este însă că prin el, alături de ceilalţi presti­gioşi redactori, gazeta a înviorat peisajul presei româneşti din epoca stăpînirii străine de atunci, întreţinînd în conştiinţa contemporanilor gene­roasele năzuinţe ale poporului român. Un alt bănăţean care a condus „Telegraful Român“ ca director timp de 17 ani (1900—1917) a fost Teodor V. Păcăţianu (1852—1941) (Ioan Lupaş, Scrieri alese, t. I, ediţia îngrijită de acad. Şt. Pascu şi Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1977, p. 231). Pe lîngă articolele publicate, el a întoc­mit şi un valoros „Repertoriu al ziarului Telegra­ful Român pe anii 1853—1917“, lucrare premiată de „Institutul de istorie naţională“ al Universităţii din Cluj-Napoca (Idem, o. c., p. 237 şi dr. Aurel Cosma jun., Scriitorul bănăţean Teodor V. Păcă­ţianu, în rev. Luceafărul, Timişoara, an. I, nr. 11, noiembrie 1935, p. 512). Scrisul ziaristic i-a fost nu numai competent şi bogat, ci mai ales avîntat, plin de patos. Pentru 4 articole publicate în „Te­­legraf“, Teodor V. Păcăţianu s-a ales cu temniţă şi amendă dictate de dominaţia străină a vremii (I. Lupaş, o. c., p. 233). Lista redactorilor, de la început pînă astăzi, nu mai cuprinde alţi bănăţeni (Elena Dunăreanu, Presa românească sibiană (1851—1868), Sibiu, 1969, P. 39). In schimb numeroşi au fost aceia care au scris în paginile gazetei, devenită între timp revistă, îmbogăţindu-i cuprinsul şi trezind interesul cititorilor. Era şi aceasta o modalitate de transpunere în viaţă a strînsei legături şi frăţeşti împreună lucrări dintre bănăţeni şi transilvăneni în slujirea Bisericii şi poporului. † NICOLAE Mitropolitul Banatului La jubileul Telegrafului Român Cea din urmă minune a lui Hristos este deo­sebit de răsunătoare. Lazăr cel întors dintre morţi a patra zi locuia în Betania, deci aproape de Ierusalim, capitala ţării sfinte. Ne găsim la sfîr­­şitul activităţii publice a profetului din Nazaret. Acum Iisus era mult mai cunoscut decît în vremea în care făcuse celelalte două învieri din morţi: a tînărului din Nain şi a copilei lui Iair. Aşa se explică mulţimea mare de iudei care au venit în Betania ca să vadă nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr cel înviat din morţi. Vederea lui Lazăr îi face pe mulţi văzători să creadă în Iisus — omul lui Dumnezeu şi trimisul Cerului. De aceea arhie­reii evreieşti au hotărît să-l omoare şi pe Lazăr. Pieirea lui Iisus o hotărîseră îndată după săvîr­­şirea minunii, în cadrul unei şedinţe a sinedriului. Amărîţi peste măsură pentru faptul că mulţi iudei îi părăseau pe ei şi se alipeau de Iisus, ei se în­treabă îngrijoraţi: Ce vom face că omul acesta face multe minuni şi multă frămîntare în norod? Dacă-l lăsăm nestingherit toţi vor crede în El şi romanii vor nimici locul nostru şi neamul nostru deopotrivă, în cursul discuţiilor aprinse intervine Caiafa marele arhiereu, în funcţiune în anul acela şi le sugerează soluţia omorîrii făcătorului de mi­nuni: „Oare nu vă gîndiţi că este în folosul vo­­­stru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11, 50). Sf. Ioan Evanghelistul ne asigură că această idee n-a pornit din mintea marelui preot evreiesc, ci el a rostit o proorocie dictată lui în chip tainic de Pronia cerească, care a plănuit că Iisus­ Mesia trebuia să moară pentru neamul Său. „Şi nu nu­mai pentru neamul acela, ci ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi“ (Ioan 11, 52). Să se jertfească pentru unirea şi mîntuirea lor, în Epistola către efeseni găsim o limpede tîl­­cuire a declaraţiei de mai sus. Adresîndu-se creş­­­tinilor veniţi dintre păgîni, Pavel Apostolul le face cunoscută binecuvîntarea aleasă, harul nespus de mare pe care l-au primit de la Dumnezeu prin încreştinarea lor. Acum, voi care nu sînteţi evrei nu mai sînteţi străini sau oaspeţi — le atrage atenţia Sf. Pavel —, ci voi aţi ajuns să fiţi con­cetăţeni cu sfinţii, deopotrivă cu membrii din po­porul lui Dumnezeu, sînteţi casnici ai lui Dum­nezeu, cu alte cuvinte, aparţineţi de familia, de casa lui Dumnezeu. Pentru ca să preţuiţi mai bine acest favor, aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi departe de Hristos, trăiaţi în lume fără nădejde de mîntuire şi fără Dumnezeu. Datorită morţii pe cruce a lui Hristos şi în urma botezului pe care l-aţi primit de la El, acum sînteţi uniţi cu Iisus Hristos şi apropiaţi de Dumnezeu. Dînd morţii trupul Său, Hristos a surpat zidul care-i despărţea şi îi făcea să se duşmănească evreii cu ne-evreii. A anulat legea iudaică cu poruncile şi orînduirile ei. A format astfel, din aceste două rase, un sin­gur popor nou, stabilind pacea între ele „şi a împăcat pe cei doi (pe iudeu şi pe ne-iudeu) cu Dumnezeu într-un singur trup (Biserica) prin cruce prin care a nimicit vrăjmășia" (Efes. 2, 16). Nicăieri nu apare mai pregnant, mai evident, necesitatea şi datoria creştinilor de a fi uniţi şi a lupta pentru unitate ca în rugăciunea preoţească a Mîntuitorului. Mă refer la ultima şi marea Lui rugăciune de la Cina cea de taină. Noi creştinii răsăriteni o auzim citindu-se în fiecare joi seara din săptămîna patimilor, în patru versete de la loan cap. 17, auzim dorinţa şi rugămintea fier­binte a Veşnicului Arhiereu ca apostolii de atunci şi ucenicii Lui din toate timpurile şi locurile, să fie păziţi de Tatăl cel ceresc în desăvîrşită uni­tate. „Eu în ei şi Tu în mine, pentru ca ei să fie în chip desăvîrşit una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi că i-ai iubit, cum m-ai iubit pe mine" (Ioan 17, 23). Lumea, în înţelesul de omenire, va cunoaşte şi va recunoaşte misiunea cerească, trimiterea de la Tatăl a lui Iisus, dacă apostolii şi ucenicii Săi de pretutindeni şi din totdeauna vor apărea uniţi şi înţeleşi întreolaltă în vorbe şi în fapte, cînd pro­povăduiesc Evanghelia lui Hristos. Altminteri, separaţi şi dezbinaţi arătîndu-se în faţa necreşti­nilor, mărturisirea lor nu va fi apreciată, nici primită, nici urmată. Iată dezbinarea — după cea mai simplă şi vădită logică — piedică în calea Evangheliei, tăgăduirea în practică a păcii şi a dragostei aduse pe pămînt de Fiul cel iubit al Tatălui ceresc. Iată trimiterea lui, misiunea lui întîrziată dacă nu zădărnicită în rodirea ei, în răspîndirea ei, de-a lungul veacurilor şi a con­tinentelor. Primejdia învrăjbirii şi a dezbinării izvorăşte din firea intimă a păcatului, a oricărui păcat. Despărţindu-se şi depărtîndu-se de Dumnezeu prin păcat, omul se despărţeşte şi se depărtează şi de fratele său, de semenii lui. Două efecte gemene. Primejdia dezbinării a pîndit Biserica de la începuturile ei. Aşa se explică rugămintea rîvni­­torului Pavel adresată efesenilor cînd le scrie ur­mătoarele: „De aceea vă rog, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie potrivit cu chemarea cu care aţi fost chemaţi... îngă­­duiţi-vă (suportaţi-vă) unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legă­tura păcii. Este un singur trup (o Biserică) şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o sin­gură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Ta­tăl tuturor care este peste toate şi prin toate şi întru noi toţi" (Efes. 4, 1—6). La aniversarea a cinci sferturi de veac — 125 de ani — a găzetei noastre mult preţuite „Tele­graful Român", recunoaştem cu bucurie preţiosul aport adus de paginile ei cauzei măreţe a unităţii de credinţă în sinul neamului nostru românesc. Recunoaştem cu admiraţie strădania susţinută a celor ce au trudit şi trudesc pentru nivelul ei ridicat sub toate raporturile, animaţi de dorinţa ca ea să fie cît mai plăcută şi mai tonică pentru sufletele cititorilor. Cu gîndul înălţat la Domnul Atotţinătorul, îi facem urarea să crească în desăvîrşire, să dăinu­iască multe secole şi să aducă cît mai alese roade în ogorul Domnului, în aria românismului. î TEOFIL Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului La împlinirea a 125 de ani de apariţie neîntreruptă Prin purtarea de grijă a mitropolitului Andrei Şaguna (1846—1873), viaţa bisericească şi naţio­nală a românilor transilvăneni începe să pulseze din ce în ce mai stăruitor, în aşteptarea unor vre­muri mai bune pentru românii transilvăneni, care pătimiseră în cursul istoriei atît de multe împilări şi suferinţe din partea dominaţiei străine sub a căror vremelnică stăpînire au fost. Două au fost instituţiile de seamă pe care le-a avut în vedere mitropolitul pentru punerea în aplicare a gîndurilor sale cu privire la mai binele poporului: altarul şi şcoala. De aici necesitatea de a înzestra bisericile cu slujitori cît mai bine pre­gătiţi, într-o şcoală teologică mai înaltă şi nece­sitatea pregătirii celor ce aveau să devină învă­ţători ai poporului de la sate. La acestea s-au adăugat, în anul 1850, înfiin­ţarea tipografiei arhidiecezane, „de unde poporul, preoţimea şi tinerimea şcolară să poată trage căr­ţile necesare", iar la 3 ianuarie 1853 a apărut gazeta „Telegraful Român", menită să propulsio­­neze, în cercuri cît mai largi, interesele naţionale şi bisericeşti ale naţiunii române din Transilva­nia. Gazeta aceasta era organul public, despre care mitropolitul scria în memoriile sale: „Dureros a fost pentru or­dine dintre noi, că în astfel de timp n-am avut nici un organ public." în genere vorbind, „Telegraful Român a cău­tat, încă de la început să pună la dispoziţia citi­torilor săi, prin articolele pe care le publica, idei noi şi cît mai bine verificate, cu privire la înde­letnicirile lor de toată ziua, la strădaniile lor pentru dobîndirea cît mai lesnicioasă şi cu cît mai mult folos a posibilităţilor lor de trai, pen­tru o cît mai demnă şi mai frumoasă viaţă fami­lială şi pentru o cît mai strînsă legătură în ca­drul comunităţilor lor. Din punct de vedere bise­ricesc, el căuta să le facă din ce în ce mai bine cunoscute adevărurile de credinţă ale Sfintei noas­tre Biserici Ortodoxe Române, care au constituit pîinea sufletească cea de toate zilele a moşilor şi strămoşilor lor. Să le înfăţişeze pe scurt marile (Continuare în pag. a 4-a) Nr. 1—4

Next