Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-01-01 / nr. 1-2

ANUL 127 Sibiu, 1 ianuarie 1979 Anul nou este un popas în iti­nerarul vieţii noastre, un final şi un preludiu. încheiem un an de străduinţi în­chinate Bisericii şi trăit lîngă inima ţării, şi inaugurăm unul de noi nă­dejdi în slujba progresului luminos. Ziua de azi are valoarea unui do­cument. Ea este expresia complexă a realizărilor anului 1978, dar şi de­butul unui angajament faţă de po­sibilităţile care vor materializa rea­lizările din 1979. Deodată cu anul nou începem o muncă nouă. Aducînd azi la suprafaţă senti­mentele şi faptele noastre, facem un bilanţ sufletesc ca să vedem cît de bogaţi sau cît de săraci sîntem în fapite bune. Care sînt întrebările pe care se cuvine să ni le punem azi? Implinit-am oare poruncile iubirii creştine? Credinţa în mîntuirea prin Hristos fost-a destul de vie şi ge­neratoare în cugetele noastre? Fost-am oare în anul pe care-1 încheiem mai buni, mai harnici, mai cinstiţi, mai plini de iniţiativă în voinţa creatoare? Găsit-am în nobleţă ceasului de faţă, a spiritului universalist, înţe­legerea care să îmbrăţişeze marile evenimente ale Patriei noastre şi destinul tuturor popoarelor? Epoca de înnoire pe care o trăim, de întrecere pentru traducerea în viaţă a marilor cauze umane ne cere o cu­ru­inţa vie, „lucrătoare prin fap­te“, o credinţă care să ne facă me­reu disponibili pentru slujirea cu devotament a nobilelor idealuri ale poporului nostru. Un noroc al calendarului a făcut ca ziua anului nou să coincidă cu praznicul Sfîntului Vasile cel Mare, de la a cărui trecere în lumea drep­ţilor se împlinesc în 1979, 1600 de ani. Fiecare an nou îl inaugurăm sub semnul acestui sfînt, în care şi-au găsit împlinire cele mai înalte năzuinţi şi aspiraţii ale omului. Sfîntul Vasile a fost un creştin reprezentativ prin viaţa şi credinţa sa. El a fost omul ideilor înalte şi al faptelor. A fost specultativ şi practic, în acelaşi timp. De la el învăţăm că orice faptă trebuie s-o săvîrşim cu raţiunea dreptăţii, iar faptele dreptăţii trebuie să se în­tindă de-a lungul vieţii întregi. In viaţa omului trebuie să se oglindeas­că numai cele folositoare. Abia a­­tunci „puterea lui Dumnezeu coboa­ră în noi, iar asemănarea cu El devine apropiată“. Erorile reprobatoare, lacunele, re­ziduurile anchilozate în indiferenţă, atitudini înapoiate faţă de diferite situaţii, ca şi tendinţa de a subor­dona pe om individualismului aca­parator, găsesc în Sfîntul Vasile un combatant intolerabil. Aducîndu-ne aminte de viaţa şi petrecerea acestui mare ierarh al Bisericii să împreunăm sufletele noas­tre în rugăciune, către Hristos Dom­nul, cerînd să ne împărtăşească din bunătatea şi blîndeţea marelui păstor Vasile, politia ca în noul an şi mai binecuvîntată şi mai rodnică să fie munca noastră în societatea în care sîntem mîndri că trăim. Pr. prof. Nicolae Neaga Tuturor cititorilor „Telegrafului Român“ îndătinata urare LA MULŢI ANI! Cu pace, sănătate şi fericire REDACŢIA Din valorile tradiţionale ale poporului român Obiceiuri de iarnă la români Civilizaţia, folclorul şi arta popu­lară românească formează un tot uni­tar, ca şi limba. Intre aceste cate­gorii de manifestări există strînse legături, atît pe plan orizontal cît şi în perspectiva verticală a isto­riei. Există ceea ce se cheamă un „sincretism“ al creaţiilor, care au, fără îndoială, fiecare în parte, im­portanţă şi valoare proprie. în cadrul istoriei, pe de altă par­te, manifestările şi creaţiile se află în schimbare, unele dispărînd sau transformîndu-se, înnoindu-se şi,­ a­­deseori, căpătînd noi semnificaţii, în­ţelesuri. Categoria creaţiilor materiale (o­­biectele de uz sau cele cu caracter net decorativ) sunt cele care se transformă şi care dispar mai re­pede, în timp ce creaţiile spirituale (obiceiurile, credinţele, limba etc.) durează timp nelimitat. Toţi cercetătorii (începînd de la Dimitrie Cantemir, dar mai cu sea­mă Tudor Pamfile în volumele lui despre „Sărbătorile la români“, ca şi cei mulţi alţii pînă şi din timpul nostru) sînt de acord că în obiceiu­rile legate de viaţa omului, dar mai ales în cele privind calendarul anului, se găsesc elemente de veche tradiţie şi continuitate, încă de la daco-geţi şi romani; apoi, că aceste obiceiuri şi sărbători sînt strîns legate de viaţa omului, de munca lui, prin ele aces­ta exprimîndu-şi atitudinea faţă de natură şi univers, conform înţelege­rii mentalităţii specifice unei perioa­de istorice şi unor condiţii date. Cercetătorii cei mai de seamă ai obiceiurilor şi folclorului românesc au pus în evidenţă legătura cu viaţa reală, ca şi valoarea pozitivă de do­cument istoric, a creaţiilor folclori­ce şi a celor cu caracter artistic de­corativ. Folclorul general şi legat de aces­te obiceiuri — pluguşorul, colindele familiale, cîntecele recoltei — sînt expresii ale aceleiaşi unităţi, ca şi dansul căluşarilor, jocurile caprei sau cerbului, hora care concretizează prin înfrăţirea braţelor, în ritmul ei lent, comunitatea de viaţă a poporului nostru. Trăsătura de oglindă fidelă a spi­ritului de comunitate rezidă la o­­biceiuri, în general, în participarea obştei la aceste manifestări. Ele sînt totdeauna ale grupului social, în ge­neral de vîrstă, de iniţiere adese­ori. Studiul cel mai amplu şi profund, în această viziune etno-sociologică şi istorică ni l-a oferit recent Traian Herseni prin volumul „Cultura poporană română“, în care — por­nind de la analiza ştiinţifică a ce­telor de feciori din Ţara Oltului — se demonstrează tocmai creaţia şi participarea grupului social la obi­ceiurile ce se desfăşoară după reguli perene instituţionalizate. In cadrul amplului repertoriu al obiceiurilor de iarnă există o serie care ocupă prim planul şi în care elementele vechi, precreştine formea­ză fundalul, pe care s-au înscris în cursul istoriei elemente mai recente, ale erei creştine. In toate acestea, apoi, apar, de regulă subliniate, contrariile în luptă, cum ar fi binele şi răul, frumosul şi urîtul fizic dar şi moral totodată, ori adevărul şi dreptatea cu corola­­riile lor, biruinţa fiind în final, con­form structurii optimiste a poporu­lui nostru, cea a sensului profund uman şi a factorilor pozitivi. Aici sunt chemaţi cercetătorii să-şi aple­ce atenţia, fie că e vorba de cetele de colindători, de pluguşor, de jocu­rile cu turca sau capra, ursul, bu­haiul şi toate celelalte, despre care, în ultimele decenii au apărut zeci şi sute de studii (M. Pop, D. Pop, R. Vulcănescu, Fr. Nistor, M. Dăn­­cuş, Gh. Pavelescu, M. Brătulescu, I. Catrina, E. Bernea, etc., etc.). Acestea se referă la legătura omului cu pămîntul, la fertilitate şi la ve­chiul cult al soarelui etc. De regulă, toate acestea îmbracă forma unor jocuri rituale, în care măştile transpun, cu simţ plastic în­­groşate trăsăturile şi semnific­­e. Un mare corpus al folclo­ui ro­mânesc şi al plasticii sale jate de­veni o operă de căpăt a istoriei poporului român, la­c să con­tribuie, mai mult ca pîi ,cum, mii de colaboratori locali, m­oscători direcţi ai acestor obice a căror valorificare poate avea ndere in­structiv-educativă multip Cornel Irimie, Mar Necula 2009?. Pluguşorul Aho, aho, copii şi fraţi Staţi puţin şi m-ascultaţi C-am­ venit cu pluguşorul Să-l audă-ntreg poporul Pluguşor cu patru boi Cum e datina la noi Ia pocniţi din bice măi Şi sunaţi din zurgălăi Hăi! Hai! Hăi! Peste strămoşescul lui Multă vreme a trecut Multe vînturi au bătut Dar bănat după bănat Pluguşorul l-am păstrat După cum păstrăm ştiţi bine Tot ce din străbuni ne vine: Hora, doina românească Şi balada haiducească, Portul înflorit cu flori Seara-n clăci şi şezători Basmele cu „feţi frumoşi“ Plăsmuite de strămoşi. Faptele de vitejie Pildă nouă să ne fie! Trageţi roată măi flăcăi Şi sunaţi din zurgălăi! Hăi! Hăi! Hăi! Anul nou cel care vine Să vă dea tot ce doriţi Sănătate, numai bine Să fiţi mereu fericiţi. CALENDAR DE INIMĂ Ianuarie Costache Jiegri în exil la paris: „Trăiască unita Românie“ în decembrie tîrziu — în zi de 27 — să ne amintim de un episod petre­cut la Paris, într-o zi ca aceasta, în anul revoluţiei de la 1848. Revoluţionarii din­ cele trei provincii româneşti, nevoiţi să le părăsească vremelnic, se întîl­­niră în oraşul de pe Sena, împreună şi cu tinerii români care se aflau la studii acolo — tineri din toate provinciile ca şi revoluţionarii — şi Costache Negri le ţinu un „toast“ care semăna mai degrabă cu un jurămînt, cu recitarea solemnă a unui Simbol al Credinţei româneşti în unirea ce va să fie. Serbau ziua numelui marelui Ştefan al Moldovei. „Depărtaţi de darnicul sînt al Maicei Patrii, fraţilor Români, dulce ne e astăzi a înnoi nepieritoarea amintire a marelui Ştefan, domnul războinic, zidul creştinătăţii, către care s-au sfărîmat în trecerile lor, nenumărate ordii ale păgînităţii, zidul neclintit, ce în timp de 46­ de ani a oprit învingerile sălbatecilor cohorte musulmane care aveau de ţintă cotropirea Europei.“ Alături de el, mulţi alţi domni pămîn­­teni „au luat parte la acea îndelungată luptă... nume strălucite, care vor rămînea veşnic neşterse din inimile fiilor României, pe cît timp va mai bate în lume o inimă de român! Mircea, mare în pace, mare în războaie! Mihai Viteazul, frunte între viteji, biruitorul a sute de mii de duşmani, cu o mînă de fruntaşi cît şi el nepăsători de moarte, Novac hatmanul, mînă dreaptă a lui Mihai, el care striga înaintea unei crunte loviri: „Agerii mei fraţi, decit o viaţă cu ruşine, mai bine zece morţi cu cinste!“ C. Negri deplînge mai departe faptul că aceşti mari eroi ai Patriei au trebuit să trăiască în ţări diferite, în loc să fie, fiecare din ei, domni şi părinţi ai Ţării-una. Apoi aripi noi însufleţesc vorbitorul: „Fraţilor, azi e ziua Sfîntului Ştefan, azi e sărbătoarea Domnului Ştefan-cel-Mare, acest fiu al junei mame române, care, înnăduşind glasul inimii, zicea de pe zidurile cetăţii Neamţului: „Mergi, fiule, de te bate cu duşmanii ţării noastre şi să nu mi te întorci decît mort învins, sau viu învingător!“ Negri îndreaptă spre toţi cei prezenţi acest cuvînt-testament al „acestei mame române". El le aminteşte însă că pentru victorie e nevoie de toate forţele româneşti de pretutindeni: „Aşezaţi precum sîntem... să ne dăm împreună frăţeasca, ajutătoarea mînă de unire.“ Şi dacă acum mai sînt încă în situaţia de a zice: „Trăiască Moldova! Trăiască Valahia!“... învrednicească-ne Dum­nezeu să putem striga într-o zi: „Trăiască unita Românie!“ Gîndul era pe atunci doar vis, doar îndrăzneală, dar era plină de credinţa că se va face într-o zi dreptate. Că Românii de pretutindeni îşi vor face într-o zi dreptate! Şi vor fi atunci „ceea ce trebuie să fie, adică (Continuare în pag. a 2-a) Dr. ATONIE PLAMADEALA, Episcop

Next