Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)
1979-09-15 / nr. 35-36
Nr. 35—36 DOBROGEA - vatră a ortodoxiei româneşti In Dobrogea de azi, numită în vechime Scythia Minor, datorită pătrunderii creştinismului încă din epoca apostolică, precum şi răspândirii lui ulterioare, la sfîrşiitul secolului al III- lea şi la începutul secolului al IV- lea, s-a organizat şi s-a dezvoltat o intensă viaţă bisericească sub conducerea unei episcopii, a cărei conducători spirituali rezidau în Tomis — metropola politică a acestei provincii dintre bătrânul Danubius şi Pontul Euxin. Ierarhii acestui străvechi centru eclesiastic, precum şi monahii din cadrul eparhiei irestreptive, cu deosebite preocupări teologice, s-au angajat, în acel timp, în dispute hristologice, soteorologice şi antropologice, apărând cu dârzenie hotărârile sinoadelor ecumenice şi aducînd astfel o contribuţie majoră la apărarea ortodoxiei. Cunoştinţele teologice ale episcopilortomitani erau, pe de o parte, rodul confruntărilor cu ereziile din vremea lor faţă de care luau atitudine pentru apărarea învăţăturii celei adevărate, al participării lor la sinoadele ecumenice şi locale unde se discutau probleme de doctrină şi de disciplină, iar pede altă parte, datorită contactelor permanente pe care aceştia le aveaucu teologi de prestigiu, proiemine de personalităţi eclesiastice ale lumii creştine din acel timp ca: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gurăde Aur ş. a. Deşi nu ne-au rămas lucrări teologice de la toţi ierarhii Tomisului şi de la alţi reprezentanţide seamă aiacestui centru bisericesc, totuşi ştiinţa lor teologică s-a putut constata din reputaţia de care se bucurau ei, în faţa contemporanilor, precum şi din intervenţiile ce le-au avut cu scopul de a apăra puritatea credinţei ortodoxe. Astfel, după cum ne informează istoricul bisericesc Sozomen, în anul 369, cînd împăratul Valens (364— 378) a venit la Tomis a intrat în bazilica unde slujea episcopul, încercând să-l câştige de partea arienilor. „Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpînitorului despre dogma de la Sinodul din Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul la însoţit... In acest timp Brettanion s-a arătat mai puternic decât zeul stăpînitorului: era dealtfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi“ (Fontes, Historiae dacoromanae, II, Bucureşti, 1970, p. 225). Tot Sozomen ne informează că împăratul Teodosie cel Mare (379— 395), după cel de-al II lea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Constantinopol, în anul 381, a inilcat ierarhilor din Traca şi din Sciţia să fie în comuniune „cu Terentius (episcop) al Tomisului şi cu Martyrios al Marcianopodisului. Căci, pe de o parte, împăratul însuşi i-a aprobat pe aceştia cînd i-a văzut şi a^ vorbit cu ei, pe de altă parte^răspîndea faima bună despre ei că ^ îşi conduceau cu evlavie bisericile“ (Ibidem, p. 227). De aici se vede clar că episcopul Terentiusal Tomisului era bine cunoscut, în acel timp, fiind, aşa cum s-a afirmat pe drept cuvînt, „o autoritate în materie de credinţă şi de învăţătură ortodoxă“. Episcopul Teotim I, scit de origine „bărbat crescut în dragoste de înţelepciune“ (Fontes..., II, p. 229), s-a impus în istoria spiritualităţii din Sciţia Mică mai ales prin activitatea sa misionară desfăşurată printre buni. Acest ierarh tomitan se bucura de prestigiu şi preţuire în faţa contemporanilor, dar mai ales în cercurile teologice şi bisericeşti. Ca dovadă este intervenţia sa în apărarea Sf. loan Gură de Aur care era acuzat de origenism. De fapt, Teotim I, aşa cum subliniază şi Pr. Prof. Ioan Gh. Coman, „apărând pe Sf. loan Gură de Aur, apăra nu numai pe arhiepiscopul său, ci însăşi ortodoxia, căci pentru episcopul de Tomis. . . Ioan Gură de Aur era întruchiparea ortodoxiei“. în disputele teologice aletimpului s-au angajat şi ceilalţi conducători care au urmat în scaunul episcopal de la Tomis şi au avut atitudine demnă în apărarea învăţăturii ortodoxe. Astfel, Timotei a participat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes în anul 431, la care a dovedit o deosebită ţinută ortodoxă, iar Ioan considerat de un scriitor din vremea sa „ca unul din cei mai mari teologi ai timpului“ a fost vajnic apărător al ortodoxiei împotriva nestorianismului şi eutihianismului. Cei care au urmat la conducerea acestui important centru bisericesc tomitian din Dacia Pontică, şi-au adus, de asemenea, contribuţia la păstrarea învăţăturii ortodoxe. II amintim pe episcopul Alexandru, care a semnat actele Sinodului al IV-lea Ecumenic, ce s-a ţinut la Calcedon în anul 451, şi pe Teotim al II-lea care a purtat corespondenţă în limba latină cu împăratulLeon I (457—-474) în care a apărat cu mult curaj hotărârile de la Calcedon. Episcopul Paternus, devenit apoi arhiepiscop şi mitropolit, a avut un rol deosebit pentru păstrarea învăţăturii ortodoxe curate, în cuprinsul eparhiei sale. El s-a remarcat pe această linie, mai ales, în legătură cu problemele dezbătute la Sinodul de la Calcedon (451). Valentinian a luat parte la dezbaterile teologice ale Sinodului al V-lea Ecumenic de la Constantinopol, în anul 553, şi a fost apreciat de Papa Vigilius (537—555) „drept o personalitate cu greutate în materie de ortodoxie ...“ Dintre călugării sciţi, zeloşi pentru propovăduirea şi păstrarea credinţei ortodoxe, pentru unitatea Bisericii şi promovarea culturii în această provincie s-au remarcat, printr-o activitate deosebită, Sf. loan Casian, Dionisie cel Mic (Exiguul) şi loan Miaxenţiu. Sf. loan Casian, crescut şi educat în credinţa ortodoxă din Scythia Minor, unde s-a născut, şi-a îmbogăţit apoi această învăţătură prin legăturile spirituale pe care le-a avut cu Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol şi în alte centre pe unde a călătorit şi a apărat-o în cele şapte cărţi intitulate: Despre întruparea Domnului contra lui Nestorie, in care tratează despre hristologie şi soteriologie. Dionisie cel Mic (Exiguul), de asemenea, din această regiune, a dovedit aceeaşi râvnă pentru apărarea ortodoxiei. In acest sens a tradus opere dogmatice din Sfinţii Ghiril ai Alexandriei şi Grigorie de Nissa, precum şi colecţii de canoane ale Sinoadelor ecumenice şi locale, care au servit la combaterea nestorianismului. El este şi autorul erei creştine. Ioan Maxenţiu, alt monah din Scythia Minor, a scris o serie de lucrări, care reprezintă scurte mărturisiri de credinţă şi atitudini împotriva nestoriianiismului şi monofizitismului. în încheiere,trebuie subliniat, în primul rând, faptul că reprezentanţii Bisericii Scythiei Minor din secolele IV—VI, propoveduind şi păstrând cu sfinţenie învăţătura apostolică, au apărat în acelaşi timp şi poporul în mijlocul căruia trăiau, de furia barbarilor cotropitori, iar ortodoxia a constituit, în continuare, unul din elementele importante de etnogeneză în epoca de formare şi de permanenţă istorică a poporului român. In al doilea rând, trebuie amintit că ierarhii tomitani apărând spiritualitatea şi interesele băştinaşilor au anticipat, aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat, „simbioza dintre ortodoxie şi viaţa poporului român de-a lungul secolelor“, simbioză ce a contribuit substanţial la continuitatea şi statornicia noastră aici, în vatra unduielilor părinţilor noştri, iar Ortodoxia Bisericii noastre este moștenitoarea Ortodoxiei din Scythia Minor (Dobrogea de azi), stabilită în sinoadele ecumenice. EPIFANIE NOROCEL TOMITANUL Episcop-vicar TELEGRAFUL ROMÂN Din valorile tradiţionale ale poporului român Portul popular din nordul Transilvaniei: Maramureşul Intre zonele care şi-au păstrat cel mai mult şi mai bine specificul propriu, atât în privinţa modului de viaţă, cît şi al artei populare în general, în care portul ocupă un loc de seamă, se numără cele ale Maramureşului. ■Pornindide la trăsăturile etnografice specifice,Maramureşul cunoaşte, şi în cazul portului popular, cîteva zone etnografice distincte: Maramureşul propriu-zis, Lăpuşul, Chioarul, Codrul, Oaşul şi zona de cîmipie, fiecare dintre ele definindu-se fie prin ansamblul elementelor etnografice, fie prin unul din aceste elemente, cu caracter de dominantă, întrucât unitatea de fond se păstrează nealterată, ne vom limita să prezentăm numai costumul popular din trei zone şi anume din: Oaş, Maramureş şi Lăpuş. OAŞUL, aşezat la extremitatea de nord-vest a ţării, adăpostit de culmi şi, pînă la începutul secolului XX, fără drumuri mari de acces, cuprinde o serie de sate, care, izolate pînă nu demult, păstrează, încă vii, o mulţime de aspecte specifice ale costumului popular. Portul femeiesc se caracterizează printr-o cromatică vie, o gamă ornamentală variată şi bogată, printr-o accentuată notă de vioiciune şi prospeţime. în ceea ce priveşte găteala capului, la fel ca şi în restul ţării, şi în Oaş, pieptănătura femeilor este strâns legată de vîrstă sau de un moment deosebit din viaţa lor — pieptănătura de mireasă. Aceasta din urmă, denumită „coadă“, este semnul distinctiv al miresei, constând dintr-o foarte migăloasă împletire a părului, astfel că, în final, acesta are aspectul unei plase foarte fine, ce acoperă capul întreg, încadrând fiaţa, acoperind cît mai mult tîmplele şi o parte din obraji, şi prelungindu-se înitr-o coadă la spate. Strâns legată de „coadă“ este „cununa“, confecţionată totdeauna de anumite femei dirn sat, şi care se poartă pe creştetul capului, fixată pe păr cu ace, sub ea aşezîndu-se un şir de „talere“ (bani). Costumul propriu-zis se compune din cămaşă, poale şi şorţ. Cămaşa are un specific zonal aparte, tipul acesta nemaifiind întâlnit în nici o altă parte a ţării. Elementul distinctiv îl constituie ţesătura sau cusătura din jurul gîtului, formînd un fel de platcă dreptunghiulară, cu ornamente geometrice sau florale. Cămaşa, încheiatăla spate, are mânecile cu şiruri verticale de cusături şi încheiate cu un volănaş cu cusături. Poalele de un alb imactual, sunt ornamentate cu cusături doar la marginea de jos şi, în loc de brâu, la talie există o cusătură densă, de lăţimea unui brâu, care ţine locul acestuia. Peste poale se poantă fie un şorţ din pînză albă cu o friză ornamentală în partea de jos, cusută sau ţesută, fie cu şorţ din stambă sau mătase înflorată. Peste cămaşă, pe timp rece, se poantă o vestă din postav sau din lină cu ornamente florale, iar deasupra sumanul sau guba. In picioare, oșencele purtau opinci, fie lila sărbătoare, fie în zilele de lucru; numai femeile și fetele bogate purtau cizme lasărbători, mai ales Cornel Irimie Marcela Necula (Continuare în pag. a 4-a) Figuri biblice Melhisedec, fiicat al dumniezeului celui Vhea 'Juah Melhisedec este un personaj biblic, îl descrie Cartea Facerii. Din această carte aflăm că, în zilele lui Hamurabi, Hamrafel, cum îi zice Vechiul Testament (Gen. 14, 1) acestui faimos împărat al Babilonului, s-a întâmplat să se urzească război împotriva lui Bela, regele Sodomei, al lui Birşa regele Gomorei, al lui Sinab din Adma, Semebei din Teboin şi al lui Bela. Cu Arioc s-au aliat Chedorlaoter şi Tidal, regi în vecinătatea Babilonului. Teatrul de operaţiuni se desfăşoară în Valea Sidim, adică în preajma Mării Moarte. Chadorlaomer era un stăpîn temut. El a ţinut sub ascultarea sa toată valea Iordanului. Cei supuşi se răscoală încercând eliberarea. Pentru a-i sancţiona pe răzvrătiţi Chadorlaomer întreprinde o expediţie fulger. El porneşte spre Canaan şi supune toate popoarele pe care le întâlneşte în cale, între supuşi cad şi relaiţii, o veche populaţie a Camaanului, ca şi zuziţii şi emiţii. Cei 5 regi din Valea Sidim opun rezistenţă. Ei sunt însă învinşi iar armatele lor dezorientate se retrag în munţi. învingătorii au luat cu ei ca pradă de război toate bogăţiile regiunii: materiale de preţ, alimente şi prizonieri. între captivi a fost luat şi Lot, nepotul patriarhului biblic Avraam, după ce fusese deposedat şi el de toată averea sa. Unul dintre evadaţi înştiinţează despre cele întîmplate pe Avraam. Acesta înarmează în grabă 518 bărbaţi încercaţi şi urmăreşte pe invadatori până la Dan, o localitate din nordul Canaanului şi pînă la Hoba, care este spre miază-noapte de Damasc (Gen. 14, 15). Prada de război fu redobândită, Lot este eliberat şi împreună cu el toţi ceilalţi captivi. Reîntors de pe front Avraam este întâmpinat de diferiţi admiratori care îi prezentară felicitări pentru victoria obţinută. Intre cai veniţi pentru a face act de supunere lui Avraam este şi „Melhisedec, regele Salonului, preot al Dumnezeului celui Prea înalt", care aduce (drept omagiu) patriarhului pîine şi vin (Gen. 14, 18). Melhisedec este un nume simbolic. Compus din „melek“ = rege şi „tedec“ —dreptate. „Salem“ este numire ce se dădea în vechime Ierusalimului. In calitate de preot, Melhisedec reprezenta pe regele dreptăţii, pe Dumnezeu. „Vinul şi pîinea“ reprezintă avuţia ţării pe care Melhisedec o închină victoriosului patriarh Avraam. El îi doreşte lui Avraam tot binele posibil. Binecuvântarea pe care o rosteşte asupra lui Avraam (Gen. 14, 19), conţine o idee monoteistă. Vechiul Testament îl numeşte pe Melhisedec „preot“. Aceasta nu înseamnă că el era preot instituit printr-un act solemn şi oficial, ci în sensul că era pătruns de atâta credinţă şi fapte bune, încît era oarecum un adevărat preot. Afară de aceea în epoca veche, cînd încă ,nu era instituită preoţia harică, capul familiei îndeplinea şi rolul de preot, cînd şeful politic era totodată şi supremul preot, „mare arhiereu“ cum îl numesc una teologie. p. la p. 9 din lucrarea: Melhisedec, preotul-i rege din Salem, de pr. Dr. Mircea Chialda, profesor la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Sfânta Scriptură face un paralelism între Melhisedec şi Iisus Hristos, pentru că Melhisedec a jertfit pîine şi vin, pentru că darul lui Melhisedec are un caracter sacrificial, pentru că Melhisedec este tipul veşniciei. Simbolismul din urmă este luat de la împrejurarea că Melhisedec apare brusc în istorie, n-are indicaţii genealogice în Biblie, „fără nume de tată, fără nume de mamă“, cum scrie Sf. Apostol Pavel (Evr. 7, 3). în anticiparea persoanei lui Iisus Hristos, Melhisedec a fost considerat un simbol atât de preţios încît unii îl socoteau o fiinţă deosebită chiar de cei mai reprezentativi bărbaţi din Vechiul Testament. Melhisedec este considerat drept persoană în care s-a încorporat forţa aceea care pune pe planul întâi al preocupărilor binecuvântarea şi fericirea omului. Cnd Melhisedec îi zice lui Avraam: „binecuvântat fii!“ el încadrează în această binecuvântare toate generaţiile pe care patriarhul Avraam le pregăteşte pentru mîntuire, aşa cum suntem asiguraţi la Gen. 12, 3 unde citim „întru tine se vor binecuvînta toate popoarele pământului“. Dragostea arătată faţă de posibilitatea unei orânduiri noi îl ridică pe Melhisedec la un nivel de superioritate. Prin atitudinea sa Melhisedec s-a pus în slujba unui ideal voit de om: pacea. El a fost atât de dezamăgit de războiul care a desechiilibrat bunul mers social, prin abuzuri şi violenţe, în el. lui Avraam, care a participat activ la restabilirea ordinii şi a dreptăţii, care sunt condiţii ale păcii, i s-a supus ca unui trimis al lui Dumnezeu, care trebuie respectat, nu din frică ci din convingerea că a împlinit un rol providenţial. Rar se vede la un conducător din antichitate atâta smerenie şi atâta neascunsă supunere ca aceea a lui Melhisedec, nu în faţa omului Avraam, ci a Aceluia care pune la locuri de răspundere pe cei mai buni, care a ales pe Avraam ca să fie crescut într-o atmosferă de înaltă distincţie sufletească, pentru a pregăti răbdător şi cfilt mai bine, calea către Acela care trebuia să vină. Pr. prof. N. Neaga Pag. 3