Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-09-15 / nr. 35-36

Nr. 35—36 DOBROGEA - vatră a ortodoxiei româneşti In Dobrogea de azi, numită în vechime Scythia Minor, datorită pă­trunderii creştinismului încă din epoca apostolică, precum şi răspândirii lui ulterioare, la sfîrşiitul secolului al III- lea şi la începutul secolului al IV- lea, s-a organizat şi s-a dezvoltat o intensă viaţă bisericească sub con­ducerea unei episcopii, a cărei con­ducători spirituali rezidau în Tomis — metropola politică a acestei pro­vincii dintre bătrânul Danubius şi Pontul Euxin. Ierarhii acestui străvechi centru eclesiastic, precum şi monahii din cadrul eparhiei irestreptive, cu deose­bite preocupări teologice, s-au anga­jat, în acel timp, în dispute hristo­­logice, soteorologice şi antropologice, apărând cu dârzenie hotărârile sinoa­delor ecumenice şi aducînd astfel o contribuţie majoră la apărarea orto­doxiei. Cunoştinţele teologice ale episcopi­­lor­­tomitani erau, pe de o parte, rodul confruntărilor cu ereziile din vremea lor faţă de care luau atitu­dine pentru apărarea învăţăturii celei adevărate, al participării lor la sinoa­dele ecumenice şi locale unde se discutau probleme de doctrină şi de disciplină, iar pe­­de altă parte, dato­rită contactelor permanente pe care aceştia le aveau­­cu teologi de pres­tigiu, proiemine de personalităţi ecle­­siastice ale lumii creştine din acel timp ca: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură­­de Aur ş. a. Deşi nu ne-­au rămas lucrări teologice de la toţi ierarhii Tomisului şi de l­a alţi repre­zentanţi­­de seamă ai­­acestui centru bisericesc, totuşi ştiinţa lor teologică s-a putut constata din reputaţia de care se bucurau ei, în faţa contem­poranilor, precum şi din intervenţiile ce le-­au avut cu scopul de a apăra puritatea credinţei ortodoxe. Astfel, după cum ne informează istoricul bisericesc Sozomen, în anul 369, cînd împăratul Valens (364— 378) a venit la Tomis a intrat în bazilica unde slujea episcopul, încer­când să-l câştige de partea arienilor. „Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpînitorului despre dogma de la Sinodul din Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul la însoţit... In acest timp Brettanion s-a arătat mai pu­ternic decât zeul stăpînitorului: era dealtfel un bărbat destoinic şi renu­mit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi“ (Fon­tes, Historiae dacoromanae, II, Bucu­reşti, 1970, p. 225). Tot Sozomen ne informează că împăratul Teodosie cel Mare (379— 395), după cel de-al II lea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut­­ la Constan­­tinopol, în anul 381, a inilcat ierar­hilor din Traca şi din Sciţia să fie în comuniune „cu Terentius (episcop) al Tomisului şi cu Martyrios al Mar­­cianopodisului. Căci, pe de o parte, împăratul însuşi i-a aprobat pe aceştia cînd i-a văzut şi a^ vorbit cu ei, pe de altă parte­­^răspîndea faima bună despre ei că ^ îşi condu­ceau cu evlavie bisericile“ (Ibidem, p. 227). De aici se vede clar că episcopul Terentius­­al Tomisului era bine cu­­noscut, în acel timp, fiind, aşa cum s-a afirmat pe drept cuvînt, „o auto­ritate în materie de credinţă şi de învăţătură ortodoxă“. Episcopul Teotim I, scit de origine „bărbat crescut în dragoste de înţe­lepciune“ (Fontes..., II, p. 229), s-a impus în istoria spiritualităţii din Sciţia Mică mai ales prin activitatea sa misionară desfăşurată printre buni. Acest ierarh tomitan se bucura de prestigiu şi preţuire în faţa contem­poranilor, dar mai ales în cercurile teologice şi bisericeşti. Ca dovadă este intervenţia sa în apărarea Sf. loan Gură de Aur care e­ra acuzat de ori­­genism. De fapt, Teotim I, aşa cum subliniază şi Pr. Prof. Ioan Gh. Co­­man, „apărând pe Sf. loan Gură de Aur, apăra nu numai pe arhiepiscopul său, ci însăşi ortodoxia, căci pentru episcopul de Tomis. . . Ioan Gură de Aur era întruchiparea ortodoxiei“. în disputele teologice ale­­timpului s-au angajat şi ceilalţi conducători care au urma­t în scaunul episcopal de la Tomis şi au avut atitudine demnă în apărarea învăţăturii orto­doxe. Astfel, Timotei a participat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes în anul 431, la care a dovedit o deosebită ţinută ortodoxă, iar Ioan considerat de un scriitor din vremea sa „ca unul din cei mai mari teologi ai timpului“ a fost vajnic apărător al ortodoxiei împotriva nestorianis­­mu­lui şi eutihianismului. Cei care au urmat la conducerea acestui important centru bisericesc tomitian din Dacia Pontică, şi-au adus, de asemenea, contribuţia la păstrarea învăţăturii ortodoxe. II amintim pe episcopul Alexandru, care a semnat actele Sinodului al IV-lea Ecumenic, ce s-a ţinut la Cal­­cedon în anul 451, şi pe Teotim al II-lea care a purtat corespondenţă în limba latină cu împăratul­­Leon I (457—-474) în care a apărat cu mult curaj hotărârile de la Calcedon. Episcopul Paternus, devenit apoi arhiepiscop şi mitropolit, a avut un rol deosebit pent­ru păstrarea învăţă­turii ortodoxe curate, în cuprinsul eparhiei sale. El s-a remarcat pe această linie, mai ales, în legătură cu problemele dezbătute la Sinodul de la Calcedon (451). Valentinian a luat parte la dezbaterile teologice ale Sinodului al V-lea Ecu­menic de la Constantinopol, în anul 553, şi a fost apreciat de Papa Vigi­lius (537—555) „­drept o personali­tate cu greutate în materie de orto­doxie ...“ Dintre călugării sciţi, zeloşi pentru propovăduirea şi păstrarea credinţei ortodoxe, pentru unitatea Bisericii şi promovarea culturii în această pro­vincie s-au remarcat, printr-o activi­tate deosebită, Sf. loan Casian, Dio­­nisie cel Mic (Exiguul) şi loan Mia­­xenţiu. Sf. loan Casian, crescut şi educat în credinţa ortodoxă din Scythia Minor, unde s-a născut, şi-a îmbogăţit apoi această învăţătură prin legăturile spirituale pe care le-a avut cu Sf. Ioan Gură de Aur la Con­stantinopol şi în alte centre pe unde a călătorit şi a apărat-o în cele şapte cărţi intitulate: Despre întruparea Domnului contra lui Nes­torie, in care tratează despre hristologie şi soteriologie. Dionisie cel Mic (Exi­guul), de asemenea, din această re­giune, a dovedit aceeaşi râvnă pentru apărarea ortodoxiei. In acest sens a tradus opere dogmatice din Sfinţii Ghiril ai Alexandriei şi Grigorie de Nissa, precum şi colecţii de canoane ale Sinoadelor ecumenice şi locale, care au servit la combaterea nestoria­­nismului. El este şi autorul erei creş­tine. Ioan Maxenţiu, alt monah din Scy­thia Minor, a scris o serie de lucrări, care reprezintă scurte mărturisiri de credinţă şi atitudini împotriva nesto­­riianiismului şi monofizitismu­lui. în încheiere,­­trebuie subliniat, în primul rând, faptul că reprezentanţii Bisericii Scythiei Minor din secolele IV—VI, propoveduind şi păstrând cu sfinţenie învăţătura apostolică, au apărat în acelaşi timp şi poporul în mijlocul căruia trăiau, de furia bar­barilor cotropitori, iar ortodoxia a constituit, în continuare, unul din elementele importante de etnogeneză în epoca de formare şi de perma­nenţă istorică a poporului român. In al doilea rând, trebuie amintit că ierarhii tomitani apărând spiritualita­tea şi interesele băştinaşilor au anti­cipat, aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat, „simbioza dintre ortodoxie şi viaţa poporului român de-a lun­gul secolelor“, simbioză ce a contri­buit substanţial la continuitatea şi statornicia noastră aici, în vatra un­­duielilor părinţilor noştri, iar Orto­doxia Bisericii noastre este moșteni­toare­­a Ortodoxiei din Scythia Mi­nor (Dobrogea de azi), stabilită în sinoadele ecumenice. EPIFAN­IE NOROCEL TOMITANUL Episcop-vicar TELEGRAFUL ROMÂN Din valorile tradiţionale ale poporului român Portul popular din nordul Transilvaniei: Maramureşul Intre zonele care şi-au păstrat cel mai mult şi mai bine specificul pro­priu, atât în privinţa modului de viaţă, cît şi al artei populare în general, în care portul ocupă un loc de seamă, se numără cele ale Mara­mureşului. ■Pornind­ide la trăsăturile etnogra­fice specifice,­­Maramureşul cunoaşte, şi în cazul portului popular, cîteva zone etnografice distincte: Maramu­reşul propriu-zis, Lăpuşul, Chioarul, Codrul, Oaşul şi zona de cîmipie, fiecare dintre ele definindu-se fie prin ansamblul elementelor etnografice, fie prin unul din aceste elemente, cu caracter de dominantă, întrucât unitatea de fond se păs­trează nealtera­tă, ne vom limita să prezentăm numai costumul popular din trei zone şi anume din: Oaş, Maramureş şi Lăpuş. OAŞUL, aşezat la extremitatea de nord-vest a ţării, adăpostit de culmi şi, pînă la începutul secolului XX, fără drumuri mari de acces, cuprinde o serie de sate, care, izolate pînă nu demult, păstrează, încă vii, o mul­ţime de aspecte specifice ale costu­mului popular. Portul femeiesc se caracterizează printr-o cromatică vie, o gamă orna­mentală variată şi bogată, printr-o accentuată notă de vioiciune şi pros­peţime. în ceea ce priveşte găteala capului, la fel ca şi în restul ţării, şi în Oaş, pieptănătura femeilor este strâns legată de vîrstă sau de un moment deosebit din viaţa lor — pieptănătura de mireasă. Aceasta din urmă, denumită „coadă“, este semnul distinctiv al miresei, constând dintr-o foarte migă­loasă împletire a părului, astfel că, în final, acesta are aspectul unei plase foarte fine, ce acoperă capul întreg, încadrând fiaţa, acoperind cît mai mult tîmplele şi o parte din obraji, şi prelungindu-se înitr-o coadă la spate. Strâns legată de „coadă“ este „cununa“, confecţionată totdeauna de anumite femei dirn sat, şi care se poartă pe creştetul capului, fixată pe păr cu ace, sub ea aşezîndu-se un şir de „talere“ (bani). Costumul propriu-zis se compune din cămaşă, poale şi şorţ. Cămaşa are un specific zonal aparte, tipul acesta nemaifiind întâlnit în nici o altă parte a ţării. Elementul distinc­tiv îl constituie ţesătura sau cusătura din jurul gîtului, formînd un fel de platcă dreptunghiulară, cu ornamente geometrice sau florale. Cămaşa, în­cheiată­­la spate, are mânecile cu şiruri verticale de cusături şi în­cheiate cu un volănaş cu cusături. Poalele de un alb imactual, sunt ornamentate cu cusături doar la mar­ginea de jos şi, în loc de brâu, la talie există o cusătură densă, de lăţimea unui brâu, care ţine locul acestuia. Peste poale se poantă fie un şorţ din pînză albă cu o friză ornamentală în partea de jos, cusută sau ţesută, fie cu şorţ din stambă sau mătase înflorată. Peste cămaşă, pe timp rece, se poantă o vestă din postav sau din lină cu ornamente florale, iar dea­supra sumanul sau guba. In picioare, oșencele purtau opinci, fie lila sărbătoare, fie în zilele de lucru; numai femeile și fetele bogate purtau cizme la­­sărbători, mai ales Cornel Irimie Marcela Necula (Continuare în pag. a 4-a) Figuri biblice Melhis­edec, fiicat al dumnie­zeului celui Vhea 'J­uah­ Melhisedec este un personaj biblic, îl descrie Cartea Facerii. Din această carte aflăm că, în zilele lui Hamurabi, Hamrafel, cum îi zice Vechiul Testament (Gen. 14, 1) acestui faimos împărat al Babi­lo­­nului, s-a întâmplat să se urzească război împotriva lui Bela, regele So­­domei, al lui Birşa regele Gomorei, al lui Sinab din Adma, Semebei din Teboin şi al lui Bela. Cu Arioc s-­au aliat Chedorlaot­er şi Tidal, regi în vecinătatea Babilo­­nului. Teatrul de operaţiuni se des­făşoară în Valea Sidim, adică în preajma Mării Moarte. Chadorlaomer era un stăpîn temut. El a ţinut sub ascultarea sa toată valea Iordanului. Cei supuşi se răscoală încercând eli­berarea. Pentru a-i sancţiona pe răz­vrătiţi Chadorlaomer întreprinde o expediţie fulger. El porneşte spre Canaan şi supune toate popoarele pe care le întâlneşte în cale, între supuşi cad şi relaiţii, o veche populaţie a Camaanului, ca şi zuziţii şi emiţii. Cei 5 regi din Valea Sidim opun rezistenţă. Ei sunt însă învinşi iar armatele lor dezorientate se retrag în munţi. învingătorii au luat cu ei ca pradă de război toate bogăţiile regiunii: materiale de preţ, alimente şi pri­zonieri. între captivi a fost luat şi Lot, nepotul patriarhului biblic Avraam, după ce fusese deposedat şi el de toată averea sa. Unul dintre evadaţi înştiinţează despre cele întîmplate pe Avraam. Acesta înarmează în grabă 518 bărbaţi încercaţi şi urmăreşte pe invadatori până la Dan, o localitate din nordul Canaanului şi pînă la Hoba, care este spre miază-noapte de Damasc (Gen. 14, 15). Prada de război fu redobândită, Lot este eliberat şi împreună cu el toţi ceilalţi captivi. Reîntors de pe front Avraam este întâmpinat de diferiţi admiratori care îi prezentară felicitări pentru victo­ria obţinută. Intre cai veniţi pentru a face act de supunere lui Avraam este şi „Melhisedec, regele Salonu­lui, preot al Dumnezeului celui Prea înalt", care aduce (drept omagiu) patriarhului pîine şi vin (Gen. 14, 18). Melhisedec este un nume sim­bolic. Compus din „melek“ = rege şi „tedec“ —dreptate. „Salem“ este nu­mire ce se dădea în vechime Ierusa­­limului. In calitate de preot, Melhi­sedec reprezenta pe regele dreptăţii, pe Dumnezeu. „Vinul şi pîinea“ re­prezintă avuţia ţării pe care Melhi­sedec o închină victoriosului patriarh Avraam. El îi doreşte lui Avraam tot binele posibil. Binecuvântarea pe care o rosteşte asupra lui Avraam (Gen. 14, 19), conţine o idee mono­teistă. Vechiul Testament îl numeşte pe Melhisedec „preot“. Aceasta nu în­seamnă că el era preot instituit prin­­tr-un act solemn şi oficial, ci în sensul că era pătruns de atâta cre­dinţă şi fapte bune, încît era oare­cum un adevărat preot. Afară de aceea în epoca veche, cînd încă ,nu era instituită preoţia harică, capul familiei îndeplinea şi rolul de preot, cînd şeful politic era totodată şi supremul preot, „mare arhiereu“ cum îl numesc una teologi­e. p. la p. 9 din lucrarea: Melhi­sedec, preotul-i rege din Salem, de pr. D­r. Mircea Chialda, profesor la In­stitutul Teologic Universitar din Bucureşti. Sfânta Scriptură face un paralelism între Melhisedec şi Iisus Hristos, pentru că Melhisedec a jertfit pîine şi vin, pent­­ru că darul lui Melhise­dec are un caracter sacrificial, pen­tru că Melhisedec este tipul veşni­ciei. Simbolismul din urmă este luat de la împrejurarea că Melhisedec apare brusc în istorie, n-are indicaţii genealogice în Biblie, „fără nume de tată, fără nume de mamă“, cum scrie Sf. Apostol Pavel (Evr. 7, 3). în anticiparea persoanei lui Iisus Hristos, Melhisedec a fost conside­rat un simbol atât de preţios încît un­ii îl socoteau o fiinţă deosebită chiar de cei mai reprezentativi băr­baţi din Vechiul Testament. Melhi­sedec este considerat drept persoană în care s-a încorporat forţa aceea care pune pe planul întâi al preocu­părilor binecuvântarea şi fericirea omului. C­n­d Melhisedec îi zice lui Avraam: „binecuvântat fii!“ el înca­drează în această binecuvântare toate generaţiile pe care patriarhul Avraam le pregăteşte pentru mîntuire, aşa cum suntem­ asiguraţi la Gen. 12, 3 unde ci­tim „întru tine se vor binecuvînta toate popoarele pământului“. Dragostea arătată faţă de posibili­tatea unei orânduiri noi îl ridică pe Melhisedec la un nivel de superio­ritate. Prin atitudinea sa Melhisedec s-a pus în slujba unui ideal voit de om: pacea. El a fost atât de dez­amăgit de războiul care a desechiili­­brat bunul mers social, prin abuzuri şi violenţe, în el. lui Avraam, care a participat activ la restabilirea ordi­nii şi a dreptăţii, care sunt condiţii ale păcii, i s-a supus ca unui trimis al lui Dumnezeu, care trebuie res­pectat, nu din frică ci din convin­gerea că a împlinit un rol providen­ţial. Rar se vede la un conducător din antichitate atâta smerenie şi atâta neascunsă supunere ca aceea a lui Mel­hisedec, nu în faţa omului Avraam, ci a Aceluia care pune la locuri de răspundere pe cei mai buni, care a ales pe Avraam ca să fie crescut într-o atmosferă de înaltă distincţie sufletească, pentru a pregăti răbdător şi cfilt mai bine, calea către Acela care trebuia să vină. Pr. prof. N. Neaga Pag. 3

Next