Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)

1981-01-01 / nr. 1-2

Pag- 2 întruparea Domnului - taina credinţei noastre (Continuare din pag. 1) pe pămînt ca Dumnezeu-O­mul, a învăţat ca Dumnezeu-Atotputernic şi S-a înălţat întru mărire ca Dumnezeu-Domnul. * Proorocii vechi, aţintindu-şi privirile spre viitor, către Mîntuitorul, deseori ii dădeau numele de Domnul Păcii, iar vre­mea care avea să înceapă, odată cu ve­nirea Lui în lume, era aşteptată şi dorită ca o epocă de domnie a păcii desăvîrşite. Isaia nădăjduia că popoarele vor face atunci „săbiile lor fiare de plug şi lăncile lor secere"1 (2, 4), iar Iezechu­l vedea cu ochii săi sufleteşti „pe locuitorii cetăţi­lor . .. care vor arde armele, ... arcurile, săgeţile, lăncile şi suliţele (39, 9). Un psalm zice că, la venirea Domnului Păcii, „mila şi adevărul se vor întîmpina, dreptatea şi pacea se vor săruta" (81, 3), iar, în altul este scris că „va înflori drep­tatea în zilele Lui şi va fi belşug de pace cit va sta luna pe cer" (71, 7). Cuvintele proorocilor n-au rămas de­şarte. Mîntuitorul a adus „pe pămînt pace şi întru oameni bunăvoire", aşa cum cîntă îngerii, astăzi. In adevăr, dacă Mîntuito­rul a venit pentru ca, prin El, să se unească intre ele toate, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, și laolaltă toate să se împace cu Dumnezeu, cum zice Sfîntul Apostol Pavel (Col. 1, 20), atunci, fără îndoială, pacea ocupă un loc central în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos pentru mîntuirea lumii. Desigur, cea dintîi datorie a Bisericii este de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Ori, această evanghelie este nu­mită de Apostolul Pavel Evanghelia Păcii (Efes. 6, 15). Astfel, dacă Biserica n-ar propovădui şi nu s-ar strădui pentru rea­lizarea păcii, ea nu şi-ar îndeplini misiu­nea ei sfîntă în lume, înfăptuirea păcii şi unirii oamenilor între ei, precum şi înfăptuirea păcii şi unirii oamenilor cu Dumnezeu, acesta este, sub un anumit aspect, rostul Bisericii pe pămint. De aceea, odată cu vestirea păcii şi unirii noastre cu Dumnezeu, Biserica noastră propovăduieşte fără încetare şi bineface­rile păcii între oameni şi popoare şi se străduieşte să-şi aducă întreaga ei con­tribuţie la întărirea păcii in lume, spri­jinind orice acţiune iniţiată în favoa­rea ei. Legănîndu-ne cugetele cu aceste gîn­­duri, preamărim şi lăudăm cu îngerii şi păstorii pe Dumnezeu şi cu magii de la răsărit ne închinăm Pruncului Iisus. Iar, în loc de daruri pămînteşti, în faţa Lui punem tot ceea ce avem mai sfînt în noi: credinţa noastră dreaptă, nădejdea noastră stăruitoare şi dragostea noastră fierbinte. In acest fel, la naşterea Dom­nului nostru Iisus Hristos, îngemănăm bucuria noastră cu bucuria îngerilor fă­­cînd să fie o singură bucurie în cer şi pe pămînt: bucuria păcii şi a buneivoiri între oameni. „Şi Cuvîntul s-a făcut trup... ” (loan 1, 14) Acest titlu al rîndurilor de mai jos face parte din aşa numitul „prolog" al evan­gheliei a patra scrisă de Sfîntul Apostol loan. Prologul este alcătuit din primele 18 versete ale capitolului întîi al evangheliei. El este socotit de unii învăţaţi creştini drept cea mai preţioasă pagină care s-a scris de cînd e lumea. In prolog sfîntul apostol loan scoate în relief că Fiul lui Dumnezeu, numit aici „Cuvîntul", s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, mai înainte de toate seco­lele, cu alte cuvinte s-a născut din veşnicie. „La început era Cuvîntul" (pe greceşte: Logos). La originea lumii, în prima clipă a zidirii lumii, Cuvîntul exista deja. El avea fiinţă de mai înainte. El este deci anterior timpului şi tuturor lucrurilor create. El niciodată n-a avut început. El este veşnic. Numirea aceasta dată lui Hristos, o găsim numai în scrierile sfîntului apostol loan. Numire, de o mare frumuseţe şi de o mare adîncime, Sf. loan a învăţat să o cu­noască dintr-o descoperire specială a Sfîntului Duh, „Cuvîntul era la Dumnezeu“. Se poate spune şi aşa „Cuvîntul era cu Dumnezeu". Era în legătură personală, în comu­nicări vii şi active cu Tatăl, numit aici Dumnezeu. De aici urmează şi aceea că Fiul are trăire proprie şi este o persoană aparte. Cuvîntul are personalitate distinctă. „Cuvîntul era Dumnezeu." Cuvîntul este Dumnezeu, are fire dumnezeiască, are esenţă divină. „Acesta era întru început la Dumnezeu" (2). Acest al doilea verset recapitu­lează şi întăreşte mai mult descoperirea de mai înainte despre veşnicia Cuvîntului, care a fost dintotdeauna şi care a făcut începutul timpului şi începutul lumii. „Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut" (vers. 3). Cuvîntul a zidit din nimic tot ce s-a făcut, prin puterea lui proprie şi suverană. El nu este un locţiitor care se mişcă în numele şi cu autoritatea unui stăpîn. Ci însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu ştie, vrea, zice şi face totul într-o strînsă împreună-lucrare cu Tatăl din care a ieşit şi vine. „Intru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (v. 4). Atunci cînd nimic nu trăia în afara lui Dumnezeu viaţa era în Cuvîntul, în deplinătatea ei. Prin aceasta înţelegem: Cuvîntul este un izvor universal al oricărei vieţi — viaţă fizică, intelec­tuală, morală. „... Viaţa era lumina oamenilor." Ajungem acum la relaţiile Logosului cu omenirea. Pentru celelalte fiinţe, Cuvîntul era numai viaţă. Pentru omul înzestrat cu raţiune şi cu conştiinţă, viaţa era în acelaşi timp lumină sau facultate de pricepere. în ordi­nea suprafirească la care trebuie să ne gîndim în primul rînd, viaţa noastră începe cu lumina credinţei şi se încheie cu lumina măririi. Sfinţii Părinţi răsăriteni numesc harul o iluminare. Pe aceasta o cîntăm pe urmele psalmistului: „Că la Tine este izvo­rul vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină" (Ps. 35. 9). Lumina a venit pe seama tuturor oamenilor fără deosebire de rasă, de neam, de vîrstă sau de sex. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (v. 5). Lumina Cuvîntului, adică lucrările Lui printre oamenii din veacurile şi mileniile dinainte de întruparea Sa, au combătut necurmat păcatul şi răutatea. Creştinismul nu s-a arătat omenirii decît după multe veacuri de pregătire în lumea întreagă, printre evrei şi printre păgîni. In mijlocul poporului ales Cuvîntul, înainte de întruparea Sa, lucrează prin arătări trecătoare, prin figuri simbolice de oameni şi lucruri, dar mai cu seamă prin profeţiile propriu-zise. Această mărturisire şi bunăvestire a proorocilor îşi ajunge culmea în propovăduirea lui Ioan Botezătorul. „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era loan" (6). Era fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. — „Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el" (v. 7). loan Inainte-mergătorul lui Iisus a primit de la Dumnezeu misiunea să-i facă atenţi pe oameni că a sosit printre ei Mîntuitorul lumii. — „Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină" (v. 8). Adeseori loan era socotit a fi el Messia. Drept și sfînt cum era, loan a vestit sus și tare că nu era el Cel așteptat. •—­ „Cuvîntul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume" (v. 9). Lumina cea adevărată, adică înţelepciunea, cunoştinţa şi harul adus în lume de Cuvîntul, depăşeşte, întrece în măsură nebănuit de mare orice lumină de pe pămînt, orice lumină materială sau intelectuală, orice lumină creată. — „In lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut" (v. 10). Cuvînt era în lumea omenească după întrupare, multă vreme după zidirea universului. Dar lumea oamenilor nu l-a recunoscut. — „Intru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit" (v. 11). Logosul a venit în moștenirea Sa, s-a ivit în sînul lui Israel care istoricește reprezenta omenirea întreagă, socotită drept bunul (proprietatea) Ziditorului.­­ TEOFIL Arhiepiscopul ortodox al Clujului (Continuare în pag. a 3-a) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 47—48/1980 și 1—2/1981 „Pe pămint pace, intre oameni bunăvoire!“ întreaga creştinătate, lumea întreagă este chemată la pace şi înfrăţire în duh şi prin faptă, dînd ascultare binevestirii cereşti „de bucurie mare" (Luca 2, 10), prin îngereasca glăsuire din Sfînta noapte a Naşterii Mîn­­tuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul pă­cii, al iubirii şi al dreptăţii. învăţătura noastră creştină arată că pa­cea înseamnă vieţuirea după preceptele iu­birii şi dreptăţii; iubirea, dreptatea şi pa­cea asigură gradul cel mai înalt de rîn­­duială şi armonie în viaţa omului, în nă­zuinţa sa către desăvîrşire. înainte de întruparea Domnului Hristos, făgăduinţa venirii Sale pe pămînt, vestită de prooroci, era indestructibil legată de ideea de pace; pacea mesianică este mereu invocată de profeţii Vechiului Testament. Proorocul Isaia arăta că împărăţia păcii va lumina orizontul omenirii, prevestind ve­nirea Mîntuitorului, iar Miheia, îl numeşte pe Acesta „pacea noastră" (Miheia 5, 4). In toată vremea petrecerii Sale pe pă­mînt, Domnul nostru Iisus Hristos a propo­văduit lumii poruncile morale creştine fun­damentale: iubirea, dreptatea şi pacea. Pe făcătorii de pace îi numeşte „fiii lui Dum­nezeu". Prin dumnezeiescul mesaj ce a îndepli­nit în întreaga Sa slujire pe pămînt, ne-a lăsat moştenirea, porunca şi legea păcii, ca zid al Bisericii Sale (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia VIII la Coloseni). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost preo­cupaţi de a adînci învăţătura creştină des­pre pace, care se aplică la toate dome­niile vieţii umane. Pacea socială, sub di­feritele ei aspecte — arată Sfinţii Părinţi Capadocieni —, este în directă legătură cu pacea individuală şi lăuntrică. Ura şi in­vidia, lăcomia şi nesocotinţa dreptului ce­luilalt, al semenilor, dorinţa de stăpînire, sînt rădăcinile dezordinii şi scindării, ale conflictelor în raporturile dintre oameni; acestea constituie şi izvorul celei mai re­probabile manifestări de adversitate care este războiul. In cuvîntări, în scrisori, în omilii şi în diferite alte scrieri ale Sfinţi­lor Părinţi: Vasilie cel Mare, loan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa şi ale altor gînditori creştini este oglindită preocuparea de a se păstra ar­monia, buna înţelegere şi pacea, arătînd urmările grele pe care le au pentru ome­nire rivalitatea, discordia, războaiele. „Am vrut întotdeauna să fiu mijlocitor al pă­cii", arăta Sfîntul Vasilie cel Mare (Scri­soarea 251). „E mai bine să ne facem mij­locitori de unire şi iubire decît de des­părţire şi dezbinare a vieţii" — îndemna Sfîntul Grigorie de Nazianz (Scrisoarea 145). Comentând Fericirea a şaptea, Sfîntul Gri­gorie de Nissa arăta că războiul este iadul urii; ura produce şi menţine războiul, care ucide viaţa; „războiul este tatăl dezastru­lui şi al morţii" (Cuvîntul VII la Fericiri). Fericitul Augustin considera războiul drept o mare calamitate pentru omenire; el este un rezultat al acţiunii voite, vio­lente, în scopuri distrugătoare nu numai de bunuri, dar mai ales de vieţi omeneşti; războiul este o stare antiumană şi o ma­nifestare anormală. In schimb, pacea este expresia supremului bine, este „bunul cel mai de preţ al omenirii din toate timpu­rile — spune Fericitul Augustin; este te­melia vieţii omului. între lucrurile pămîn­teşti nu poate să se dorească, nici să se descopere ceva mai bun ca pacea" (De civitate Dei, 19, 11). Concepţia Fericitului Augustin cu privire la problema războiu­lui şi a păcii este de mare actualitate. Mo­dalitatea propusă de el pentru înlăturarea spectrului războaielor *din viaţa societăţii este calea tratativelor: „Este o mare glorie să ucizi războiul prin cuvînt —­­spune el — decît oamenii prin sabie şi să cîştigi sau să obţii pacea prin pace şi nu prin război" (Epistola 229). Dreptul la viaţă, dreptul la pace al fie­cărui om şi al întregii omeniri trebuie să determine pe fiecare om, pe fiecare po­por, să cugete asupra răspunderilor comu­ne pentru asigurarea vieţii, pentru găsi­rea modalităţilor de prevenire a marilor dezastre pentru existenţa lumii care sunt războaiele. Pacea mondială este astăzi o necesitate vitală de primă însemnătate pentru toate popoarele, un imperativ fundamental al lu­mii contemporane, în virtutea dreptului fun­damental la viaţă şi libertate al omului şi al fiecărui popor, pentru apărarea acestui drept şi asigurarea unor raporturi interna­ţionale de înţelegere, convieţuire paşnică şi cooperare, îşi desfăşoară activitatea Or­ganizaţia Naţiunilor Unite, coordonînd mă­surile ad­ecvate şi promovînd iniţiativele menite să adîncească încrederea reciprocă, să prevină conflictele interstatale, să deter­mine rezolvarea celor existente pe cale diplomatică, prin tratative, între celelalte organisme specializate ale acestui for mon­dial şi alături de ele, în virtutea principii­lor proclamate de Carta O. N. U., UNESCO urmăreşte scopul major de a contribui la realizarea înţelegerii şi colaborării multila­terale între naţiuni, pornind de la însemnă­tatea pe care o are educaţia, ştiinţa, cul­tura — conştiinţa, mentalitatea, morala ,­­în soluţionarea problemelor cardinale ale păcii şi securităţii internaţionale, prin exclu­derea războaielor din viaţa omenirii, pen­tru apărarea vieţii, realizarea păcii univer­sale, pentru continua dezvoltare şi afir­mare a personalităţii omului, înfăptuirea păcii mondiale înseamnă statornicirea drep­tului fiecărui popor, fiecărui om, la o viaţă liberă şi demnă, aşadar asigurarea respec­tului universal al dreptăţii, al legii, al li­bertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertăţi pe care Carta Naţiunilor Unite le consfinţeşte ca un bun al tuturor popoare­lor, al întregii omeniri. Trecînd prin împrejurări istorice dintre cele mai grele de-a lungul veacurilor, con­­strîns adesea să se confrunte cu adversari puternici care îi încălcau pămîntul stră­bun, poporul nostru şi-a dovedit totdeauna dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu vecinii săi şi cu alte popoare, năzuind mereu spre dobîndirea libertăţii şi inde­pendenţei depline, spre a avea răgazul de a-şi zidi necontenit, temeinic, ţara, cu vred­nicie şi cu dreptate. Dar oricînd a trebuit să-şi apere hotarele şi drepturile legitime istorice a fost gata de luptă, înfruntînd cu hotărîre primejdiile care îi ameninţau va­tra strămoşească, fiinţa etnică şi sfînta lege strămoşească. Vocaţia paşnică a poporului nostru, această nobilă caracteristică a struc­turii sale psihice, a concepţiei de viaţă şi a eticii sale, nedezminţită de istorie, se ex­primă în prezent în chipul cel mai grăi­tor printr-o atitudine dinamică de apărare a păcii, prin numeroase iniţiative şi propu­neri de măsuri menite să contribuie la în­făptuirea aspiraţiilor de înţelegere, încre­dere şi respect mutual. Solidară cu poporul, aşa cum s-a dove­dit în chip neabătut vreme de aproape două milenii, slujind năzuinţele lui drepte şi nobile, Biserica noastră ortodoxă, alături de celelalte culte religioase din ţara noas­tră, sprijină cu toată convingerea efortu­rile ţării pentru înfăptuirea idealului de pace statornică şi dreaptă, de coexistenţă paşnică între toate popoarele lumii, de via­ţă liberă şi demnă pentru toţi oamenii, fără nici o discriminare. Temeiul teologic al acestei atitudini este învăţătura ei de cre­dinţă lăsată de Mîntuitorul — Domnul păcii.­f NESTOR, Mitropolitul Olteniei

Next