Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)
1981-01-01 / nr. 1-2
Pag- 2 întruparea Domnului - taina credinţei noastre (Continuare din pag. 1) pe pămînt ca Dumnezeu-Omul, a învăţat ca Dumnezeu-Atotputernic şi S-a înălţat întru mărire ca Dumnezeu-Domnul. * Proorocii vechi, aţintindu-şi privirile spre viitor, către Mîntuitorul, deseori ii dădeau numele de Domnul Păcii, iar vremea care avea să înceapă, odată cu venirea Lui în lume, era aşteptată şi dorită ca o epocă de domnie a păcii desăvîrşite. Isaia nădăjduia că popoarele vor face atunci „săbiile lor fiare de plug şi lăncile lor secere"1 (2, 4), iar Iezechul vedea cu ochii săi sufleteşti „pe locuitorii cetăţilor . .. care vor arde armele, ... arcurile, săgeţile, lăncile şi suliţele (39, 9). Un psalm zice că, la venirea Domnului Păcii, „mila şi adevărul se vor întîmpina, dreptatea şi pacea se vor săruta" (81, 3), iar, în altul este scris că „va înflori dreptatea în zilele Lui şi va fi belşug de pace cit va sta luna pe cer" (71, 7). Cuvintele proorocilor n-au rămas deşarte. Mîntuitorul a adus „pe pămînt pace şi întru oameni bunăvoire", aşa cum cîntă îngerii, astăzi. In adevăr, dacă Mîntuitorul a venit pentru ca, prin El, să se unească intre ele toate, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, și laolaltă toate să se împace cu Dumnezeu, cum zice Sfîntul Apostol Pavel (Col. 1, 20), atunci, fără îndoială, pacea ocupă un loc central în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos pentru mîntuirea lumii. Desigur, cea dintîi datorie a Bisericii este de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Ori, această evanghelie este numită de Apostolul Pavel Evanghelia Păcii (Efes. 6, 15). Astfel, dacă Biserica n-ar propovădui şi nu s-ar strădui pentru realizarea păcii, ea nu şi-ar îndeplini misiunea ei sfîntă în lume, înfăptuirea păcii şi unirii oamenilor între ei, precum şi înfăptuirea păcii şi unirii oamenilor cu Dumnezeu, acesta este, sub un anumit aspect, rostul Bisericii pe pămint. De aceea, odată cu vestirea păcii şi unirii noastre cu Dumnezeu, Biserica noastră propovăduieşte fără încetare şi binefacerile păcii între oameni şi popoare şi se străduieşte să-şi aducă întreaga ei contribuţie la întărirea păcii in lume, sprijinind orice acţiune iniţiată în favoarea ei. Legănîndu-ne cugetele cu aceste gînduri, preamărim şi lăudăm cu îngerii şi păstorii pe Dumnezeu şi cu magii de la răsărit ne închinăm Pruncului Iisus. Iar, în loc de daruri pămînteşti, în faţa Lui punem tot ceea ce avem mai sfînt în noi: credinţa noastră dreaptă, nădejdea noastră stăruitoare şi dragostea noastră fierbinte. In acest fel, la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, îngemănăm bucuria noastră cu bucuria îngerilor făcînd să fie o singură bucurie în cer şi pe pămînt: bucuria păcii şi a buneivoiri între oameni. „Şi Cuvîntul s-a făcut trup... ” (loan 1, 14) Acest titlu al rîndurilor de mai jos face parte din aşa numitul „prolog" al evangheliei a patra scrisă de Sfîntul Apostol loan. Prologul este alcătuit din primele 18 versete ale capitolului întîi al evangheliei. El este socotit de unii învăţaţi creştini drept cea mai preţioasă pagină care s-a scris de cînd e lumea. In prolog sfîntul apostol loan scoate în relief că Fiul lui Dumnezeu, numit aici „Cuvîntul", s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, mai înainte de toate secolele, cu alte cuvinte s-a născut din veşnicie. „La început era Cuvîntul" (pe greceşte: Logos). La originea lumii, în prima clipă a zidirii lumii, Cuvîntul exista deja. El avea fiinţă de mai înainte. El este deci anterior timpului şi tuturor lucrurilor create. El niciodată n-a avut început. El este veşnic. Numirea aceasta dată lui Hristos, o găsim numai în scrierile sfîntului apostol loan. Numire, de o mare frumuseţe şi de o mare adîncime, Sf. loan a învăţat să o cunoască dintr-o descoperire specială a Sfîntului Duh, „Cuvîntul era la Dumnezeu“. Se poate spune şi aşa „Cuvîntul era cu Dumnezeu". Era în legătură personală, în comunicări vii şi active cu Tatăl, numit aici Dumnezeu. De aici urmează şi aceea că Fiul are trăire proprie şi este o persoană aparte. Cuvîntul are personalitate distinctă. „Cuvîntul era Dumnezeu." Cuvîntul este Dumnezeu, are fire dumnezeiască, are esenţă divină. „Acesta era întru început la Dumnezeu" (2). Acest al doilea verset recapitulează şi întăreşte mai mult descoperirea de mai înainte despre veşnicia Cuvîntului, care a fost dintotdeauna şi care a făcut începutul timpului şi începutul lumii. „Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut" (vers. 3). Cuvîntul a zidit din nimic tot ce s-a făcut, prin puterea lui proprie şi suverană. El nu este un locţiitor care se mişcă în numele şi cu autoritatea unui stăpîn. Ci însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu ştie, vrea, zice şi face totul într-o strînsă împreună-lucrare cu Tatăl din care a ieşit şi vine. „Intru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (v. 4). Atunci cînd nimic nu trăia în afara lui Dumnezeu viaţa era în Cuvîntul, în deplinătatea ei. Prin aceasta înţelegem: Cuvîntul este un izvor universal al oricărei vieţi — viaţă fizică, intelectuală, morală. „... Viaţa era lumina oamenilor." Ajungem acum la relaţiile Logosului cu omenirea. Pentru celelalte fiinţe, Cuvîntul era numai viaţă. Pentru omul înzestrat cu raţiune şi cu conştiinţă, viaţa era în acelaşi timp lumină sau facultate de pricepere. în ordinea suprafirească la care trebuie să ne gîndim în primul rînd, viaţa noastră începe cu lumina credinţei şi se încheie cu lumina măririi. Sfinţii Părinţi răsăriteni numesc harul o iluminare. Pe aceasta o cîntăm pe urmele psalmistului: „Că la Tine este izvorul vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină" (Ps. 35. 9). Lumina a venit pe seama tuturor oamenilor fără deosebire de rasă, de neam, de vîrstă sau de sex. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (v. 5). Lumina Cuvîntului, adică lucrările Lui printre oamenii din veacurile şi mileniile dinainte de întruparea Sa, au combătut necurmat păcatul şi răutatea. Creştinismul nu s-a arătat omenirii decît după multe veacuri de pregătire în lumea întreagă, printre evrei şi printre păgîni. In mijlocul poporului ales Cuvîntul, înainte de întruparea Sa, lucrează prin arătări trecătoare, prin figuri simbolice de oameni şi lucruri, dar mai cu seamă prin profeţiile propriu-zise. Această mărturisire şi bunăvestire a proorocilor îşi ajunge culmea în propovăduirea lui Ioan Botezătorul. „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era loan" (6). Era fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. — „Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el" (v. 7). loan Inainte-mergătorul lui Iisus a primit de la Dumnezeu misiunea să-i facă atenţi pe oameni că a sosit printre ei Mîntuitorul lumii. — „Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină" (v. 8). Adeseori loan era socotit a fi el Messia. Drept și sfînt cum era, loan a vestit sus și tare că nu era el Cel așteptat. •— „Cuvîntul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume" (v. 9). Lumina cea adevărată, adică înţelepciunea, cunoştinţa şi harul adus în lume de Cuvîntul, depăşeşte, întrece în măsură nebănuit de mare orice lumină de pe pămînt, orice lumină materială sau intelectuală, orice lumină creată. — „In lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut" (v. 10). Cuvînt era în lumea omenească după întrupare, multă vreme după zidirea universului. Dar lumea oamenilor nu l-a recunoscut. — „Intru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit" (v. 11). Logosul a venit în moștenirea Sa, s-a ivit în sînul lui Israel care istoricește reprezenta omenirea întreagă, socotită drept bunul (proprietatea) Ziditorului. TEOFIL Arhiepiscopul ortodox al Clujului (Continuare în pag. a 3-a) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 47—48/1980 și 1—2/1981 „Pe pămint pace, intre oameni bunăvoire!“ întreaga creştinătate, lumea întreagă este chemată la pace şi înfrăţire în duh şi prin faptă, dînd ascultare binevestirii cereşti „de bucurie mare" (Luca 2, 10), prin îngereasca glăsuire din Sfînta noapte a Naşterii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul păcii, al iubirii şi al dreptăţii. învăţătura noastră creştină arată că pacea înseamnă vieţuirea după preceptele iubirii şi dreptăţii; iubirea, dreptatea şi pacea asigură gradul cel mai înalt de rînduială şi armonie în viaţa omului, în năzuinţa sa către desăvîrşire. înainte de întruparea Domnului Hristos, făgăduinţa venirii Sale pe pămînt, vestită de prooroci, era indestructibil legată de ideea de pace; pacea mesianică este mereu invocată de profeţii Vechiului Testament. Proorocul Isaia arăta că împărăţia păcii va lumina orizontul omenirii, prevestind venirea Mîntuitorului, iar Miheia, îl numeşte pe Acesta „pacea noastră" (Miheia 5, 4). In toată vremea petrecerii Sale pe pămînt, Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit lumii poruncile morale creştine fundamentale: iubirea, dreptatea şi pacea. Pe făcătorii de pace îi numeşte „fiii lui Dumnezeu". Prin dumnezeiescul mesaj ce a îndeplinit în întreaga Sa slujire pe pămînt, ne-a lăsat moştenirea, porunca şi legea păcii, ca zid al Bisericii Sale (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia VIII la Coloseni). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost preocupaţi de a adînci învăţătura creştină despre pace, care se aplică la toate domeniile vieţii umane. Pacea socială, sub diferitele ei aspecte — arată Sfinţii Părinţi Capadocieni —, este în directă legătură cu pacea individuală şi lăuntrică. Ura şi invidia, lăcomia şi nesocotinţa dreptului celuilalt, al semenilor, dorinţa de stăpînire, sînt rădăcinile dezordinii şi scindării, ale conflictelor în raporturile dintre oameni; acestea constituie şi izvorul celei mai reprobabile manifestări de adversitate care este războiul. In cuvîntări, în scrisori, în omilii şi în diferite alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi: Vasilie cel Mare, loan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa şi ale altor gînditori creştini este oglindită preocuparea de a se păstra armonia, buna înţelegere şi pacea, arătînd urmările grele pe care le au pentru omenire rivalitatea, discordia, războaiele. „Am vrut întotdeauna să fiu mijlocitor al păcii", arăta Sfîntul Vasilie cel Mare (Scrisoarea 251). „E mai bine să ne facem mijlocitori de unire şi iubire decît de despărţire şi dezbinare a vieţii" — îndemna Sfîntul Grigorie de Nazianz (Scrisoarea 145). Comentând Fericirea a şaptea, Sfîntul Grigorie de Nissa arăta că războiul este iadul urii; ura produce şi menţine războiul, care ucide viaţa; „războiul este tatăl dezastrului şi al morţii" (Cuvîntul VII la Fericiri). Fericitul Augustin considera războiul drept o mare calamitate pentru omenire; el este un rezultat al acţiunii voite, violente, în scopuri distrugătoare nu numai de bunuri, dar mai ales de vieţi omeneşti; războiul este o stare antiumană şi o manifestare anormală. In schimb, pacea este expresia supremului bine, este „bunul cel mai de preţ al omenirii din toate timpurile — spune Fericitul Augustin; este temelia vieţii omului. între lucrurile pămînteşti nu poate să se dorească, nici să se descopere ceva mai bun ca pacea" (De civitate Dei, 19, 11). Concepţia Fericitului Augustin cu privire la problema războiului şi a păcii este de mare actualitate. Modalitatea propusă de el pentru înlăturarea spectrului războaielor *din viaţa societăţii este calea tratativelor: „Este o mare glorie să ucizi războiul prin cuvînt —spune el — decît oamenii prin sabie şi să cîştigi sau să obţii pacea prin pace şi nu prin război" (Epistola 229). Dreptul la viaţă, dreptul la pace al fiecărui om şi al întregii omeniri trebuie să determine pe fiecare om, pe fiecare popor, să cugete asupra răspunderilor comune pentru asigurarea vieţii, pentru găsirea modalităţilor de prevenire a marilor dezastre pentru existenţa lumii care sunt războaiele. Pacea mondială este astăzi o necesitate vitală de primă însemnătate pentru toate popoarele, un imperativ fundamental al lumii contemporane, în virtutea dreptului fundamental la viaţă şi libertate al omului şi al fiecărui popor, pentru apărarea acestui drept şi asigurarea unor raporturi internaţionale de înţelegere, convieţuire paşnică şi cooperare, îşi desfăşoară activitatea Organizaţia Naţiunilor Unite, coordonînd măsurile adecvate şi promovînd iniţiativele menite să adîncească încrederea reciprocă, să prevină conflictele interstatale, să determine rezolvarea celor existente pe cale diplomatică, prin tratative, între celelalte organisme specializate ale acestui for mondial şi alături de ele, în virtutea principiilor proclamate de Carta O. N. U., UNESCO urmăreşte scopul major de a contribui la realizarea înţelegerii şi colaborării multilaterale între naţiuni, pornind de la însemnătatea pe care o are educaţia, ştiinţa, cultura — conştiinţa, mentalitatea, morala ,în soluţionarea problemelor cardinale ale păcii şi securităţii internaţionale, prin excluderea războaielor din viaţa omenirii, pentru apărarea vieţii, realizarea păcii universale, pentru continua dezvoltare şi afirmare a personalităţii omului, înfăptuirea păcii mondiale înseamnă statornicirea dreptului fiecărui popor, fiecărui om, la o viaţă liberă şi demnă, aşadar asigurarea respectului universal al dreptăţii, al legii, al libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertăţi pe care Carta Naţiunilor Unite le consfinţeşte ca un bun al tuturor popoarelor, al întregii omeniri. Trecînd prin împrejurări istorice dintre cele mai grele de-a lungul veacurilor, constrîns adesea să se confrunte cu adversari puternici care îi încălcau pămîntul străbun, poporul nostru şi-a dovedit totdeauna dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu vecinii săi şi cu alte popoare, năzuind mereu spre dobîndirea libertăţii şi independenţei depline, spre a avea răgazul de a-şi zidi necontenit, temeinic, ţara, cu vrednicie şi cu dreptate. Dar oricînd a trebuit să-şi apere hotarele şi drepturile legitime istorice a fost gata de luptă, înfruntînd cu hotărîre primejdiile care îi ameninţau vatra strămoşească, fiinţa etnică şi sfînta lege strămoşească. Vocaţia paşnică a poporului nostru, această nobilă caracteristică a structurii sale psihice, a concepţiei de viaţă şi a eticii sale, nedezminţită de istorie, se exprimă în prezent în chipul cel mai grăitor printr-o atitudine dinamică de apărare a păcii, prin numeroase iniţiative şi propuneri de măsuri menite să contribuie la înfăptuirea aspiraţiilor de înţelegere, încredere şi respect mutual. Solidară cu poporul, aşa cum s-a dovedit în chip neabătut vreme de aproape două milenii, slujind năzuinţele lui drepte şi nobile, Biserica noastră ortodoxă, alături de celelalte culte religioase din ţara noastră, sprijină cu toată convingerea eforturile ţării pentru înfăptuirea idealului de pace statornică şi dreaptă, de coexistenţă paşnică între toate popoarele lumii, de viaţă liberă şi demnă pentru toţi oamenii, fără nici o discriminare. Temeiul teologic al acestei atitudini este învăţătura ei de credinţă lăsată de Mîntuitorul — Domnul păcii.f NESTOR, Mitropolitul Olteniei