Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)

1981-09-15 / nr. 35-36

ANUL 129 Simbolul Credinţei (XIII) (Art. 7, 11—12). 2. Judecata particulară: „Este rînduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata" (Evr. 9, 27). îndată după moarte, întrucît nimeni nu mai poate face pentru sine nici bine nici rău (loan 9, 4), este firesc ca morţii să-i urmeze o judecată prin care se hotărăşte starea în care petrece sufletul fiecăruia despărţit de trup, pînă la judecata ultimă. Toţi cei fără păcate grele, numite de moarte, sau şterse prin harul Pocăinţei şi în general buni intră în rai; cei care mor încărcaţi cu povara pă­catelor grele şi nespălate prin Pocăinţă, ele, păcatele, acoperin­­du-le şi covîrşindu-le chiar şi ur­mele de virtute şi de fapte care ar fi putut izvorî din ea, merg în iad; şi nicăieri în Descoperirea dumnezeiască referitoare la viaţa de dincolo nu se vorbeşte decît despre două locuri, rai şi iad, avînd însă fiecare mai mult decît o singură treaptă. Această primă judecată dumne­zeiască de îndată după moarte se numeşte judecată particulară. Ho­­tărîrea sau sentinţa acestei jude­căţi are în vedere starea morală generală din clipa morţii, adică în ceea ce, în bine ori în rău, precumpăneşte la cel ce trece prin moarte, precum şi aceea că ea, sentinţa, se aplică doar sufletului, nu şi trupului de­­care sufletul este­ despărţit pînă la judecata de apoi, cea obştească. Şi astfel, pînă la judecata ultimă, starea următoare judecăţii particulare nu este com­pletă, fiindcă nu este a întregii naturi omeneşti, ci numai a sufle­tului, pînă la a doua venire a lui Hristos­­la parusia Domnului; şi nu este definitivă, întrucît starea celor fără păcate de moarte şi fără răutate adîncă şi generală mai poate fi îmbunătăţită prin rugă­ciunile sfinţilor şi prin cele ale celor încă în viaţa aceasta, ca şi prin cele ale Bisericii, pentru cei răposaţi, precum şi întrucît, la moarte, nu sînt încă evidenţiate urmările faptelor, şi bune şi rele, asupra contemporanilor şi urma­şilor celui judecat, toate acestea urmînd să fie puse în plină lumină la judecata cea din urmă (Matei 25, 31—46). Starea sufletelor după judecata particulară este astfel provizorie: a celor buni, ca o aşteptare cu bucurie a bunurilor viitoare, ca o pregustare a acestora sau ca anti­cipaţie a lor; iar a celor răi, ca o aşteptare dureroasă a chinuri­lor, şi mai mari şi nesfîrşite, care vor urma. Şi la judecata particulară, Jude­cătorul este Iisus Hristos, „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (loan 5, 22). 3. Rai şi iad. — Se numeşte rai locul şi starea de fericire a drepţilor în viaţa de dincolo de cea pămîntească. Şi pe pămînt a existat un rai, anume grădina raiului sau paradisul pămîntesc în care au fost aşezaţi şi au trăit protopărinţii Adam şi Eva înainte de căderea lor în păcat. Rai este şi locul şi starea în care se gă­sesc sufletele drepţilor între cele două judecăţi, particulară şi ob­ştească (Luca 23, 43); tot aşa se numeşte şi locul şi starea drepţi­lor înviaţi (cu sufletul şi trupul, reunite), după judecata obştească, pentru veşnicie. Acest din urmă înţeles al numirii de rai se ex­primă adesea prin: viaţă veşnică şi fericire veşnică. Raiul mai este numit Împărăţia cerurilor (Matei 5, 3, 10), împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 29), Casa Tatălui (loan 14, 2), locul şi starea unde este Hristos (loan 14, 3), avînd tot ce este de trebuinţă pentru fericirea deplină a celor din el, fiind ei în apropiere de Dumnezeu, în comu­niune cu El şi bucurîndu-se neîn­cetat de binefacerile Lui. Raiul este viaţă de fericire fără sfîrşit; dar gradul de fericire pa­­radisiacă nu este acelaşi pentru toţi. Căci Mîntuitorul însuşi spune: „In casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri" (Ioan 14, 2), astfel că fiecare îşi ia răsplata pe măsura ostenelelor sale întru cele bune (I Cor. 3, 8). Fericirea drepţilor din rai ne este cunoscută numai din Desco­perirea dumnezeiască, nu din ex­perienţa sau observaţia noastră. Căci „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care II iubesc pe El“ (I Cor. 2, 9). Astfel, în rai, drepţii sunt în afară de orice necaz, căci „însuşi Dumnezeu va fi cu ei şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi" (Apoc. 21, 1­3—4), şi, tot aşa, drepţii din rai se găsesc în comuniune cu Iisus Hristos (loan 14, 3), cu îngerii (Evr. 12, 22) şi cu sfinţii, „împre­­ună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efes. 2, 19). Drepţii din rai sunt învredniciţi să vadă pe Dumnezeu, întrucît „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8; I Cor. 13, 12), cuprinşi fiind în lumina dum­nezeiască (Ps. 35, 9) şi aşa sim­ţind fericirea binecuvîntării lui Dumnezeu asupra lor. Iadul este locul şi starea în care petrec sufletele păcătoşilor pînă la judecata ultimă, fără trup, iar după aceea şi cu trupul, pen­tru veşnicie. Alte numiri biblice ale iadului sunt: gheena (Matei 10, 28), gheena focului (Matei 5, 22), pieire (Filip. 3, 15), genune, adine (Luca 8, 31), întunericul cel mai dinafară (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), depărtare de la faţa lui Dumne­zeu (Matei 7, 23), închisoare a duhurilor (I Petr. 3, 19), focul cel veşnic care este gătit diavolului (Matei 25, 41). Din numirile date iadului se înţeleg şi pedepsele păcătoşilor din iad: îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu, cu pierderea tutu­ror bunurilor, în disperare; lipsa comuniunii cu sfinţii şi starea împreună cu duhurile rele; adînci mustrări de conştiinţă „în focul cel nestins, unde viermele lor (al conştiinţei) nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu 9, 45—46). Suferinţele din iad nu sunt ace­leaşi şi de acelaşi grad pentru toţi păcătoşii, întrucît nu toţi au intrat în iad cu aceeaşi stare de păcătoşenie. Gravitatea păcatelor aduce după ea gradul pedepselor. Căci toţi primesc plata „în ziua mîniei şi a arătării dreptei jude­căţi a lui Dumnezeu, Care va da fiecăruia după faptele lui" (Rom. 2, 6), potrivit conştiinţei şi liber­tăţii cu care au fost săvîrşite (Luca 12, 47—48). Pr. prof. Isidor Todorán Sibiu, 15 septembrie 1981 Nr. 35—36/1981 Vorbirea minţii noastre cu Dumnezeu Toate cite cereţi, rugîndu-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea“ (Marcu 11, 24). Este unul din îndemnurile care ni s-au păstrat de la însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Urmate cu sfinţenie, aceste îndemnuri sfinte au constituit, pentru toţi cei care au îmbrăţişat şi au mărturisit învăţătura Sa mîntuitoare, expresii statornice ale credinţei şi iubirii lor, ale apropierii şi legăturii cu Biserica întemeiată cu scump Sîngele Său. în sufle­tele lor s-a întipărit adînc nu numai icoana Fiului lui Dumnezeu, ci şi pilda vie a vieţii Sale pămîn­­teşti, a cărei iubire revărsată cu îmbelşugare peste ei au simţit-o şi i-au dat chip şi asemănare prin lucrarea şi viaţa lor. Rugîndu-se cu căldură şi încredere desăvîrşită Părintelui Său, înainte de înfricoşatele Sale patimi, Mîntuitorul ne-a arătat în marea Rugăciune arhie­rească, chipul în care să ne rugăm şi noi. Dragostea Sa era şi este de-a pururi îndreptată spre ucenicii şi Apostolii Lui şi în această iubire ne învăluie pe noi toţi. „Sfinţeşte-i intru adevărul Tău; cuvintul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine in lume şi Eu i-am trimis pe ei in lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi intru adevăr" (loan 17, 17—19). Ca pe un odor de mare preţ trebuie să păstrăm aceste cuvinte în mintea şi în inima noastră, mai cu seamă atunci cînd ne rugăm. Prin săvîrşirea rugă­ciunii nu numai noi ne sfinţim, ci prin binefacerile ei, prin darurile pe care le dobîndim, sîntem înăl­ţaţi, mîngîiaţi şi sfinţiţi şi odată cu noi toţi cei pentru care ne rugăm. In felul acesta putem dobîndi binefacerile nădăjduite de la Tatăl cel ceresc, Că­ruia, ori de cîte ori Ii cerem ceva, se cade să-I şi mulţumim. Se cade apoi ca lauda Lui pururea să fie pe buzele noastre, după cum cîntă psalmistul. Tot astfel ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel, atunci cînd scrie credincioşilor din Tesalonic: „Rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi“ (I Tes. 5, 17—18). Ne dăm deci seama cît de mare preţ a pus Biserica din început pe chemarea noastră de a ne ruga şi a ne înălţa neîncetat. Dacă „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dum­nezeu“, după cum tîlcuieşte un mare îmbunătăţit al rugăciunii, atunci ne dăm seama cît de mult ne ajută rugăciunea să ne îmbogăţim sufletul, să ne îm­bunătăţim viaţa şi să ne înălţăm tot mai sus pe treptele virtuţilor. A ne ruga neîncetat, înseamnă a-L avea pururea de faţă pe Dumnezeu ca pe un Tată şi Părinte iubi­tor. Apropierea şi convorbirea cu El, adică rugă­ciunea, ne dau tăria de a înţelege şi împlini voia Sa cea sfîntă. Şi această comuniune neîncetată ne deschide inima faţă de toţi semenii noştri în care străluceşte chipul lui Dumnezeu. In felul acesta ru­găciunea este însoţită de rîvna, lucrarea şi dăruirea noastră pentru ei, pentru viaţa şi pentru fericirea lor. Orice clipă hărăzită rugăciunii, în faţa Sfintelor Icoane şi mai cu seamă în Sfînta Biserică, devine un izvor de iubire cuprinzătoare, un izvor de tărie sufletească în păstrarea dreptei credinţe strămoşeşti, de împrospătare a puterilor proprii pe care trebuie să le punem în slujba aproapelui, a familiei şi a poporului nostru. Rugăciunea, drept aceea, nu ne rupe de toate aceste legături fireşti şi scumpe nouă tuturor, ci ea ne leagă şi mai mult fiinţa de slujirea jertfel­­nică a acestor înalte rosturi. Ca o tămîie bine pri­mită, rugăciunea se înalţă pînă la tronul Prea Sfin­tei Treimi. Nu singuri căutînd să ne mîntuim, ci împreună cu toţi ceilalţi fraţi ai noştri, cu toţi se­menii noştri. Această plinătate o trăim ori de cîte ori cîntăm: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te bine­­cuvîntăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru." Această trăire face din rugăciunea mea, rugăciu­nea noastră; din credinţa şi rîvna mea, credinţa şi rîvna noastră; din dragostea mea, dragostea noas­tră. Ea ne îndreaptă luarea aminte la fraţii şi suro­rile noastre, la cei dragi nouă, la cei cu care mun­cim, la toţi cei ce depun eforturi pentru înălţarea şi înflorirea scumpei noastre ţări.­ ­ TEOCTIST Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Sfîntul Iacov — Apostol protomartir Istoriograful creștin Sf. medic Luca­­— în cea de-a doua carte a sa („Faptele Apostolilor" 12, 1—19) — evocă un episod dra­matic din viața anilor de început ai Bisericii lui Hristos în lume. Era la anul 44. Nu trecuse nici un deceniu de cînd Biserica-Mamă din Ierusalim plătise cu viaţa Sf. Arhidiaconu Ştefan devotamentul ei neclătinat faţă de Fiul lui Dum­nezeu întrupat. Din bun-semin, asupra creştinilor din Ierusalim se abătuse urgia unei noi pri­goane, căreia îi căzuse victimă, între alţii şi în fruntea acestora, Sf. Apostol Iacov, fratele mai vîrstnic al celui ce avea să se afirme ca vajnicul apostol și evanghelist loan. Autorul moral al acestei vărsări de sînge nevi­novat a fost regele Palestinei Irod Agrippa I (41—44). Aventurier intreprid și — în­­tr-un fel — norocos, acesta fă­cuse o carieră neobișnuită. Era nepot al regelui Irod Idumeul (37 î. H.1­ 4 d. H.) şi nepot de frate al lui Irod Antippa, regele petrecăreţ şi destrăbălat al Gali­­leii şi Pereei, cel înaintea căruia a fost trimis cu escorta de rigoare a deţinuţilor Domnul şi Mîntui­torul nostru Iisus Hristos, de către Pilat, în vremea Sf. Patimi (vezi Luca 3, 7 urm.). Tatăl său, Aristotel, bănuit de trădare, a fost ucis de Irod Idumeul („craiul" Irod, sau Irod cel Mare, cum îi spuneau contemporanii) în anul 17 î. H. Fratele tatălui său, Anti­­pater, a avut aceiaşi soartă în anul 4 î. H. Auzind cu cîtă uşu­rinţă îşi căsăpeşte Irod Idumeul proprii lui copii, Octavianus Au­gustus, atotputernicul său patron roman, a declarat cu dispreţ: „Melius est Herodes porcum esse quam filium." (In traducere li­beră: La curtea lui Irod, viaţa unui porc — din pricina opreliş­tilor mozaice de a consuma car­nea acestor dobitoace — este mai sigură decît aceea a unui prinț regal.­ Rămas orfan, a crescut la Roma, învîrtind tot felul de afaceri du­bioase. Sub domnia lui Tiberiu (14—37 d. H.), din pricina unor uneltiri politice suspecte, pe care le-a avut cu Caligula, a fost arun­cat în temniţă. Era să-şi piardă viaţa. Odată cu precipitata suire pe tron a prietenului său Caligula (37—41) — (a cărui poreclă hazlie se tîlcuieşte „Cismuliţă") — a în­ceput şi ascensiunea sa. Filip — al trei­lea fiu al lui Irod Idumeul, rămas în viaţă, devenit părtaş la moştenirea acestuia — a murit în anul 34. Teritoriile moştenite de acesta (toate situate în nord-estul Palestinei) au fost atribuite de Caligula lui Irod Agrippa I. Doi ani mai tîrziu (anul 39), al doilea fiu în viaţă al lui Irod Idumeul, Irod Antippa, tetrarhul Galileei şi Pereei, şi-a pierdut tronul în urma înfrîngerii suferite din par­tea regelui arab Aretas IV. Te­­trarhia lui a fost dăruită nepo­tului acestuia, Irod Agrippa I. Aflîndu-se la Roma cînd Caligula a fost asasinat, i-a dat sprijin lui Claudius să ocupe tronul. Noul cezar (41—54), recunoscător, i-a atribuit etnarhia lui Arhelau (pri­mului fiu în viaţă al lui Irod Idumeul), alcătuită din Iudeia, Idumeia şi Samaria (care la anul 6 fusese prefăcută în provincie romană). In anul 41, Irod Agrippa I stăpînea un regat cel puţin atît de întins cît fusese acela al sîn­­gerosului său bunic Irod Idumeul. Instalat pe tron, a izbutit să se comporte întru totul pe placul fariseilor şi cărturarilor, care au aplaudat cu sete măsurile dure luate de el împotriva tinerei Bi­serici creştine. Victima ilustră a sîngeroasei persecuţii anticreştine de la anul 44 a fost Sf. Apostol Iacov, „fiul tunetului" (vezi Marcu 3, 17), cum l-a poreclit Mîntuitorul pentru tăria credinţei sale. Pr. prof. Dr. Grigorie Marcu (Continuare în pag. a 2-a)

Next