Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)

1982-01-01 / nr. 1-2

FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNA A SIBIULUI Hristos se naşte, măriţi-L! Frumuseţile negrăite ale Naşterii Domnului, zugrăvite de către Sfinţii Evanghelişti, le simţim şi le trăim, an de an, prin înaripatele imne ale sfintei noastre Biserici, prin versurile măiestrite ale străbunelor noastre colinde şi prin bogăţia de datini strămoşeşti care însoţesc venirea pe pămînt a Pruncului Iisus. Pe El ni L-a vestit de demult, văzătorul de cele dumnezeieşti, Proorocul Isaia, cînd zice: „Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă... Sfetnic luminat... Domn al păcii (cap. 9, 5). Naşterea sa este chezăşia neclintită a rostului sfînt pe care îl avem ca fii ai Bise­ricii: să devenim mai buni, să urcăm mai sus pe treptele virtuţilor, să ne înnoim continuu şi să trăim în pace unii cu alţii. Către înfăptuirea acestora ne cheamă şi cîntărea care glăsuieşte: „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L, Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!". Apropierea de noi a lui Dumnezeu cel în Treime lăudat, prin Pruncul Iisus, se săvîrşeşte nemijlocit într-o iesle modestă, care se preface în tron plin de strălucire. Fiul lui Dumnezeu ia chipul şi asemăna­rea noastră, ca noi să luăm chipul Său şi să ne înălţăm prin fapte şi virtuţi pînă la asemănarea cu El. Venind într-un chip atît de apropiat, El caută loc de sălăşluire în inima fiecăruia dintre noi, iar Cuvîntul vie­ţii pătrunde pînă în cele mai tainice un­ghiuri ale înţelegerii noastre, încolţind aco­lo şi făcînd să crească şi să rodească dra­gostea cea dumnezeiască, conştiinţa cin­stirii şi demnităţii fiinţei noastre, valoa­rea şi scopul vieţii atît de scumpe, deoa­rece ea nu este numai a noastră, ci şi a Aceluia care ne-a dăruit-o şi care voieşte ca acest dar suprem să fie necontenit apă­rat şi înfrumuseţat. Nu numai prin învăţătura şi opera Sa a arătat Mîntuitorul că scopul întrupării Sale este răscumpărarea şi fericirea nea­mului omenesc, ci şi prin chipul în care a trăit El propria viaţă şi a ştiut să zu­grăvească cele mai potrivite căi prin care toţi cei ce cred în El pot izbuti să-şi în­tocmească viaţa spre a deveni luminoasă şi vrednică de a fi trăită. In această pri­vinţă, cuvintele Sale au străbătut veacuri­le: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă" (Ioan 10, 10). „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscum­părare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Prin firea lor, oamenii sînt hărăziţi să-şi trăiască viaţa unii lîngă alţii, să se spri­jine unii pe alţii, să se bucure împreună iar nu să se războiască întreolaltă, să se năpăstuiască şi să se ucidă, încă de la zidirea omului, Creatorul a zis: „Nu este bine să fie omul singur" (Facere 2, 18). Obştea, poporul, naţiunea, omenirea sînt stări şi trepte ale vieţii oamenilor, voite şi rînduite de Dumnezeu pentru prosperi­tatea şi fericirea lor. Este, de aceea, fi­rească trebuinţa ca omul să-şi potrivească viaţa sa cu aceea a semenilor săi, care laolaltă alcătuiesc familia cea mare a po­porului, a neamului şi a omenirii, încre­dinţat că astfel se poate da frumuseţe şi un sens superior vieţii. în felul acesta se înfăptuieşte marea şi nemuritoarea virtute a dragostei evanghelice, iar roadele duhu­lui recomandate atît de stăruitor de Sfîn­­tul Apostol Pavel — şi care sînt: dragos­tea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelunga­­răbdare, facerea de bine, credinţa, blînde­­ţea, înfrînarea, curăţia (Gal. 5, 22—23) —, îşi dobîndesc adevărata lor strălucire. Tot astfel dăm mărturie nezdruncinată că sin­tem­ nu numai închinători, ci şi împlinitori ai voii sfinte a Mîntuitorului Hristos, care ni se adresează mereu zicînd: „întru aceas­ta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţîî" (Ioan 13, 35), în fiecare semen vedem oglindită icoana Sa, chipul şi privirea Sa, aşteptînd aurul credinţei celei adevărate, smirna cea bine­­mirositoare a dragostei frăţeşti şi tămîia jertfelniciei şi a dăruirii care se înalţă pînă la tronul lui Dumnezeu. Astăzi cînd cinstim naşterea Sa, aseme­nea magilor din Răsărit, să ne apropiem pe calea credinţei de peştera Betleemului şi să ne închinăm Lui ca Domnului şi Dum­nezeului nostru. Asemenea părinţilor noş­tri să-L mărim prin credinţă şi prin săvîr­­şirea binelui, prin muncă harnică şi cin­stită, închinată binelui obştesc, păcii şi bu­nei înţelegeri între toţi oamenii.­ ­ TEOCTIST Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi locţiitor de mitropolit al Ardealului 3*349. „Patria" lui Iisus Prăznuind naşterea Domnului gîndurile şi simţămintele noastre sînt din nou lîngă ieslea sfîntă unde îl vedem parcă aievea pe pruncul Iisus de care ne apropiem şi noi întocmai magilor şi păstorilor de odinioară, să I ne închinăm. Intr-adevăr ne găsim în faţa Noului Născut, a Fiului lui Dumnezeu întrupat care, potrivit învăţăturii Bisericii, a venit printre noi oamenii, făcîndu-se om asemenea nouă, avînd „părinţi" şi „rudenii", aparţinînd unui „neam" şi unei „ţări". Ca Dumnezeu, desigur, este nepotrivit să-i atribuim însuşirile proprii unei făpturi oarecare. El a fost însă şi om, şi încă om adevărat, cum ne încredinţează Sfintele Scripturi. Astfel ele ne istorisesc pe larg felul cum S-a născut, cine I-au fost mem­brii familiei şi strămoşii, adică neamul Său, care I-a fost „patria". Evanghelistul Matei (1, 1—17) şi în aceeaşi măsură Evanghelis­tul Luca (3, 23—38) ne dau ceea ce ei nu­mesc „cartea neamului lui Iisus Hristos", începînd de la Avraam şi chiar înainte de el. Afară de aceasta, tot Cartea Sfîntă vor­beşte desluşit despre „patria" lui Iisus. La un moment dat arată că cineva I-a spus: „Cîte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta" (Luca 4, 23). Ori­­cînd, apoi, citim în Evanghelie, că „după ce Iisus a sfîrşit pildele" prin care îşi povăţuia ascultătorii, „a trecut de acolo şi a venit în patria Sa (Matei 13, 54). însăşi numele ce I se va atribui ulte­rior, cînd va fi osîndit la moarte, va fi pus tot în legătură cu locul Său de baş­tină (Ioan 19, 19). „A locuit într-o cetate numită Nazaret", ne lămureşte Sf. Evan­ghelist Matei, „ca să se împlinească ce fusese vestit de prooroci, că El va fi che­mat nazarinean" (Matei 2, 23; cf. loan 1, 45). Cît timp a trăit pe pămînt, Iisus Domnul n-a uitat niciodată neamul din care a o­­drăslit şi ţara în care S-a născut trupeşte, înomenindu-se a intrat în deplină comu­niune cu semenii Săi de care nu S-a în­străinat niciodată, pe ele nu i-a renegat în nici un chip. Plecînd de la cei apropiaţi Lui, s-a ridicat la totaltatea oamenilor, cu­­prinzîndu-i în nemărginita Sa dragoste şi purtare de grijă. Acelaşi lucru s-au străduit să-l împli­nească ucenicii Domnului şi urmaşii aces­tora. Dintre ei atenţia ne este atrasă mai cu osebire de Sfîntul Pavel, cel care a grăit atît de minunat despre egalitatea tuturor făpturilor în faţa lui Dumnezeu: „... de acum nu mai este nici grec, nici iudeu nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul în toţi" (Coloseni 3, 11; cf. Romani 10, 12; I Corinteni 12, 13; Galateni 3, 28). Pavel, denumit şi „Apos­tolul neamurilor", potrivnic ca puţini alţii oricăror diferenţieri între oameni, tocmai el însăşi afirma cu mîndrie ori de cîte ori i se oferea prilejul: „... eu sînt iudeu . .. din Tarsul Ciliciei, cetăţean al unei cetăţi, nu fără însemnătate" (Faptele Apostolilor 21, 39; 22, 3). Acelaşi Pavel apoi deplîngea pe cei care se comportau asemănător unor dezrădăcinaţi şi le spunea că dacă n-au patrie, să-şi caute una (Evrei 11, 14)! Acest fel de a înţelege rostul aparte­nenţei la o ţară şi la un neam este lămu­rit în nenumărate rînduri de Sfîntă Scrip­tură. Găsim chiar pagini de un real dra­matism în care este prezentat dorul de ^pa­trie al celui aflat departe de ai săi. „Cu­m să cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin", se lamenta Psalmistul. Și tot el con­tinua juruindu-se: „De te voi uita, Ieru­­salime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele" (Psalmul 136, 4—6). In concepţia biblică existenţa mai mul­tor neamuri apare, pe de altă parte, ca voită de însuşi Dumnezeu, fiecare avînd de împlinit un rost anume şi de aceea fie­care bucurîndu-se de cinstire. „Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele, ci­tim în cartea Faptele Apostolilor (14, 15— 16), a îngăduit din timpurile trecute, ca toate neamurile să meargă pe căile lor". Şi nu numai atît, ci multitudinea neamu­rilor este prezentată ca îmbogăţind crea­ţia însăşi prin contribuţia specifică ce sunt eles în­ stare s-o aducă. Prefigurînd judecata din urmă, Sf. Evanghelist loan pune „toate ” N I C O L A E Mitropolitul Banatului (Continuare în pag. a 2-a) Colindele noastre Fiecare neam şi-a plăsmuit sărbătorile după chipul şi asemănarea sufletului său. Am trăit multă vreme printre anglo-saxonii din America şi am văzut cum îşi celebrează ei Crăciunul. E adevărat, străzile sînt luminate, foarte luminate cu ghirlande verzi încolăcite pe stîlpi, cărora le stau de strajă îngeri trîmbiţaşi, de carton poleit, cu o vastă risipă de lumini colorate la faţa caselor, de la ferestre pînă-n crengile pomilor, cu scene ale naşterii Domnului, de lut smălţuit, medievale, brutal realiste şi fără artă, adăpostite pe sub copaci, cu podoaba unei cununi de merişor pe fiecare uşă de creştin. Toate acestea sunt afară, singure şi reci, făcute, lucrate, plătite, apoi adunate şi puse la pod pentru anul următor. Inima Sărbătorii e înlăuntru, numai înlăuntru, la pomul încărcat cu podoabe şi daruri, în faţa căruia membrii familiei, adunaţi de prin toate laturile continentului, îşi cîntă im­­nele de Crăciun, cîteva, luminoase şi calde, în aşteptarea ospăţului. Sufletele oamenilor stau cu spatele la lume şi cu faţa către un centru intim, care e numai al lor, aşa cum le sînt şi bisericile şi casele — şi chiar restaurantele, la care o terasă către stradă e de neconceput. E o Sărbătoare de castel fortificat, cu podu­rile ridicate. Ah, pe atunci, nostalgia prietenilor mei bucureşteni, care pot să-şi soarbă paharul de vin, pe îndelete, la o masă de lîngă trotuar, urmărind priveliştea stră­zii! Ah, nostalgia prispei ţărăneşti, cu stîlpi brîncuşieni şi viţe la streaşină, unde vatra dinlăuntru se îmbrăţişează cu livada şi cîmpul, şi din care s-a izvodit prid­vorul bisericii, ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu! Ah, nostalgia frescelor de la Suceviţa şi Voroneţ, întoarse cu faţa către lume, jur-împrejur, ca o liturghie cos­mică! Ah, nostalgia Crăciunului românesc, al clopoţeilor şi colindelor, al stelelor dezgheţate de cîntec! înainte de a fi o Sărbătoare, Crăciunul nostru e o Veste. E o Bunăvestire pe care membrii unei comunităţi mai largi, cum este satul — şi chiar oraşul — VALERIU ANANIA (Continuare in noa. a 2-a) .

Next