Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)
1982-01-01 / nr. 1-2
FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNA A SIBIULUI Hristos se naşte, măriţi-L! Frumuseţile negrăite ale Naşterii Domnului, zugrăvite de către Sfinţii Evanghelişti, le simţim şi le trăim, an de an, prin înaripatele imne ale sfintei noastre Biserici, prin versurile măiestrite ale străbunelor noastre colinde şi prin bogăţia de datini strămoşeşti care însoţesc venirea pe pămînt a Pruncului Iisus. Pe El ni L-a vestit de demult, văzătorul de cele dumnezeieşti, Proorocul Isaia, cînd zice: „Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă... Sfetnic luminat... Domn al păcii (cap. 9, 5). Naşterea sa este chezăşia neclintită a rostului sfînt pe care îl avem ca fii ai Bisericii: să devenim mai buni, să urcăm mai sus pe treptele virtuţilor, să ne înnoim continuu şi să trăim în pace unii cu alţii. Către înfăptuirea acestora ne cheamă şi cîntărea care glăsuieşte: „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L, Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!". Apropierea de noi a lui Dumnezeu cel în Treime lăudat, prin Pruncul Iisus, se săvîrşeşte nemijlocit într-o iesle modestă, care se preface în tron plin de strălucire. Fiul lui Dumnezeu ia chipul şi asemănarea noastră, ca noi să luăm chipul Său şi să ne înălţăm prin fapte şi virtuţi pînă la asemănarea cu El. Venind într-un chip atît de apropiat, El caută loc de sălăşluire în inima fiecăruia dintre noi, iar Cuvîntul vieţii pătrunde pînă în cele mai tainice unghiuri ale înţelegerii noastre, încolţind acolo şi făcînd să crească şi să rodească dragostea cea dumnezeiască, conştiinţa cinstirii şi demnităţii fiinţei noastre, valoarea şi scopul vieţii atît de scumpe, deoarece ea nu este numai a noastră, ci şi a Aceluia care ne-a dăruit-o şi care voieşte ca acest dar suprem să fie necontenit apărat şi înfrumuseţat. Nu numai prin învăţătura şi opera Sa a arătat Mîntuitorul că scopul întrupării Sale este răscumpărarea şi fericirea neamului omenesc, ci şi prin chipul în care a trăit El propria viaţă şi a ştiut să zugrăvească cele mai potrivite căi prin care toţi cei ce cred în El pot izbuti să-şi întocmească viaţa spre a deveni luminoasă şi vrednică de a fi trăită. In această privinţă, cuvintele Sale au străbătut veacurile: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă" (Ioan 10, 10). „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Prin firea lor, oamenii sînt hărăziţi să-şi trăiască viaţa unii lîngă alţii, să se sprijine unii pe alţii, să se bucure împreună iar nu să se războiască întreolaltă, să se năpăstuiască şi să se ucidă, încă de la zidirea omului, Creatorul a zis: „Nu este bine să fie omul singur" (Facere 2, 18). Obştea, poporul, naţiunea, omenirea sînt stări şi trepte ale vieţii oamenilor, voite şi rînduite de Dumnezeu pentru prosperitatea şi fericirea lor. Este, de aceea, firească trebuinţa ca omul să-şi potrivească viaţa sa cu aceea a semenilor săi, care laolaltă alcătuiesc familia cea mare a poporului, a neamului şi a omenirii, încredinţat că astfel se poate da frumuseţe şi un sens superior vieţii. în felul acesta se înfăptuieşte marea şi nemuritoarea virtute a dragostei evanghelice, iar roadele duhului recomandate atît de stăruitor de Sfîntul Apostol Pavel — şi care sînt: dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelungarăbdare, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea, curăţia (Gal. 5, 22—23) —, îşi dobîndesc adevărata lor strălucire. Tot astfel dăm mărturie nezdruncinată că sintem nu numai închinători, ci şi împlinitori ai voii sfinte a Mîntuitorului Hristos, care ni se adresează mereu zicînd: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţîî" (Ioan 13, 35), în fiecare semen vedem oglindită icoana Sa, chipul şi privirea Sa, aşteptînd aurul credinţei celei adevărate, smirna cea binemirositoare a dragostei frăţeşti şi tămîia jertfelniciei şi a dăruirii care se înalţă pînă la tronul lui Dumnezeu. Astăzi cînd cinstim naşterea Sa, asemenea magilor din Răsărit, să ne apropiem pe calea credinţei de peştera Betleemului şi să ne închinăm Lui ca Domnului şi Dumnezeului nostru. Asemenea părinţilor noştri să-L mărim prin credinţă şi prin săvîrşirea binelui, prin muncă harnică şi cinstită, închinată binelui obştesc, păcii şi bunei înţelegeri între toţi oamenii. TEOCTIST Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi locţiitor de mitropolit al Ardealului 3*349. „Patria" lui Iisus Prăznuind naşterea Domnului gîndurile şi simţămintele noastre sînt din nou lîngă ieslea sfîntă unde îl vedem parcă aievea pe pruncul Iisus de care ne apropiem şi noi întocmai magilor şi păstorilor de odinioară, să I ne închinăm. Intr-adevăr ne găsim în faţa Noului Născut, a Fiului lui Dumnezeu întrupat care, potrivit învăţăturii Bisericii, a venit printre noi oamenii, făcîndu-se om asemenea nouă, avînd „părinţi" şi „rudenii", aparţinînd unui „neam" şi unei „ţări". Ca Dumnezeu, desigur, este nepotrivit să-i atribuim însuşirile proprii unei făpturi oarecare. El a fost însă şi om, şi încă om adevărat, cum ne încredinţează Sfintele Scripturi. Astfel ele ne istorisesc pe larg felul cum S-a născut, cine I-au fost membrii familiei şi strămoşii, adică neamul Său, care I-a fost „patria". Evanghelistul Matei (1, 1—17) şi în aceeaşi măsură Evanghelistul Luca (3, 23—38) ne dau ceea ce ei numesc „cartea neamului lui Iisus Hristos", începînd de la Avraam şi chiar înainte de el. Afară de aceasta, tot Cartea Sfîntă vorbeşte desluşit despre „patria" lui Iisus. La un moment dat arată că cineva I-a spus: „Cîte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta" (Luca 4, 23). Oricînd, apoi, citim în Evanghelie, că „după ce Iisus a sfîrşit pildele" prin care îşi povăţuia ascultătorii, „a trecut de acolo şi a venit în patria Sa (Matei 13, 54). însăşi numele ce I se va atribui ulterior, cînd va fi osîndit la moarte, va fi pus tot în legătură cu locul Său de baştină (Ioan 19, 19). „A locuit într-o cetate numită Nazaret", ne lămureşte Sf. Evanghelist Matei, „ca să se împlinească ce fusese vestit de prooroci, că El va fi chemat nazarinean" (Matei 2, 23; cf. loan 1, 45). Cît timp a trăit pe pămînt, Iisus Domnul n-a uitat niciodată neamul din care a odrăslit şi ţara în care S-a născut trupeşte, înomenindu-se a intrat în deplină comuniune cu semenii Săi de care nu S-a înstrăinat niciodată, pe ele nu i-a renegat în nici un chip. Plecînd de la cei apropiaţi Lui, s-a ridicat la totaltatea oamenilor, cuprinzîndu-i în nemărginita Sa dragoste şi purtare de grijă. Acelaşi lucru s-au străduit să-l împlinească ucenicii Domnului şi urmaşii acestora. Dintre ei atenţia ne este atrasă mai cu osebire de Sfîntul Pavel, cel care a grăit atît de minunat despre egalitatea tuturor făpturilor în faţa lui Dumnezeu: „... de acum nu mai este nici grec, nici iudeu nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul în toţi" (Coloseni 3, 11; cf. Romani 10, 12; I Corinteni 12, 13; Galateni 3, 28). Pavel, denumit şi „Apostolul neamurilor", potrivnic ca puţini alţii oricăror diferenţieri între oameni, tocmai el însăşi afirma cu mîndrie ori de cîte ori i se oferea prilejul: „... eu sînt iudeu . .. din Tarsul Ciliciei, cetăţean al unei cetăţi, nu fără însemnătate" (Faptele Apostolilor 21, 39; 22, 3). Acelaşi Pavel apoi deplîngea pe cei care se comportau asemănător unor dezrădăcinaţi şi le spunea că dacă n-au patrie, să-şi caute una (Evrei 11, 14)! Acest fel de a înţelege rostul apartenenţei la o ţară şi la un neam este lămurit în nenumărate rînduri de Sfîntă Scriptură. Găsim chiar pagini de un real dramatism în care este prezentat dorul de ^patrie al celui aflat departe de ai săi. „Cum să cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin", se lamenta Psalmistul. Și tot el continua juruindu-se: „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele" (Psalmul 136, 4—6). In concepţia biblică existenţa mai multor neamuri apare, pe de altă parte, ca voită de însuşi Dumnezeu, fiecare avînd de împlinit un rost anume şi de aceea fiecare bucurîndu-se de cinstire. „Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele, citim în cartea Faptele Apostolilor (14, 15— 16), a îngăduit din timpurile trecute, ca toate neamurile să meargă pe căile lor". Şi nu numai atît, ci multitudinea neamurilor este prezentată ca îmbogăţind creaţia însăşi prin contribuţia specifică ce sunt eles în stare s-o aducă. Prefigurînd judecata din urmă, Sf. Evanghelist loan pune „toate ” N I C O L A E Mitropolitul Banatului (Continuare în pag. a 2-a) Colindele noastre Fiecare neam şi-a plăsmuit sărbătorile după chipul şi asemănarea sufletului său. Am trăit multă vreme printre anglo-saxonii din America şi am văzut cum îşi celebrează ei Crăciunul. E adevărat, străzile sînt luminate, foarte luminate cu ghirlande verzi încolăcite pe stîlpi, cărora le stau de strajă îngeri trîmbiţaşi, de carton poleit, cu o vastă risipă de lumini colorate la faţa caselor, de la ferestre pînă-n crengile pomilor, cu scene ale naşterii Domnului, de lut smălţuit, medievale, brutal realiste şi fără artă, adăpostite pe sub copaci, cu podoaba unei cununi de merişor pe fiecare uşă de creştin. Toate acestea sunt afară, singure şi reci, făcute, lucrate, plătite, apoi adunate şi puse la pod pentru anul următor. Inima Sărbătorii e înlăuntru, numai înlăuntru, la pomul încărcat cu podoabe şi daruri, în faţa căruia membrii familiei, adunaţi de prin toate laturile continentului, îşi cîntă imnele de Crăciun, cîteva, luminoase şi calde, în aşteptarea ospăţului. Sufletele oamenilor stau cu spatele la lume şi cu faţa către un centru intim, care e numai al lor, aşa cum le sînt şi bisericile şi casele — şi chiar restaurantele, la care o terasă către stradă e de neconceput. E o Sărbătoare de castel fortificat, cu podurile ridicate. Ah, pe atunci, nostalgia prietenilor mei bucureşteni, care pot să-şi soarbă paharul de vin, pe îndelete, la o masă de lîngă trotuar, urmărind priveliştea străzii! Ah, nostalgia prispei ţărăneşti, cu stîlpi brîncuşieni şi viţe la streaşină, unde vatra dinlăuntru se îmbrăţişează cu livada şi cîmpul, şi din care s-a izvodit pridvorul bisericii, ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu! Ah, nostalgia frescelor de la Suceviţa şi Voroneţ, întoarse cu faţa către lume, jur-împrejur, ca o liturghie cosmică! Ah, nostalgia Crăciunului românesc, al clopoţeilor şi colindelor, al stelelor dezgheţate de cîntec! înainte de a fi o Sărbătoare, Crăciunul nostru e o Veste. E o Bunăvestire pe care membrii unei comunităţi mai largi, cum este satul — şi chiar oraşul — VALERIU ANANIA (Continuare in noa. a 2-a) .