Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)
1984-01-01 / nr. 1-2
I TREPTE ÎN VIAŢA CREŞTINA Botezul Domnului sau descoperirea — gînduri cu prilejul Anului Nou 1984 — sensului divin al vieţii La acest început de an îmi vin în minte versurile lui Eminescu: „Cu miine zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi.“ Parcă ar fi scrise anume să evoce acest moment de culme dintre ceva ce trece şi ceva ce vine. Ele aruncă asupra noastră o umbră de tristeţe fiindcă, pe lingă bucuria Intîmpinării anului nou, constatăm cu tristeţe că încă un an din viaţa noastră a trecut. Unul din marii filozofi greci a lansat principiul: totul trece, totul curge, nimic nu e stătător pe lume: Pantarei! Dar constatarea aceasta, şi tristeţea aceasta, în legătură cu trecerea, se referă mai ales la trecerea noastră biologică, despre care n-am avea multe lucruri de spus, fiindcă într-adevăr, ne trăim destinul între două necunoscute: intre necunoscuta naşterii şi necunoscuta morţii. Drumul între acestea două, pe cât de lung ne pare la tinereţe, pe atît de scurt ne pare la bătrîneţe. Ne-am obişnuit cu el, şi ne-am obişnuit şi cu tristeţea. Ne pare firească. Uneori e păcat că ne obişnuim prea uşor cu unele lucruri prea grave. Obişnuindu-ne uşor cu ele, pierdem din vedere tainele care ne înconjoară, despre viaţă, despre naşterea universului! Scriptura ne spune că la început Dumnezeu le-a făcut pe toate „după felul lor". A făcut porumbul porumb, griul grîu, omul om, privighetoarea priveghetoare, peştele peşte. Se va fi referind Scriptura aici la momentul în care evoluţia — procesul de creaţie — şi-a terminat ciclurile şi s-a statornicit aşa precum o vedem astăzi? Oricum ar fi, prin naştere sîntem contemporani cu naşterea universului, fiindcă viaţa nu ne vine ca ceva inventat în momentul în care o primim de la părinţii noştri, ci vine de la începutul începuturilor, de atunci de cînd a creat Dumnezeu cerul şi pămîntul, lumea şi pe om. Scrie Sfîntul Pavel: „Dintr-un singe a făcut (Dumnezeu) tot neamul omenesc“ (F. Ap. XVII, 26). Prin aceasta sîntem contemporani cu toţi strămoşii noştri de la Adam încoace. Taina lumii e aşadar şi taina noastră. Dar cum spuneam, tristeţea trecerii la culmea dintre ani, acum o experimentăm mai ales în legătură cu trecerea noastră biologică. Ar trebui însă, cu acest prilej, să ne gîndim şi la o altă latură a vieţii noastre, la cea spirituală; poate că am reuşi să dezlegăm, cu ajutorul acesteia, ceva din tainele naşterii şi trecerii biologice, pe care altfel nu le putem dezlega. Fiindcă într-adevăr, viaţa noastră se desfăşoară, odată cu, şi dincolo de traiectoria biologică, şi pe o traiectorie spirituală. Unul din filozofii români contemporani vorbeşte de o „devenire întru fiinţă". O devenire întru fiinţă, am zice noi teologii, e o creştere de la ceea ce nu era, la ceea ce este şi poate fi. O creştere întru conştiinţa de a fi, o mereu rotunjire, o ieşire pas cu pas din neantul nefiinţei pînă la recuperarea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Supuşi devenirii, azi nu mai sîntem exact cei de ieri, mîine nu vom mai fi exact cei de azi, vom fi mai mult, altceva şi altcineva. Trecem de la viaţă la „şi mai multă viaţă", după expresia Mîntuitorului. Devenim fiinţe din ce în ce mai aproape de Fiinţa cea unică. Fiinţa noastră se naşte astfel mereu. Rămîne aceeaşi şi e alta. Se desăvîrşeşte. Se împlineşte. A fi, înseamnă a fi ca Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este, precum se şi defineşte în Vechiul Testament: „Cel ce este.“ El singur are existenţa din Sine însuşi, şi o are desăvârşit, pînă la limita devenirii. Dumnezeu nu mai poate creşte întru fiinţă, precum e omul chemat să crească, să devină. A deveni întru fiinţă, teologic, ar însemna a intra în a fiul Său, a te declara din, şi a intra in neamul lui Dumnezeu, precum spune Sfîntul Pavel (F. Ap. VII, 29). Devenirea de la ceea ce nu era, la ceea ce este, după învăţătura noastră creştină presupune nişte etape. Voi încerca, foarte pe scurt, schematic, să descriu cîteva din aceste etape. O primă etapă în devenire este fără îndoială momentul în care, păşind peste pragul copilăriei, luăm cunoştinţă de noi înşine, ne descoperim ce existenţe aparte, începem să ne gîndim pe noi înşine, începem să ne punem primele întrebări despre noi înşine, începem să ne punem primele întrebări de relaţie cu lumea, cu rostul nostru în lume, de relaţie cu aproapele, de relaţie cu cerul înstelat, cu ziua -i cu noaptea, de relaţie cu părinţii, de relaţie cu trecutul, de relaţie cu viitorul, într-un cuvînt începem să ne punem întrebări. Atunci ne punem şi întrebarea cheie, despre Dumnezeu. Toate aceste întrebări însă, oricît s-ar referi la cele dinafară, de fapt vor răspunsuri prin care să se lumineze cele dinlăuntru, cunoaşterea de sine, delimitarea sinelui şi a rostului lui. Cei vechi, filozofii greci, erau specifici în privinţa aceasta. Ei precizau: „Cunoaşte-te pe tine insufi" — Gnotise alion — spuneau ei pe greceşte. Este etapa în care creştem întrebîndu-ne, înaintăm în viaţă întrebîndu-ne. Este etapa în care începem să ne cultivăm, începem să învăţăm, din cărţi, de la alţii, de la natură, prin noi înşine. Urmează apoi a doua etapă: etapa cînd începem să primim răspunsuri şi cînd începem să delimităm, să discernem între răspunsuri. Ne vin răspunsuri care ne dau soluţii, şi răspunsuri care nu ne dau soluţii, ci ne afirmă taine. în acest moment se cere înţelepciune ca să delimităm precis răspunsurile pozitive, de ceea ce rămîne taină. începem să trăim cu tainele, ca şi cum ni s-ar fi încredinţat pe neaşteptate nişte secrete cumplite, cu care trebuie să trăim fără a le dezvălui. Devenim dintr-odată maturi, responsabili. înţelegem că trebuie să ne purtăm de grijă noi înşine de acum încolo, şi să ne pregătim singuri culcuşul fiinţei, al gîndului, locul în lume şi în univers. Este foarte importantă această a doua etapă, în care trebuie să învăţăm să trăim cu tainele. Dacă-mi aduc bine aminte, un mare poet transilvănean spunea: tot'* ' nuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntîlnesc în calea mea". (Lucian Blaga) A nu ucide tainele pe care le întîlneşti în calea ta, ci a încerca să trăieşti cu ele, înseamnă a încerca să înţelegi că aceste taine fac parte din universul în (Continuare in pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Sub patrafir de stele De la Bădica Traian şi de la Aurelian împăratul, după cum mărturiseşte Gheorghe Şincai în Cronica Românilor, colindele noastre umplu sărbătorile şi le umplu cu fiorul păcii în pridvorul serii, în grai valah slăvit de mucenici şi martiri care au căzut sub securea durerii, jertfindu-se pentru liniştea şi pacea acestui pămînt românesc. în aurul iubirii sfinte cerul cu dalele seninătăţii se deschide şi de sub patrafir de stele simţim cum în chilia duhului nostru se aprinde candela bunătăţii şi-n flacăra ei sărutăm sfioşi amintirea Crăciunului. Colinde, colinde! / E vremea colindelor / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglindelor / Şi tremură brazii /Mişcînd rămurelele / Căci noaptea de azi-i / Cînd scînteie stelele. Rămîne în inima noastră această tulburătoare colindă şi recunoscînd în alcătuirea ei geniul lui Eminescu, ne gîndim la marile bogăţii din inima poporului. Ne gîndim nu numai la Naşterea lui Hristos care a venit să ne deschidă porţile vieţii dar ne gîndim şi la Naşterea Poporului nostru şi la tot trecutul lui înveşmîntat în zeghe de tristeţe şi lumină, la acel trecut pe care-l auzim sub scrîşnet de oase pe roate sau sub trîmbiţele de biruinţă a aitîtor jertfe căzute pentru libertate, independenţă şi unire şi care se odihnesc în lumina apoteozei victorioase. Prin avuta, frumoasa şi bărbata limbă românească, după cum o afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu, ne cîntăm colindele dar prin ea trimitem astăzi, în patru părţi ale lumii, mesajul nostru ferm, care este acela al iubirii luminate de ţară, al înţelepciunii, al înţelegerii şi al colaborării între popoare, al construcţiei paşnice şi al Omeniei. Religioasa purificare şi înălţare a sufletului pe care ni le aduc colindele, ne face să simţim cum inima noastră devine o fîntînă a dragostei, a păcii şi a bunei învoiri, o fîntînă care nu seacă sub nici o arşiţă. Sub patrafir de stele cînd glasul colindătorilor cu inflexiuni calde vesteşte Naşterea Pruncului Păcii, cu suflet drept şi înalt, în crezul dragostei de ţară, să ne rugăm şi să contribuim cu toţii prin munca şi destoinicia noastră, la biruinţa păcii care este plinea cea mai de preţ a popoarelor. Leru-i Ler, Părinte, Ler, / Din pridvorul Tău de cer / Dă Tu roade şi dă spor / La întregul Tău popor, / Fă ca ceasul cel de mîine / Să fie-ncărcat de pîine / Şi din mîndrul Tău azur / Dă-ne suflet bun şi pur / Ca-n frăţie şi unire / Să dăm Ţării Împlinire, / Satele tot mai bogate / Şi oraşe minunate, / Grîul Păcii să rodească, / Oamenii să-i fericească / Şi-n lumina Omeniei / Să bem vinul bucuriei, / Leru-i Let Părinte, Ler. L Protopop Ştefan Tuscianu Botezul Domnului ne oferă prilejul unei alese şi sfinte sărbători. Sensul ei duhovnicesc ni-l descoperă, în afară de textul Sfintei Evanghelii, icoana ortodoxă. Icoana aprofundează relatările scripturistice şi face din ele o lectură contemplativă. Astfel, ea ne înfăţişează Botezul ca o privelişte minunată. Asemenea unui răsărit de soare, deasupra Mîntuitorului se deschid porţile cerului. Călcînd în picioare, în apa Iordanului, zapisul lui Adam, Hristos primeşte să fie botezat de către loan. In chip de porumbel, Sfîntul Duh se odihneşte peste Domnul, focul din cer unindu-se şi cu apa din rîu. într-un mod tainic, icoana surprinde glasul Tatălui de sus, care îl confirmă pe Mesia în faţa lumii întregi: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit" (Marcu 1, 11) întreaga imagine are o profundă semnificaţie religiosmorală. Ea ne arată, prin deschiderea unor orizonturi divine, însemnătatea vieţii în sine, precum ne indică şi felul în care se cuvine să trăim în duh creştin această viaţă, preţuind-o ca pe cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Potrivit celor spuse de Sfânta Evanghelie, „Iisus a venit din Galileia la Iordan către loan, ca să se boteze de el" (Matei 3, 13). El vorbea despre o iniţiativă ce aparţine lui Hristos. Ne putem întreba, însă, pe drept cuvînt, ce rost a avut actul botezului lui Iisus de vreme ce Domnul a fost fără păcat (Evrei 4, 15), iar proorocul loan chema pe oameni la rîul Iordanului pentru a-i boteza în apă „spre pocăinţă" (Matei 3, 11)? Plecînd cerurile, Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca să fie asemenea unuia dintre noi, luînd la întrupare chip de rob. în acest act de smerenie, Fiul lui Dumnezeu a găsit modul de a ne descoperi condiţia apropierii maxime de Dumnezeu. Primul pas, în această apropiere, către noi, îl face Hristos. Dorind să ni se împărtăşească, să ni se comunice, coboară la nivelul existenţei noastre. Smerenia adevărată niciodată nu este identică cu înjosirea, ci este un mijloc necesar de a te apropia de ceilalţi şi de a le împărtăşi atît bunătatea cît şi (Continuare in pag. a 2-a) Pr. Prof. Ilie Moldovan H t cAviUiLOilfrUL De Anul Nou doresc românilor să aibă pace şi linişte în casă, Să le cînte îngerii la fereastră şi să aibă colac pe masă, Să li se adune prietenii şi să li se înmulţească bogăţia. Românilor le doresc să le fie mare şi fericită România... Botezul a fost de sînge şi de lacrimi şi de multe chinuri, Amar a fost zaharul, şi suferinţi s-au negrit în vinuri, La poartă mereu a bătut boala şi moartea şi războiul, Las' să mai bată la poartă Anul Nou, dregîndu-şi cimpoiul... Las' să mai auzim şi altă vorbă şi de dragoste mai bună, Şi să ne mai zîmbească strămoşii în lună... Să mai ne trimită zvon de iubire trecutul ce-n umbră zace, Las' să-şi poată bea săracul român, vinuţul, în pace .. . De Anul Nou doresc tuturor linişte şi voie mai bună, Duşmanului prieteni, fetei logodnă şi cunună, Cerului soare, soarelui zîmbet de copil, copiilor jucării şi nuci de aur... Emil Isac