Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)

1984-01-01 / nr. 1-2

I TREPTE ÎN VIAŢA CREŞTINA Botezul Domnului sau descoperirea — gînduri cu prilejul Anului Nou 1984 — sensului divin al vieţii La acest început de an îmi vin în minte versurile lui Eminescu: „Cu miine zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi.“ Parcă ar fi scrise anume să evoce acest moment de culme dintre ceva ce trece şi ceva ce vine. Ele aruncă asupra noastră o umbră de tristeţe fiindcă, pe lingă bucuria Intîmpinării anu­lui nou, constatăm cu tristeţe că încă un an din viaţa noastră a trecut. Unul din marii filozofi greci a lansat principiul: totul trece, to­tul curge, nimic nu e stătător pe lume: Panta­rei! Dar consta­tarea aceasta, şi tristeţea aceasta, în legătură cu trecerea, se referă mai ales la trecerea noastră bio­logică, despre care n-am avea multe lucruri de spus, fiindcă într-adevăr, ne trăim destinul în­tre două necunoscute: intre necu­noscuta naşterii şi necunoscuta morţii. Drumul între acestea două, pe cât de lung ne pare la tine­reţe, pe atît de scurt ne pare la bătrîneţe. Ne-am obişnuit cu el, şi ne-am obişnuit şi cu tristeţea. Ne pare firească. Uneori e păcat că ne obişnuim prea uşor cu unele lucruri prea grave. Obişnuindu-ne uşor cu ele, pierdem din vedere tainele care ne înconjoară, despre via­ţă, despre naşterea universului! Scriptura ne spune că la în­ceput Dumnezeu le-a făcut pe toate „după felul lor". A făcut porumbul porumb, griul grîu, omul om, privighetoarea prive­­ghetoare, peştele peşte. Se va fi referind Scriptura aici la momen­tul în care evoluţia — procesul de creaţie — şi-a terminat ciclu­rile şi s-a statornicit aşa precum o vedem astăzi? Oricum ar fi, prin naştere sîntem contemporani cu naşterea universului, fiindcă viaţa nu ne vine ca ceva inven­tat în momentul în care o primim de la părinţii noştri, ci vine de la începutul începuturilor, de atunci de cînd a creat Dumne­zeu cerul şi pămîntul, lumea şi pe om. Scrie Sfîntul Pavel: „Din­­tr-un singe a făcut (Dumnezeu) tot neamul omenesc“ (F. Ap. XVII, 26). Prin aceasta sîntem contem­porani cu toţi strămoşii noştri de la Adam încoace. Taina lumii e aşadar şi taina noastră. Dar cum spuneam, tristeţea trecerii la culmea dintre ani, acum o expe­rimentăm mai ales în legătură cu trecerea noastră biologică. Ar trebui însă, cu acest prilej, să ne gîndim şi la o altă latură a vieţii noastre, la cea spirituală; poate că am reuşi să dezlegăm, cu ajutorul acesteia, ceva din tai­nele naşterii şi trecerii biologice, pe care altfel nu le putem dez­lega. Fiindcă într-adevăr, viaţa noastră se desfăşoară, odată cu, şi dincolo de traiectoria biolo­gică, şi pe o traiectorie spiri­tuală. Unul din filozofii români con­temporani vorbeşte de o „deve­nire întru fiinţă". O devenire întru fiinţă, am zice noi teologii, e o creştere de la ceea ce nu era, la ceea ce este şi poate fi. O creştere întru conştiinţa de a fi, o mereu rotunjire, o ieşire pas cu pas din neantul nefiinţei pînă la recuperarea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Supuşi devenirii, azi nu mai sîntem exact cei de ieri, mîine nu vom mai fi exact cei de azi, vom fi mai mult, altceva şi altcineva. Tre­cem de la viaţă la „şi mai multă viaţă", după expresia Mîntuito­­rului. Devenim fiinţe din ce în ce mai aproape de Fiinţa cea unică. Fiinţa noastră se naşte ast­fel mereu. Rămîne aceeaşi şi e alta. Se desăvîrşeşte. Se împli­neşte. A fi, înseamnă a fi ca Dumnezeu, pentru că numai Dum­nezeu este, precum se şi defineşte în Vechiul Testament: „Cel ce este.“ El singur are existenţa din Sine însuşi, şi o are desăvârşit, pînă la limita devenirii. Dumne­zeu nu mai poate creşte întru fiinţă, precum e omul chemat să crească, să devină. A deveni în­tru fiinţă, teologic, ar însemna a intra în a fi­ul Său, a te de­clara din, şi a intra in neamul lui Dumnezeu, precum spune Sfîntul Pavel (F. Ap. VII, 29). Devenirea de la ceea ce nu era, la ceea ce este, după învă­ţătura noastră creştină presupune nişte etape. Voi încerca, foarte pe scurt, schematic, să descriu cîteva din aceste etape. O primă etapă în devenire este fără îndoială momentul în care, păşind peste pragul copilăriei, luăm cunoştinţă de noi înşine, ne descoperim c­e existenţe aparte, începem să ne gîndim pe noi în­şine, începem să ne punem pri­mele întrebări despre noi înşine, începem să ne punem primele întrebări de relaţie cu lumea, cu rostul nostru în lume, de relaţie cu aproapele, de re­laţie cu cerul înstelat, cu ziua -i cu noaptea, de relaţie cu părinţii, de relaţie cu trecutul, de relaţie cu viitorul, într-un cuvînt înce­pem să ne punem întrebări. Atunci ne punem şi întrebarea cheie, despre Dumnezeu. Toate aceste întrebări însă, oricît s-ar referi la cele din­afară, de fapt vor răspunsuri prin care să se lumineze cele dinlăun­tru, cunoaşterea de sine, delimi­tarea sine­lui şi a rostului lui. Cei vechi, filozofii greci, erau specifici în privinţa aceasta. Ei precizau: „Cunoaşte-te pe tine insufi" — Gnoti­se alion — spu­neau ei pe greceşte. Este etapa în care creştem întrebîndu-ne, înaintăm în viaţă întrebîndu-ne. Este etapa în care începem să ne cultivăm, începem să învăţăm, din cărţi, de la alţii, de la na­tură, prin noi înşine. Urmează apoi a doua etapă: etapa cînd începem să primim răspunsuri şi cînd începem să delimităm, să discernem între răspunsuri. Ne vin răspunsuri care ne dau soluţii, şi răspunsuri care nu ne dau soluţii, ci ne afirmă taine. în acest moment se cere înţelepciune ca să delimi­tăm precis răspunsurile pozitive, de ceea ce rămîne taină. înce­pem să trăim cu tainele, ca şi cum ni s-ar fi încredinţat pe neaşteptate nişte secrete cum­plite, cu care trebuie să trăim fără a le dezvălui. Devenim din­­tr-odată maturi, responsabili. în­ţelegem că trebuie să ne purtăm de grijă noi înşine de acum în­colo, şi să ne pregătim singuri culcuşul fiinţei, al gîndului, lo­cul în lume şi în univers. Este foarte importantă această a doua etapă, în care trebuie să învă­ţăm să trăim cu tainele. Dacă-mi aduc bine aminte, un mare poet transilvănean spunea: tot'* ' nuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntîlnesc în calea mea". (Lucian Blaga) A nu ucide tainele pe care le­ întîlneşti în calea ta, ci a în­cerca să trăieşti cu ele, înseamnă a încerca să înţelegi că aceste taine fac parte din universul în (Continuare in pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Sub patrafir de stele De la Bădica Traian şi de la Aurelian împăratul, după cum măr­turiseşte Gheorghe Şincai în Cronica Românilor, colindele noastre umplu sărbătorile şi le umplu cu fiorul păcii în pridvorul serii, în grai valah slăvit de mucenici şi martiri care au căzut sub securea durerii, jertfindu-se pentru liniştea şi pacea acestui pămînt românesc. în aurul iubirii sfinte cerul cu dalele seninătăţii se deschide şi de sub patrafir de stele simţim cum în chilia duhului nostru se aprinde candela bunătăţii şi-n flacăra ei sărutăm sfioşi amintirea Crăciunului. Colinde, colinde! / E vremea colindelor / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglindelor / Şi tremură brazii /Mişcînd rămurelele / Căci noaptea de azi-i / Cînd scînteie stelele. Rămîne în inima noastră această tulburătoare colindă şi recunos­­cînd în alcătuirea ei geniul lui Eminescu, ne gîndim la marile bogă­ţii din inima poporului. Ne gîndim nu numai la Naşterea lui Hristos care a venit să ne deschidă porţile vieţii dar ne gîndim şi la Naş­terea Poporului nostru şi la tot trecutul lui înveşmîntat în zeghe de tristeţe şi lumină, la acel trecut pe care-l auzim sub scrîşnet de oase pe roate sau sub trîmbiţele de biruinţă a aitîtor jertfe căzute pentru libertate, independenţă şi unire şi care se odihnesc în lumina apoteozei victorioase. Prin avuta, frumoasa şi bărbata limbă românească, după cum o afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu, ne cîntăm colindele dar prin ea trimitem astăzi, în patru părţi ale lumii, mesajul nostru ferm, care este acela al iubirii luminate de ţară, al înţelepciunii, al înţelegerii şi al colaborării între popoare, al construcţiei paşnice şi al Omeniei. Religioasa purificare şi înălţare a sufletului pe care ni le aduc colindele, ne face să simţim cum inima noastră devine o fîntînă a dragostei, a păcii şi a bunei învoiri, o fîntînă care nu seacă sub nici o arşiţă. Sub patrafir de stele cînd glasul colindătorilor cu inflexiuni calde vesteşte Naşterea Pruncului Păcii, cu suflet drept şi înalt, în crezul dragostei de ţară, să ne rugăm şi să contribuim cu toţii prin munca şi destoinicia noastră, la biruinţa păcii care este plinea cea mai de preţ a popoarelor. Leru-i Ler, Părinte, Ler, / Din pridvorul Tău de cer / Dă Tu roade şi dă spor / La întregul Tău popor, / Fă ca ceasul cel de mîine / Să fie-ncărcat de pîine / Şi din mîndrul Tău azur / Dă-ne suflet bun şi pur / Ca-n frăţie şi unire / Să dăm Ţării Împlinire, / Satele tot mai bogate / Şi oraşe minunate, / Grîul Păcii să rodească, / Oamenii să-i fericească / Şi-n lumina Omeniei / Să bem vinul bucu­riei, / Leru-i Let Părinte, Ler. L Protopop Ştefan Tuscianu Botezul Domnului ne oferă pri­lejul unei alese şi sfinte sărbă­tori. Sensul ei duhovnicesc ni-l descoperă, în afară de textul Sfintei Evanghelii, icoana orto­doxă. Icoana aprofundează rela­tările scripturistice şi face din ele o lectură contemplativă. Ast­fel, ea ne înfăţişează Botezul ca o privelişte minunată. Asemenea unui răsărit de soare, deasupra Mîntuitorului se deschid porţile cerului. Călcînd în picioare, în apa Iordanului, zapisul lui Adam, Hristos primeşte să fie botezat de către loan. In chip de po­rumbel, Sfîntul Duh se odihneşte peste Domnul, focul din cer unin­­du-se şi cu apa din rîu. într-un mod tainic, icoana surprinde gla­sul Tatălui de sus, care îl con­firmă pe Mesia în faţa lumii în­tregi: „Tu eşti Fiul Meu cel iu­bit, întru care am binevoit" (Mar­­cu 1, 11) întreaga imagine are o profundă semnificaţie religios­­morală. Ea ne arată, prin deschi­derea unor orizonturi divine, în­semnătatea vieţii în sine, precum ne indică şi felul în care se cu­vine să trăim în duh creştin această viaţă, preţuind-o ca pe cel mai mare dar al lui Dum­nezeu. Potrivit celor spuse de Sfânta Evanghelie, „Iisus a venit din Galileia la Iordan către loan, ca să se boteze de el" (Matei 3, 13). El vorbea despre o iniţia­tivă ce aparţine lui Hristos. Ne putem întreba, însă, pe drept cu­­vînt, ce rost a avut actul bo­tezului lui Iisus de vreme ce Domnul a fost fără păcat (Evrei 4, 15), iar proorocul loan chema pe oameni la rîul Iordanului pentru a-i boteza în apă „spre pocăinţă" (Matei 3, 11)? Plecînd cerurile, Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca să fie asemenea unuia dintre noi, luînd la întrupare chip de rob. în acest act de smerenie, Fiul lui Dumnezeu a găsit modul de a ne descoperi condiţia apropierii maxime de Dumnezeu. Primul pas, în aceas­tă apropiere, către noi, îl face Hristos. Dorind să ni se împăr­tăşească, să ni se comunice, co­boară la nivelul existenţei noas­tre. Smerenia adevărată nicioda­tă nu este identică cu înjosirea, ci este un mijloc necesar de a te apropia de ceilalţi şi de a le împărtăşi atît bunătatea cît şi (Continuare in pag. a 2-a) Pr. Prof. Ilie Moldovan H­ t cAviUiL­OilfrUL De Anul Nou doresc românilor să aibă pace şi linişte în casă, Să le cînte îngerii la fereastră şi să aibă colac pe masă, Să li se adune prietenii şi să li se înmulţească bogăţia. Românilor le doresc să le fie mare şi fericită România... Botezul a fost de sînge şi de lacrimi şi de multe chinuri, Amar a fost zaharul, şi suferinţi s-au negrit în vinuri, La poartă mereu a bătut boala şi moartea şi războiul, Las' să mai bată la poartă Anul Nou, dregîndu-şi cimpoiul... Las' să mai auzim şi altă vorbă şi de dragoste mai bună, Şi să ne mai zîmbească strămoşii în lună... Să mai ne trimită zvon de iubire trecutul ce-n umbră zace, Las' să-şi poată bea săracul român, vinuţul, în pace .. . De Anul Nou doresc tuturor linişte şi voie mai bună, Duşmanului prieteni, fetei logodnă şi cunună, Cerului soare, soarelui zîmbet de copil, copiilor jucării şi nuci de aur... Emil Isac

Next