Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)

1985-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2/1985 Pentru mîntuirea sufletelor noastre La dumnezeieştile slujbe, în ca­drul ecteniei celei mari, sîntem îndemnaţi să ne rugăm şi „pen­tru mîntuirea sufletelor noastre", îndemnul acesta, care ne anga­jează la rugăciune pentru mîntui­rea sufletelor noastre, ne aduce totodată în atenţie mîntuirea noastră, ne atrage luarea aminte asupra propriei noastre mîntuiri. Tot în cadrul ecteniei mari mai primim îndemnul să ne rugăm Domnului „ca să fim mîntuiţi noi de tot necazul, inim­a, primejdia şi nevoia". Ne sînt cunoscute, apoi, tuturor cuvintele „apără, mîntuieşte, miluieşte şi ne păzeş­te pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău", pe care le auzim nu numai la ectenia mare, ci şi la ectenia mică, ceea ce înseamnă că ele se repetă mai des în cuprinsul sfin­telor slujbe. Auzind aceste cu­vinte, noi cerem mila lui Dumne­zeu şi în vederea mîntuirii noas­tre, adică ne rugăm lui Dumnezeu „pentru mîntuirea sufletelor noas­tre". Potrivit rînduielii sfintei noas­tre Biserici, la dumnezeiasca Li­turghie, adresîndu-ne Domnului nostru lisus Hristos, cu rugăciu­ne, zicem: „Mîntuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu" şi „Doamne mîntuieşte pe cei binecredincioşi". Cei care iau parte la Sfînta Li­turghie au prilejul să audă spu­­nîndu-se pentru ei, în chip de rugăciune şi de binecuvîntare: „Mîntuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta". Pentru mîntuire şi binecu­vîntare se roagă slujitorul sfin­ţit şi la sfîrşitul Sfintei Liturghii, în rugăciunea amvonului, cînd zice: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, şi sfinţeşte pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mîntuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta". La sfîrşitul dumnezeieştilor slujbe credincioşii, care sînt de faţă, au prilejul să-şi mai amin­tească odată de mîntuirea lor cînd aud pe slujitorul sfinţit, preot sau arhiereu, spunîrrd: „Hristos adevăratul Dumnezeul nostru... să ne miluiască şi să ne mîntuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor". De mîntuirea sufletelor noastre, de mîntuirea noastră în general ne amintim şi atunci cînd o ce­rem pentru alţi credincioşi. De pildă, la slujba logodnei, rugîn­­du-ne lui Dumnezeu „pentru robii lui Dumnezeu, care se logodesc, şi pentru mîntuirea lor", sau la slujba cununiei, cînd ne rugăm „pentru robii lui Dumnezeu, care se însoţesc unul cu altul, prin unirea nunţii, şi pentru mîntuirea lor", noi ne gîndim şi la pro­pria noastră mîntuire. Aceasta este de fapt şi dorinţa sfintei noastre Biserici, formulată în zi­ceri ca acestea: „Pentru ca să se mîntuiască ei şi noi de tot ne­cazul, mînia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm" şi „pen­tru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile cele către mîntuire, Domnului să ne rugăm". Pentru împlinirea dorinţei şi rugăciunii noastre către Dumne­zeu, spre a fi miluiţi şi mîntuiţi, noi cerem şi rugăciunile mijlo­citoare ale Maicii Preacurate şi ale diferiţilor sfinţi, cum este Sfîntul Ioan Botezătorul, sfinţii măriţii şi întru tot lăudaţii apos­toli, sfîntul ierarh Nicolae, sfinţii mucenici, preacuvioşii şi de Dum­nezeu purtătorii părinţii noştri şi, în general, ale tuturor sfinţilor. Mijlocirea sfinţilor la Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletelor noas­tre o cerem, după rînduiala sfin­tei noastre Biserici, fie pomenin­­du-le numele la încheierea sfinte­lor slujbe sau în cuprinsul unor rugăciuni, fie rostind unele alcă­tuiri, în care ne adresăm sfinţi­lor cu rugămintea să-L roage pe Hristos Dumnezeul nostru „să mîntuiască sufletele noastre". Dacă la sfintele slujbe ni se aduce în minte gîndul la mîntui­rea noastră şi avem prilejul să ne rugăm „pentru mîntuirea su­fletelor noastre", să nu uităm că „pentru mîntuirea sufletelor noas­tre ne putem ruga şi prin rugă­ciunea pe care Domnul nostru lisus Hristos ne-a lăsat-o, adică prin rugăciunea „Tatăl Nostru". Cea de a şaptea cerere a rugă­ciunii „Tatăl Nostru" este o ce­rere de mîntuire, că şi prin ea cerem de la Dumnezeu să ne mîn­tuiască de cel rău. Mîntuirea de „cel rău" şi de tot ce este rău ne deschide calea spre ocolirea ispitelor, ne dă putere să fim tari în faţa încercărilor şi să fim mereu gata să iertăm pe cei ce ne greşesc, ca şi noi să primim iertare de la Dumnezeu. In felul acesta, fiind întăriţi în cele bune, ne vom face datoria pentru cîşti­­garea plinii celei de toate zilele şi vom avea inima deschisă în vederea împlinirii voii lui Dum­nezeu, prin care vine în lume împărăţia cea de sus, în cuprin­sul căreia se sfinţeşte, adică se preamăreşte numele lui Dumne­zeu. Iubitorii de Dumnezeu, care s-au ostenit cu rugăciunea şi cu făptuirea, pentru preamărirea lui Dumnezeu, şi-au dat seama că cei credincioşi nu trebuie să fie niş­te visători ai­ împărăţiei lui Dum­nezeu, ci adevăraţi luptători pen­tru ea, pentru că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte" (I Cor. 4, 20) şi „silitorii pun mîna pe ea" (Mt. 11, 12). Tot aşa este şi cu mîntuirea: ne rugăm pentru ea, deoarece ne-o dă Dumnezeu; dar nu-i destul nu­mai să ne rugăm, ci trebuie să ne şi silim pentru împlinirea ei, bine ştiind că rugăciunea trebuie să fie ajutată de fapte. Prin ur­mare, „pentru mîntuirea suflete­lor noastre" trebuie să ne rugăm şi să ne silim. Să ne rugăm pen­tru ea, ca şi cînd mîntuirea ar veni numai de la Dumnezeu. Dar să ne silim pentru mîntuirea noas­tră, ca şi cînd ea ar atîrna numai de noi. Făcînd aşa, peste rugă­ciunea şi peste silinţa noastră se coboară harul lui Dumnezeu, ca­re curăţeşte şi sfinţeşte viaţa noastră dîndu-ne mîntuirea şi deschizindu-ne calea spre desă­­vîrşire şi spre îndumnezeire. Ieromonahul Teofil Dinamismul ideii unităţii de neam (Continuare din pag. 1) nostru. Lumină purtătoare de sens şi forţă ce îndeamnă la faptă, ideea de unitate a impulsionat o dinamică atotcuprinzătoare, care a produs acţiuni din ce în ce mai conştiente şi mai ferme, dînd sensul şi conţinutul fundamental al istoriei poporului nostru. Eta­pele mari ale acţiunii pentru uni­re dovedesc acest lucru, căci ele au transpus ideea în fapte con­crete. Dăm un singur exemplu: Uni­rea realizată de Mihai Viteazul a întruchipat expresia cea mai înaltă a tendinţelor de unitate politică. Cronicarii care au de­scris intrarea lui Mihai Viteazul în Ardeal au înţeles că la baza solidarităţii românilor ardeleni cu oastea învingătorului de la Şe­ Jimbăr se afla „încrederea că au un domn din neamul lor". Cu toate că a durat aşa de puţin, unirea lui Mihai Viteazul a do­­bîndit valoarea de simbol şi — ca atare — a aprins şi mai pu­ternic năzuinţele de unitate şi independenţă. Privind desfăşurarea de ansam­blu a procesului de ample di­mensiuni care a dus la unifica­rea statului nostru, observăm că acest proces prezintă un aspect dublu: a) manifestare intensă a unei spiritualităţi puternice de in­tegrare în unitate; b) transpunere în acţiuni a acestei stări de spi­rit. Cel mai constitutiv şi mai fe­cund element, elementul dinamic prin excelenţă al acestui proces este ideea unităţii de neam. Ca un concept cheie, această idee apare într-o conexiune dintre ce­le mai complexe şi mai fecunde cu toate aspectele esenţiale ale procesului de unificare. In dinamica spirituală a dez­voltării procesului de unificare, ideea unităţii de neam a desfă­şurat o forţă mobilizatoare de prim ordin. Ea a constituit o con­tinuă chemare, care a pus în miş­care toate energiile poporului nostru într-o manifestare masivă şi în continuu progres. A fost elementul prim care a susţinut lupta şi a configurat ţelurile aces­tei lupte, a alimentat sensul ei interior, esenţial. De aici marea diversitate şi amploare a mani­festărilor unioniste de-a lungul veacurilor. Dacă pe plan interior ideea unităţii de neam a alimentat şi dinamizat crezul statornic şi ne­schimbat al unităţii, pe plan ex­terior această idee a alimentat şi dinamizat din plin afirmarea prin luptă a aspiraţiilor spre unitate. Privind înapoi la desfăşurarea acestui proces al devenirii noas­tre istorice, vedem înşiruindu-se — pe liniile de foc ale suişului ei neînfricat — punctele fireşti­lor împliniri: 1600, 1848, 1859, 1877, 1918, 1944. Către aceasta din urmă convergeau organic toate drumurile gîndurilor şi fap­telor poporului nostru. Acest suiş ne arată pe viu că „fenomenul românesc“ s-a închegat într-o succesiune de voinţe dîrze, aprig luptătoare, manifestate la nivelul fiecărei generaţii, ducînd mai de­parte testamentul unităţii şi inde­pendenţei, al aspiraţiilor unani­me spre limanul unirii şi al uni­tăţii. Conştiinţa de sine — conştiin­ţa naţională — a poporului nos­tru este cheia de boltă a exis­tenţei acestui popor. Or, aceasta este axată şi centrată pe ideea unităţii de neam. De aceea, pu­tem afirma că unul din factorii specifici care concură la defini­rea aşa-numitului „fenomen ro­mânesc“ este — între alţii — ideea unităţii de neam a poporu­lui nostru. Dinamismul ideii de unitate a neamului nostru culminează azi cînd visele unioniştilor capătă o realizare tot mai deplină. Este vorba despre împlinirile „fenome­nului românesc" de azi, realizat de o orînduire nouă care preia gîndirea generoasă a înaintaşi­lor noştri concentrată în arză­toarele lor idealuri de dreptate naţională şi socială şi o trece în ordinea faptei creatoare, multila­terale. Această orînduire a ridicat unitatea de la 1918 pe o treaptă superioară: strîngerea tuturor energiilor poporului nostru în­­tr-un singur mănunchi! Pentru noi, făgăduinţele anului 1918, ale marii Uniri, rămîn me­reu, larg şi generos deschise spre zările viitorului. Unitatea în care întregul popor lucrează as­tăzi pentru a-şi ridica necontenit patria pe tot mai înalte culmi de cultură şi civilizaţie constituie garanţia acestui viitor luminos al naţiunii noastre socialiste. Putem deci visa, cu orizontul minţii şi al inimii larg deschise, dezvolta­rea impetuoasă de mîine a între­gii ţări! ... De aici desprindem îndemnul perpetuu de a ne strădui — în deplină unitate constructivă — să înălţăm România pe noi culmi de frumuseţe şi progres. TELEGRAFUL ROMÂN Pagini de istorie naţională ... (Continuare din pag. 1) uită alături de cei doi înalţi dre­gători ai lui faraon, căzuţi în dizgraţie, marele pitar şi marele paharnic (Fac. 40). După cum apreciază specialiştii, această sce­nă se inspiră din reprezentările cu capii răscoalei de la 1784 în temniţa de la Alba Iulia. Cei trei întemniţaţi au haine româneşti, căciuli de miel, iţari etc. Temni­ţa însăşi este înfăţişată nu ca o construcţie antică egipteană, sau în orice caz orientală, ci în stilul arhitecturii din Transilvania; chiar cele mai mici detalii ca de pildă ferestrele cu giurgiuvele, poartă amprenta acestui stil, fiind foarte asemănătoare cu ferestre­le închisorii lui Horea şi Cloşca din unele reprezentări ale vremii. Faptul nu e de mirare dacă ne gîndim nu numai la ecoul eveni­mentelor de la 1784 pe întreg te­ritoriul românesc şi la veneraţia românilor de pretutindeni faţă de eroii martirizaţi la Alba Iulia, ci şi la circulaţia largă a reprodu­cerilor cu chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan. Se ştie că ei au fost pictaţi în închisoare de pic­tori trimişi special la Alba Iulia, unul de către împăratul Iosif al II-lea şi altul de către guver­natorul Transilvaniei. Johann Martin Will din Augsburg a exe­cutat gravuri în mai multe va­riante ale detenţiunii lui Horea şi Cloşca (a se vedea mai ales lu­crarea lui Octavian Beu, Răscoa­la lui Horea în arta epocii, apă­rută în 1935). Aceste gravuri au fost reproduse şi au circulat în toată Europa. . Grăitoare sunt­ şi unele scene din ansamblul pictural al biseri­cii din Fofeldea, prot. Agnita, o adevărată capodoperă a fraţilor Grecu. Pictura acestei biserici, construită în 1804, a fost termi­nată în 1814. Mai ales patimile Mîntuitorului au la Fofeldea trăsături cu totul originale. Astfel, scena batjocori­rii şi a chinuirii Mîntuitorului în pretoriul lui Pilat este inspirată, în mod evident, din stampa care înfăţişează supliciul lui Gheorghe Doja, conducătorul marii răscoale a iobagilor de la 1514. In aceas­tă scenă, Mîntuitorul este înfăţi­şat şezînd pe un scaun cu o co­roană de fier înroşită în foc pe cap, în timp ce doi soldaţi suflă în goarnele puse la urechile Sa­le, iar alţi doi îi aplică lovituri. Este de notat faptul că soldaţii nu sunt reprezentaţi în ţinută ro­mană, cum ar fi fost de aşteptat, ci în ţinuta jandarmilor din acea epocă. In scena cu drumul Crucii, Iisus Hristos este escortat de ostaşi în hainele soldaţilor vremii şi — pentru ca să nu mai fie nici un dubiu în ce priveşte intenţia care stă la baza reprezentării — sol­datul din frunte poartă în mîna dreaptă o flintă, care — ştiau bine pictorii — nu exista pe vre­mea Mîntuitorului. Un alt detaliu interesant: cel ce duce crucea, puţin în faţa Mîntuitorului, desi­gur Simon Cirineanul, poartă iţari şi căciulă de miel, aşa cum pur­tau ţăranii români din Transilva­nia. Alte scene sînt tot atît de clare în ce priveşte sensul lor revoluţionar; arhiereul Caiafa apare în costum de paşă, cu mus­taţa „în furculiţă“; acuzatorii lui Iisus la Pilat sînt înfăţişaţi în costume de juzi, gornici, „domni de pămînt" localnici, etc. Biserica din Ţichindeal, prot. Agnita, cu hramul „Cuvioasa Pa­­raschiva“, a fost zidită în 1791. Pictura acestei biserici, terminată de fraţii Grecu în 1818, este foar­te asemănătoare cu cea din Fo­feldea. Şi aici este o scenă cu dru­mul Golgotei foarte asemănătoare cu cea din pictura bisericii de la Fofeldea. Cel ce duce crucea este însă aici un ţăran român neaoş cu căciulă de miel, cu că­maşă lungă, românească, încinsă cu un brîu, cu iţari şi cu opinci legate cu nojiţe. Nici că se pu­tea o mai sugestivă reprezentare a situaţiei ţăranului român din Transilvania, supus întreitei asu­priri, socială, naţională şi reli­gioasă. Românul adine plecat sub cruce, aproape doborît de greu­tatea ei, este iobagul român tran­silvănean. Ca şi la Fofeldea, şi aici deta­liile scenei cu batjocorirea Mîn­tuitorului sînt sugerate de supli­ciul lui Gheorghe Doja. De re­marcat la această scenă că privi­rea blîndă a Mîntuitorului din iconografia creştină este înlocui­tă cu alta mai încordată, sfidă­toare chiar, exprimînd mai degra­bă atitudinea martirului de la 1514. Unul dintre soldaţi ţine cu­nuna de pe capul Mîntuitorului cu un cleşte de fier — un deta­liu care sugerează şi mai clar ideea că este vorba de o coroa­nă de fier înroşită în foc, cum s-a procedat la tortura lui Gheor­ghe Doja, şi nu cea reală de spini. Biserica din Cornăţel, prot. Si­biu, are o pictură care prezintă multe asemănări cu cele menţio­nate anterior. Şi în această pic­tură, terminată în 1820, fraţii Grecu dau scenelor cu patimile Domnului un evident caracter so­cial şi naţional. Este de notat mai ales scena cu Iisus în faţa lui Pilat, unde un ţăran român, în haine ca la Cornăţel, stă în pi­cioare lîngă scaunul procuratoru­lui, ţinînd un coş cu toartă, alu­zie la legenda ouălor roşii. Astfel de scene apar şi în alte picturi ale fraţilor Grecu, ca de pildă în cea de la biserica din Voivodenii Mici, prot. Făgăraş, jud. Braşov. Cît de emoţionante sînt astfel de reprezentări picturale! Ele ne grăiesc despre eroii trecutului românesc, evocă asu­prirea, durerea, revolta înainta­şilor noştri. Totodată însă, scene ca cele amintite ne dezvăluie su­fletul acestui neam, care nu şi-a uitat niciodată martirii, ci i-a per­manentizat în conştiinţe prin tot ceea ce avea mai bun, care a gă­sit, în vremuri de restrişte, nebă­nuite mijloace de a da glas du­rerilor şi aspiraţiilor sale. Inchipuindu-şi împlinirea prin Crucea Vinerii Mari, poporul nos­tru a exprimat plastic adînca ne­dreptate a împilării căreia îi era supus precum şi nobleţea cauzei pentru care lupta, dînd totodată glas încredinţării că asuprirea va avea sfîrşit şi că nu va întîrzia să răsară luminatul Paşte al în­vierii naţionale. Iar aducîndu-şi eroii în biserici, închipuindu-i în icoane de închi­nare, poporul i-a consacrat pe veci ca lumini ale sufletului său. Iosif în închisoarea faraonului egiptean simbolizînd pe Hor­ia, Cloşca şi Crişan în­chişi la Alba Iulia. Pictură murală execu­tată de fraţii Grecu la biserica din Mohu. Pag. 3

Next