Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)
1985-01-01 / nr. 1-2
Nr. 1—2/1985 Pentru mîntuirea sufletelor noastre La dumnezeieştile slujbe, în cadrul ecteniei celei mari, sîntem îndemnaţi să ne rugăm şi „pentru mîntuirea sufletelor noastre", îndemnul acesta, care ne angajează la rugăciune pentru mîntuirea sufletelor noastre, ne aduce totodată în atenţie mîntuirea noastră, ne atrage luarea aminte asupra propriei noastre mîntuiri. Tot în cadrul ecteniei mari mai primim îndemnul să ne rugăm Domnului „ca să fim mîntuiţi noi de tot necazul, inima, primejdia şi nevoia". Ne sînt cunoscute, apoi, tuturor cuvintele „apără, mîntuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău", pe care le auzim nu numai la ectenia mare, ci şi la ectenia mică, ceea ce înseamnă că ele se repetă mai des în cuprinsul sfintelor slujbe. Auzind aceste cuvinte, noi cerem mila lui Dumnezeu şi în vederea mîntuirii noastre, adică ne rugăm lui Dumnezeu „pentru mîntuirea sufletelor noastre". Potrivit rînduielii sfintei noastre Biserici, la dumnezeiasca Liturghie, adresîndu-ne Domnului nostru lisus Hristos, cu rugăciune, zicem: „Mîntuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu" şi „Doamne mîntuieşte pe cei binecredincioşi". Cei care iau parte la Sfînta Liturghie au prilejul să audă spunîndu-se pentru ei, în chip de rugăciune şi de binecuvîntare: „Mîntuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta". Pentru mîntuire şi binecuvîntare se roagă slujitorul sfinţit şi la sfîrşitul Sfintei Liturghii, în rugăciunea amvonului, cînd zice: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, şi sfinţeşte pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mîntuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta". La sfîrşitul dumnezeieştilor slujbe credincioşii, care sînt de faţă, au prilejul să-şi mai amintească odată de mîntuirea lor cînd aud pe slujitorul sfinţit, preot sau arhiereu, spunîrrd: „Hristos adevăratul Dumnezeul nostru... să ne miluiască şi să ne mîntuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor". De mîntuirea sufletelor noastre, de mîntuirea noastră în general ne amintim şi atunci cînd o cerem pentru alţi credincioşi. De pildă, la slujba logodnei, rugîndu-ne lui Dumnezeu „pentru robii lui Dumnezeu, care se logodesc, şi pentru mîntuirea lor", sau la slujba cununiei, cînd ne rugăm „pentru robii lui Dumnezeu, care se însoţesc unul cu altul, prin unirea nunţii, şi pentru mîntuirea lor", noi ne gîndim şi la propria noastră mîntuire. Aceasta este de fapt şi dorinţa sfintei noastre Biserici, formulată în ziceri ca acestea: „Pentru ca să se mîntuiască ei şi noi de tot necazul, mînia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm" şi „pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile cele către mîntuire, Domnului să ne rugăm". Pentru împlinirea dorinţei şi rugăciunii noastre către Dumnezeu, spre a fi miluiţi şi mîntuiţi, noi cerem şi rugăciunile mijlocitoare ale Maicii Preacurate şi ale diferiţilor sfinţi, cum este Sfîntul Ioan Botezătorul, sfinţii măriţii şi întru tot lăudaţii apostoli, sfîntul ierarh Nicolae, sfinţii mucenici, preacuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii părinţii noştri şi, în general, ale tuturor sfinţilor. Mijlocirea sfinţilor la Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletelor noastre o cerem, după rînduiala sfintei noastre Biserici, fie pomenindu-le numele la încheierea sfintelor slujbe sau în cuprinsul unor rugăciuni, fie rostind unele alcătuiri, în care ne adresăm sfinţilor cu rugămintea să-L roage pe Hristos Dumnezeul nostru „să mîntuiască sufletele noastre". Dacă la sfintele slujbe ni se aduce în minte gîndul la mîntuirea noastră şi avem prilejul să ne rugăm „pentru mîntuirea sufletelor noastre", să nu uităm că „pentru mîntuirea sufletelor noastre ne putem ruga şi prin rugăciunea pe care Domnul nostru lisus Hristos ne-a lăsat-o, adică prin rugăciunea „Tatăl Nostru". Cea de a şaptea cerere a rugăciunii „Tatăl Nostru" este o cerere de mîntuire, că şi prin ea cerem de la Dumnezeu să ne mîntuiască de cel rău. Mîntuirea de „cel rău" şi de tot ce este rău ne deschide calea spre ocolirea ispitelor, ne dă putere să fim tari în faţa încercărilor şi să fim mereu gata să iertăm pe cei ce ne greşesc, ca şi noi să primim iertare de la Dumnezeu. In felul acesta, fiind întăriţi în cele bune, ne vom face datoria pentru cîştigarea plinii celei de toate zilele şi vom avea inima deschisă în vederea împlinirii voii lui Dumnezeu, prin care vine în lume împărăţia cea de sus, în cuprinsul căreia se sfinţeşte, adică se preamăreşte numele lui Dumnezeu. Iubitorii de Dumnezeu, care s-au ostenit cu rugăciunea şi cu făptuirea, pentru preamărirea lui Dumnezeu, şi-au dat seama că cei credincioşi nu trebuie să fie nişte visători ai împărăţiei lui Dumnezeu, ci adevăraţi luptători pentru ea, pentru că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte" (I Cor. 4, 20) şi „silitorii pun mîna pe ea" (Mt. 11, 12). Tot aşa este şi cu mîntuirea: ne rugăm pentru ea, deoarece ne-o dă Dumnezeu; dar nu-i destul numai să ne rugăm, ci trebuie să ne şi silim pentru împlinirea ei, bine ştiind că rugăciunea trebuie să fie ajutată de fapte. Prin urmare, „pentru mîntuirea sufletelor noastre" trebuie să ne rugăm şi să ne silim. Să ne rugăm pentru ea, ca şi cînd mîntuirea ar veni numai de la Dumnezeu. Dar să ne silim pentru mîntuirea noastră, ca şi cînd ea ar atîrna numai de noi. Făcînd aşa, peste rugăciunea şi peste silinţa noastră se coboară harul lui Dumnezeu, care curăţeşte şi sfinţeşte viaţa noastră dîndu-ne mîntuirea şi deschizindu-ne calea spre desăvîrşire şi spre îndumnezeire. Ieromonahul Teofil Dinamismul ideii unităţii de neam (Continuare din pag. 1) nostru. Lumină purtătoare de sens şi forţă ce îndeamnă la faptă, ideea de unitate a impulsionat o dinamică atotcuprinzătoare, care a produs acţiuni din ce în ce mai conştiente şi mai ferme, dînd sensul şi conţinutul fundamental al istoriei poporului nostru. Etapele mari ale acţiunii pentru unire dovedesc acest lucru, căci ele au transpus ideea în fapte concrete. Dăm un singur exemplu: Unirea realizată de Mihai Viteazul a întruchipat expresia cea mai înaltă a tendinţelor de unitate politică. Cronicarii care au descris intrarea lui Mihai Viteazul în Ardeal au înţeles că la baza solidarităţii românilor ardeleni cu oastea învingătorului de la Şe Jimbăr se afla „încrederea că au un domn din neamul lor". Cu toate că a durat aşa de puţin, unirea lui Mihai Viteazul a dobîndit valoarea de simbol şi — ca atare — a aprins şi mai puternic năzuinţele de unitate şi independenţă. Privind desfăşurarea de ansamblu a procesului de ample dimensiuni care a dus la unificarea statului nostru, observăm că acest proces prezintă un aspect dublu: a) manifestare intensă a unei spiritualităţi puternice de integrare în unitate; b) transpunere în acţiuni a acestei stări de spirit. Cel mai constitutiv şi mai fecund element, elementul dinamic prin excelenţă al acestui proces este ideea unităţii de neam. Ca un concept cheie, această idee apare într-o conexiune dintre cele mai complexe şi mai fecunde cu toate aspectele esenţiale ale procesului de unificare. In dinamica spirituală a dezvoltării procesului de unificare, ideea unităţii de neam a desfăşurat o forţă mobilizatoare de prim ordin. Ea a constituit o continuă chemare, care a pus în mişcare toate energiile poporului nostru într-o manifestare masivă şi în continuu progres. A fost elementul prim care a susţinut lupta şi a configurat ţelurile acestei lupte, a alimentat sensul ei interior, esenţial. De aici marea diversitate şi amploare a manifestărilor unioniste de-a lungul veacurilor. Dacă pe plan interior ideea unităţii de neam a alimentat şi dinamizat crezul statornic şi neschimbat al unităţii, pe plan exterior această idee a alimentat şi dinamizat din plin afirmarea prin luptă a aspiraţiilor spre unitate. Privind înapoi la desfăşurarea acestui proces al devenirii noastre istorice, vedem înşiruindu-se — pe liniile de foc ale suişului ei neînfricat — punctele fireştilor împliniri: 1600, 1848, 1859, 1877, 1918, 1944. Către aceasta din urmă convergeau organic toate drumurile gîndurilor şi faptelor poporului nostru. Acest suiş ne arată pe viu că „fenomenul românesc“ s-a închegat într-o succesiune de voinţe dîrze, aprig luptătoare, manifestate la nivelul fiecărei generaţii, ducînd mai departe testamentul unităţii şi independenţei, al aspiraţiilor unanime spre limanul unirii şi al unităţii. Conştiinţa de sine — conştiinţa naţională — a poporului nostru este cheia de boltă a existenţei acestui popor. Or, aceasta este axată şi centrată pe ideea unităţii de neam. De aceea, putem afirma că unul din factorii specifici care concură la definirea aşa-numitului „fenomen românesc“ este — între alţii — ideea unităţii de neam a poporului nostru. Dinamismul ideii de unitate a neamului nostru culminează azi cînd visele unioniştilor capătă o realizare tot mai deplină. Este vorba despre împlinirile „fenomenului românesc" de azi, realizat de o orînduire nouă care preia gîndirea generoasă a înaintaşilor noştri concentrată în arzătoarele lor idealuri de dreptate naţională şi socială şi o trece în ordinea faptei creatoare, multilaterale. Această orînduire a ridicat unitatea de la 1918 pe o treaptă superioară: strîngerea tuturor energiilor poporului nostru într-un singur mănunchi! Pentru noi, făgăduinţele anului 1918, ale marii Uniri, rămîn mereu, larg şi generos deschise spre zările viitorului. Unitatea în care întregul popor lucrează astăzi pentru a-şi ridica necontenit patria pe tot mai înalte culmi de cultură şi civilizaţie constituie garanţia acestui viitor luminos al naţiunii noastre socialiste. Putem deci visa, cu orizontul minţii şi al inimii larg deschise, dezvoltarea impetuoasă de mîine a întregii ţări! ... De aici desprindem îndemnul perpetuu de a ne strădui — în deplină unitate constructivă — să înălţăm România pe noi culmi de frumuseţe şi progres. TELEGRAFUL ROMÂN Pagini de istorie naţională ... (Continuare din pag. 1) uită alături de cei doi înalţi dregători ai lui faraon, căzuţi în dizgraţie, marele pitar şi marele paharnic (Fac. 40). După cum apreciază specialiştii, această scenă se inspiră din reprezentările cu capii răscoalei de la 1784 în temniţa de la Alba Iulia. Cei trei întemniţaţi au haine româneşti, căciuli de miel, iţari etc. Temniţa însăşi este înfăţişată nu ca o construcţie antică egipteană, sau în orice caz orientală, ci în stilul arhitecturii din Transilvania; chiar cele mai mici detalii ca de pildă ferestrele cu giurgiuvele, poartă amprenta acestui stil, fiind foarte asemănătoare cu ferestrele închisorii lui Horea şi Cloşca din unele reprezentări ale vremii. Faptul nu e de mirare dacă ne gîndim nu numai la ecoul evenimentelor de la 1784 pe întreg teritoriul românesc şi la veneraţia românilor de pretutindeni faţă de eroii martirizaţi la Alba Iulia, ci şi la circulaţia largă a reproducerilor cu chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan. Se ştie că ei au fost pictaţi în închisoare de pictori trimişi special la Alba Iulia, unul de către împăratul Iosif al II-lea şi altul de către guvernatorul Transilvaniei. Johann Martin Will din Augsburg a executat gravuri în mai multe variante ale detenţiunii lui Horea şi Cloşca (a se vedea mai ales lucrarea lui Octavian Beu, Răscoala lui Horea în arta epocii, apărută în 1935). Aceste gravuri au fost reproduse şi au circulat în toată Europa. . Grăitoare sunt şi unele scene din ansamblul pictural al bisericii din Fofeldea, prot. Agnita, o adevărată capodoperă a fraţilor Grecu. Pictura acestei biserici, construită în 1804, a fost terminată în 1814. Mai ales patimile Mîntuitorului au la Fofeldea trăsături cu totul originale. Astfel, scena batjocoririi şi a chinuirii Mîntuitorului în pretoriul lui Pilat este inspirată, în mod evident, din stampa care înfăţişează supliciul lui Gheorghe Doja, conducătorul marii răscoale a iobagilor de la 1514. In această scenă, Mîntuitorul este înfăţişat şezînd pe un scaun cu o coroană de fier înroşită în foc pe cap, în timp ce doi soldaţi suflă în goarnele puse la urechile Sale, iar alţi doi îi aplică lovituri. Este de notat faptul că soldaţii nu sunt reprezentaţi în ţinută romană, cum ar fi fost de aşteptat, ci în ţinuta jandarmilor din acea epocă. In scena cu drumul Crucii, Iisus Hristos este escortat de ostaşi în hainele soldaţilor vremii şi — pentru ca să nu mai fie nici un dubiu în ce priveşte intenţia care stă la baza reprezentării — soldatul din frunte poartă în mîna dreaptă o flintă, care — ştiau bine pictorii — nu exista pe vremea Mîntuitorului. Un alt detaliu interesant: cel ce duce crucea, puţin în faţa Mîntuitorului, desigur Simon Cirineanul, poartă iţari şi căciulă de miel, aşa cum purtau ţăranii români din Transilvania. Alte scene sînt tot atît de clare în ce priveşte sensul lor revoluţionar; arhiereul Caiafa apare în costum de paşă, cu mustaţa „în furculiţă“; acuzatorii lui Iisus la Pilat sînt înfăţişaţi în costume de juzi, gornici, „domni de pămînt" localnici, etc. Biserica din Ţichindeal, prot. Agnita, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva“, a fost zidită în 1791. Pictura acestei biserici, terminată de fraţii Grecu în 1818, este foarte asemănătoare cu cea din Fofeldea. Şi aici este o scenă cu drumul Golgotei foarte asemănătoare cu cea din pictura bisericii de la Fofeldea. Cel ce duce crucea este însă aici un ţăran român neaoş cu căciulă de miel, cu cămaşă lungă, românească, încinsă cu un brîu, cu iţari şi cu opinci legate cu nojiţe. Nici că se putea o mai sugestivă reprezentare a situaţiei ţăranului român din Transilvania, supus întreitei asupriri, socială, naţională şi religioasă. Românul adine plecat sub cruce, aproape doborît de greutatea ei, este iobagul român transilvănean. Ca şi la Fofeldea, şi aici detaliile scenei cu batjocorirea Mîntuitorului sînt sugerate de supliciul lui Gheorghe Doja. De remarcat la această scenă că privirea blîndă a Mîntuitorului din iconografia creştină este înlocuită cu alta mai încordată, sfidătoare chiar, exprimînd mai degrabă atitudinea martirului de la 1514. Unul dintre soldaţi ţine cununa de pe capul Mîntuitorului cu un cleşte de fier — un detaliu care sugerează şi mai clar ideea că este vorba de o coroană de fier înroşită în foc, cum s-a procedat la tortura lui Gheorghe Doja, şi nu cea reală de spini. Biserica din Cornăţel, prot. Sibiu, are o pictură care prezintă multe asemănări cu cele menţionate anterior. Şi în această pictură, terminată în 1820, fraţii Grecu dau scenelor cu patimile Domnului un evident caracter social şi naţional. Este de notat mai ales scena cu Iisus în faţa lui Pilat, unde un ţăran român, în haine ca la Cornăţel, stă în picioare lîngă scaunul procuratorului, ţinînd un coş cu toartă, aluzie la legenda ouălor roşii. Astfel de scene apar şi în alte picturi ale fraţilor Grecu, ca de pildă în cea de la biserica din Voivodenii Mici, prot. Făgăraş, jud. Braşov. Cît de emoţionante sînt astfel de reprezentări picturale! Ele ne grăiesc despre eroii trecutului românesc, evocă asuprirea, durerea, revolta înaintaşilor noştri. Totodată însă, scene ca cele amintite ne dezvăluie sufletul acestui neam, care nu şi-a uitat niciodată martirii, ci i-a permanentizat în conştiinţe prin tot ceea ce avea mai bun, care a găsit, în vremuri de restrişte, nebănuite mijloace de a da glas durerilor şi aspiraţiilor sale. Inchipuindu-şi împlinirea prin Crucea Vinerii Mari, poporul nostru a exprimat plastic adînca nedreptate a împilării căreia îi era supus precum şi nobleţea cauzei pentru care lupta, dînd totodată glas încredinţării că asuprirea va avea sfîrşit şi că nu va întîrzia să răsară luminatul Paşte al învierii naţionale. Iar aducîndu-şi eroii în biserici, închipuindu-i în icoane de închinare, poporul i-a consacrat pe veci ca lumini ale sufletului său. Iosif în închisoarea faraonului egiptean simbolizînd pe Horia, Cloşca şi Crişan închişi la Alba Iulia. Pictură murală executată de fraţii Grecu la biserica din Mohu. Pag. 3