Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)
1986-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu De trei mari haruri s-a învrednicit Maica Domnului de la Dumnezeu: Născătoare de Dumnezeu, pururea fecioară şi pururea rugătoare. Dintre aceste haruri cel mai mare este harul Maicii Domnului de a fi Născătoare de Dumnezeu. Avem noi temeiuri biblice despre acest har? Da! „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu“ (Luca I, 28—30), zice îngerul Gavriil către Maica Domnului. „Iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preainalt se va chema. Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca I, 31, 32, 35), spune tot îngerul Gavriil. Cuvintele biblice subliniate mai sus indică locurile biblice pe care se întemeiază harul Maicii Domnului de a fi Născătoare de Dumnezeu. Femeia obişnuită zămisleşte şi naşte în mod natural. Sfînta Fecioară Maria zămisleşte şi naşte în mod supranatural. Cel ce se zămisleşte şi se naşte din Maica Domnului se cheamă Fiul lui Dumnezeu, iar aceea ce zămisleşte şi naşte se cheamă Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Născătoare de Dumnezeu. Pe sfinţi îi cinstim, iar pe Maica Domnului o preacinstim. De ce? Pentru că Maica Domnului este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Născătoare de Dumnezeu. Pentru harul de a fi Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului este cea mai mare între sfinţi şi în ierarhia sfinţilor ocupă primul loc, după Sfînta Treime. Nici o femeie din lume nu s-a învrednicit de acest har pe care Dumnezeu l-a dat numai Maicii Domnului pentru „smerenia roabei Sale“ (Luca I, 48). îngerul Gavriil numeşte pe Maica Domnului „plină de har“ şi „binecuvîntată între femei“ (Luca I, 28). Elisabeta, rudenia Maicii Domnului, numeşte pe Maica Domnului „binecuvîntată între femei“, „binecuvîntat rodul pîntecelui tău“ şi „Maica Domnului meu“ (Luca I, 42, 43), însăşi Maica Domnului mărturiseşte despre sine: „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic“ (Luca I, 48, 49). Concluzia: învăţătura creştină prin care credem că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu şi ca atare o preacinstim are temeiuri biblice, iar învăţătura creştină prin care unii creştini nu cred că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu şi nici nu o preacinstesc nu are nici un temei biblic. Protos. Ipolit Ciubotaru DOAMNE, A TALE CUVINTE (Colindă din Ţara Moţilor) Doamne, a Tale cuvinte, Care s-au scris mai-nainte, S-au plinit, precum şi scrie, Moise la cartea întîie, O, minune! De la răsărit răsare O stea cu lumină mare Razele îşi răspîndeşte, Pe trei crai povăţuieşte. O, minune! Steaua magilor vesteşte, Vifleemul îi primeşte Şi din proorocie rară Pe Mesia îl aflară. O, minune! NOI ÎN SEARA DE CRĂCIUN (Colindă din Sălaj — Maramureş) Noi în seara de Crăciun Lăudăm pe Cel preabun, Bun eşti, Doamne, bun. Colindăm colind duios Domnului Iisus Hristos, Bun eşti, Doamne, bun. Noi umblăm să împlinim Obiceiul din bătrîni, Bun eşti, Doamne, bun. Obicei de colindat Pe la case de urat, Bun eşti, Doamne, bun. Noi în seara de Crăciun Lăudăm pe Cel preabun, Bun eşti, Doamne, bun. TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 47—48/1985 și 1—2/1986 IISUS HRISTOS... (Continuare din pag. 1) diale şi esenţiale ale identităţii Celui a cărui naştere o prăznuim astăzi. El se va numi şi „Cuvîntul lui Dumnezeu“ (loan 1, 1), „Domn al păcii“ (Isaia 9, 5), „Adevărul“ (loan 3, 33; 14, 6), „Omul care v-a spus adevărul“ (loan 8, 40) şi „Lumina lumii“ (loan 9, 5), şi „Păstorul cel Bun“ (loan 10,11) şi „Plinea cea vie ce s-a pogorît din cer (loan 6, 51) sau, şi mai de-a dreptul, fără nici o metaforă, El ne spune: „Eu sînt de sus ... nu sînt din lumea aceasta“ (loan 8, 23). Şi, ca să nu mai rămînă nici o îndoială, precizează: „Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit, căci n-am venit de la Mine însumi, ci Acela m-a trimis (Ioan 8, 42), iar mai apoi îşi va arăta originea şi adevărata identitate, atunci cînd, orbului căruia i-a redat vederea, şi care L-a întrebat: „Tu cine eşti?“, îi va răspunde: — „Cel ce grăieşte cu tine ... Acela este Fiul lui Dumnezeu“ (loan 9, 35—37), adică Cel al cărui „Tată“ este Dumnezeu (loan 10, 32). Prin toate aceste mărturii ale lui Iisus Hristos despre Sine, înţelegem mai bine, mai întîi însemnătatea Zilei de azi, şi apoi Cine este cu adevărat Cel a cărui Naştere o serbăm. Toţi ne serbăm ziua naşterii, şi serbăm împreună zilele de naştere ale unor oameni mari, ale conducătorilor de ţări şi popoare, şi bine facem pentru că aşa aducem aminte altora cine sîntem şi ce facem şi, tot aşa, ne aducem aminte de mai marii noştri (Evrei 13, 7; Romani 13, 1; Tit 3, 1) şi de ceea ce fac ei pentru noi. Cu atît mai mult, e drept să ne aducem aminte şi de Naşterea Domnului nostru Iisus IIristos, de ceea ce face El pentru noi, şi să-L mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Sus, de „Tatăl nostru cel din ceruri“ (Matei 6, 9). Troparul Naşterii îl numeşte pe Mîntuitorul: „Lumina cunoştinţeiDe ce îi dă Biserica acest nume atît de pretenţios, atît de mare, atît de îndrăzneţ? De cînd e lumea, dorinţa de cunoaştere a fost ţelul tuturor filozofilor, al oamenilor de ştiinţă, al tuturor înţelepţilor şi, la urma urmei, al tuturor oamenilor înzestraţi cu capacitate de gîndire şi meditaţie. Uneori, unii filozofi şi oameni de ştiinţă au dat speranţe că poate fi înţeleasă originea lumii şi a vieţii, şi a rostului oamenilor pe pămînt, alteori, alţii şi-au mărturisit neputinţa de a dezlega toate feţele acestor taine, socotite multă vreme prea mari pentru capacitatea minţii omeneşti şi a mijloacelor ei de investigaţie. Efortul spre cunoaştere, prin filozofie, prin ştiinţă, face dovada nobleţei oamenilor din toate timpurile. Prin acest efort al intelectului, al minţii, al puterii de analiză şi de sinteză, al imaginaţiei şi al intuiţiei, oamenii se deosebesc de toate celelalte vieţuitoare din lume şi, poate, din întregul univers. Fără să ne dezinteresăm de eforturile filozofiei şi ale ştiinţei, ba chiar fiind gata să le ajutăm şi noi, admiţînd fără rezerve că aspiraţia spre cunoaştere este cu adevărat mîndria şi nobleţea fiinţei omeneşti, noi, credincioşii, credem că cele de care avem nevoie pentru dobîndirea vieţii veşnice, adică „lumina cunoştinţei“ despre aceste lucruri, ne-a venit prin Iisus Hristos, şi ea se află înscrisă, de cei care L-au văzut şi L-au ascultat, în Sfînta Scriptură a Noului Testament şi în Sfînta Tradiţie. Este adevărat: Mîntuitorul nu ne-a vorbit despre Facerea lumii şi a omului, dar ne-a trimis mereu la „Lege şi profeţi“ (Matei 5, 17), adică la Cartea Facerii şi la celelalte cărţi ale Vechiului Testament pe care le-a confirmat, nemaifiind nevoie să repete ceea ce s-a spus acolo. El a corectat numai ceea ce trebuia corectat, şi anume cele cu privire la dreapta comportare a omului: a înlocuit legea talionului — ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, pe vremea aceea, poate necesară şi bună — cu legea dragostei (Matei 5, 38—48) şi a iertării (Matei 6, 12—15; 18, 21—22), arătînd că Dumnezeu judecă nu numai pe omul dinafară, care se arată adesea cum nu este, ci şi gîndurile şi intenţiile, şi păcatele făcute cu mintea, — uciderile prin defăimare, mărturia mincinoasă — deci nu numai faptele săvîrşite cu lucrul, fiindcă Dumnezeu vrea o lume bună, în care să domnească iubirea, cinstea, dreptatea, adevărul, libertatea, onestitatea, o lume populată de oameni înnoiţi sufleteşte (loan 3, 3; Matei 23, 25—27), cu inimi bune (Luca 6, 45), desăvîrşiţi (Matei 5, 48). Este adevărat: mai sînt încă multe taine despre univers, despre lumea noastră, despre viaţă, despre noi înşine, pe care nu le cunoaştem în toate amănuntele lor, precum, de pildă, despre gravitaţia universală, sau despre relaţia creier-gîndire-vorbire, sau despre relaţia dintre simţuri şi sentimente şi, în legătură cu cercetarea lor, ne îndreptăm cu respect, cu speranţă şi cu recunoştinţă gîndul spre cei care le studiază, cu efort şi cu geniu, şi care reuşesc să afle unele răspunsuri, satisfăcînd setea noastră de cunoaştere. Acestea, odată cunoscute, fără îndoială ajută la situarea şi mai exactă a oamenilor pe Terra noastră şi în univers, şi uşurează mijloacele de trai, de progres şi de fericire pe pămînt. Despre mijloacele prin care putem însă obţine mîntuirea noastră veşnică, şi despre tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem în legătură cu aceasta, avem toate cunoştinţele de la Iisus Hristos. De aceea El rămîne cu adevărat, pentru noi credincioşii: „Lumina cunoştinţei“. Biserica, dintotdeauna, ca şi astăzi, a avut misiunea de la Hristos, să propovăduiască aceste cunoştinţe despre mîntuire. De aproape două mii de ani creştinătatea le primeşte şi le împlineşte şi, cu prilejul fiecărei sărbătoriri în fiecare an, a Naşterii Domnului, şi le reînnoieşte. Numindu-L şi: „Răsăritul cel de Sus“, noi ne afirmăm credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea primim drept mîntuitoare toate descoperirile Lui, toate „cunoştinţele“ pe care ni le-a comunicat „de la Dumnezeu“ (Ioan 10, 32; 7, 16; 8, 38), şi credem în ele din tot sufletul şi din tot cugetul nostru (Matei 22, 37). Troparul Naşterii — am arătat la început — îl mai numeşte pe Cel născut într-o zi ca azi, pe timpul Cezarului August (Luca 2, 1), în Betleem, şi „Soarele dreptăţii“. Multe şi nenumărate sunt aspiraţiile oamenilor. Ei aspiră spre tot mai multă cunoaştere, spre tot mai multă libertate, bunăstare şi fericire, iar cei care cred aspiră cu ardoare spre mîntuirea sufletului. Se întîmplă ca unele aspiraţii să le fie comune numai unor oameni, iar altele să-i preocupe numai pe alţiii. Libertatea de alegere a fost lăsată de Dumnezeu (Deut. 30, 17; loan 8, 32). Dar sînt şi aspiraţii comune tuturor oamenilor, în rîndul cărora intră şi multe din cele enumerate mai înainte. Printre ele însă, aspiraţia spre dreptate este, fără îndoială, comună tuturor oamenilor. Chiar şi cei care fac nedreptate altora, cînd e vorba de ei înşişi, cînd li se face lor o nedreptate, protestează cu vehemenţă, ca şi cum ar crede în dreptate şi ar fi cei mai drepţi dintre oameni. Făcînd aşa, ei nu fac altceva decît recunosc sfinţenia dreptăţii, numai că n-o pun în practică, uitînd de legea de aur a creştinismului, lăsată de Mîntuitorul: „Toate cite voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi să le faceţi lor“ (Matei 7, 12). Toţi, absolut toţi, suferim cumplit cînd ni se face o nedreptate. Ar trebui să suferim tot aşa şi atunci cînd se fac şi altora nedreptăţi. Trebuie să ştim că se pedepseşte nu numai nedreptatea pe care o facem noi altora, ci şi lipsa noastră de sensibilitate, indiferenţa faţă de nedreptăţile care se fac în jurul nostru de către ceilalţi şi pe care noi le-am putea împiedica. Şi chiar cînd nu le putem împiedica, trebuie să compătimim cu cei nedreptăţiţi, şi să-i condamnăm pe cei ce fac nedreptăţi (Ps. 36, 17; 61, 10; 67, 2; Lc. 18, 6—7). „Soarele dreptăţii“, Mîntuitorul, spre aceasta ne îndeamnă, căci dreptatea nu e rezervată numai împărăţiei de dincolo, ci şi lumii acesteia. Căci dacă ea domneşte sigur în cer, ea trebuie să domnească şi pe pămînt. Ne-o spune şi o cere şi bunul simţ elementar, care nu se poate împăca cu o nedreptate rămasă în veci nepedepsită. De aceea zicem: „Precum în cer şi pe pămînt“ (Matei 6, 10). De altfel, Mîntuitorul a precizat de mai multe ori, că împărăţia cerurilor nu e numai dincolo, în lumea viitoare, ci că ea începe de aici, din această lume (Luca 17, 1). Nu fără a fi ştiut ce face, şi nu din raţiuni literare L-a numit tradiţia bisericească pe Iisus Hristos: „Soarele dreptăţii“. Dacă nu sîntem drepţi, dacă nu ne încălzim la acest soare, dacă nu ne lăsăm călăuziţi de El în toate zilele vieţii noastre, precum ne lăsăm încălziţi de soarele material care rînduieşte viaţa planetei noastre, nu vom putea moşteni viaţa de veci. Există pe lume nedreptăţi care se fac indivizilor, şi nedreptăţi care se fac popoarelor. De aceea Sfînta Scriptură spune că nu numai indivizii care fac nedreptăţi vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, ci şi popoarele (Matei 25, 32). De ce? Pentru că nedreptatea dă naştere la suferinţă, pentru că ea naşte conflicte, atît între indivizi, cît şi între popoare. Mîntuitorul a voit ca pe pămînt să fie pace. A lăsat aceasta ca pe un Testament: „Pacea Mea dau vouă, Pacea Mea las vouă“ (Ioan 14, 27). Astăzi auzim de „războaie şi veşti de războaie“ (Matei 24, 6). De ce s-a ajuns la această situaţie în lumea de astăzi? Pentru că se calcă dreptatea. Pentru că ţările bogate şi puternice acaparează totul, şi lasă multe popoare mici să trăiască în mizerie şi subdezvoltare. Ajungînd la conflicte între ele,marile puteri, care vor să-şi asigure (în continuare) partea lor de stăpînire, îşi cheltuiesc o mare parte din avutul lor pentru înarmarea cu cele mai puternice arme posibile, avut care, de fapt, nu este numai al lor, ci al tuturor oamenilor de pe pămînt. Au înrobit pînă şi ştiinţa şi tehnica, punîndu-le în slujba fabricării unor tot mai puternice mijloace de distrugere. Iată la ce duce nedreptatea: la pregătiri de războaie, şi la tot mai multă nedreptate şi suferinţă. De aceea Sfîntul Apostol Pavel conjugă întotdeauna „pacea cu dreptatea“ (Rom. 14, 17). încă din Vechiul Testament, proorocul Isaia spunea că: „pacea este roada dreptăţii, iar folosul păcii va fi liniştea şi siguranţă“ (Isaia 32, 17; Iacob 3, 18), iar Psalmistul spunea că „Dragostea şi pacea se sărută“ (Ps. 84, 11). Nedreptatea omoară şi dragostea şi pacea. Toţi dorim pacea. Toţi, în toate rugăciunile şi slujbele Bisericii noastre, ne rugăm „pentru pacea a toată lumea“. Dar oare va fi pace adevărată, atîta vreme cît nu se va aşeza dreptatea în lume? Cine vrea pace, trebuie să lupte mai întîi pentru dreptate, desigur nu cu armele, ci prin cuvînt, prin convingere, prin statornicirea în lume a unor noi rînduieli sociale, mai bune, pe baza unei ordini morale, potrivit cărora nici un popor să nu mai fie nedreptăţit, nici un om să nu mai fie umilit, ci toţi să redevină fraţi, ca fii ai aceluiaşi Creator, cu drepturi egale, egali în demnitate, ca indivizi şi ca popoare. Acesta este astăzi, în condiţiile ameninţărilor la adresa păcii, mesajul Aceluia care s-a numit pe Sine, „Soarele dreptăţii“ şi „Domnul păcii“, Iisus Hristos, mesaj adresat tuturor celor care îi urmează învăţătura şi doresc să-I împlinească poruncile. Crezînd însă, „să nu rămînem numai auzitori ai cuvîntului“ Său, ci „să fim şi împlinitori“ (Iacob 1, 22—23), pentru că numai aşa vom auzi chemarea: „Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu şi moşteniţi împărăţia cea gătită vouă“ (Matei 25, 34).