Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)

1986-09-15 / nr. 35-36

Anul 134 Sibiu, 15 septembrie 1986 Nr. 35—36/1986 „Io Mircea mare voievod şi domn“ Se împlinesc 600 de ani de cînd pe tronul Basarabilor munteni urca fiul lui Radu I, rămas în istorie sub numele de „Mircea cel Mare“. „Viteaz în război, iscusit diplomat în timp de pace, bun organizator şi cîrmuitor de ţară“, cum îl caracterizează istoricul Constantin C. Giurescu, Mircea Vodă a izbutit, în cei 32 de ani de strălucită domnie, să extindă hotarele ţării, să-i apere independenţa împotriva încercă­rilor otomane de­ a o subjuga, să-i ridice prestigiul politic prin legăturile pe care le-a încheiat cu alte state, să contribuie la propăşirea vieţii econo­mice, să ctitorească ori să ajute mă­năstiri şi biserici, în care să se dez­volte cultura şi arta bisericească. In timpul lui, Ţara Românească a cunoscut cea mai mare întindere te­ritorială, după cum arată însăşi titu­latura domnului: „Eu cel întru Hris­­tos Dumnezeu bine credinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpînitorul Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dum­nezeu şi cu darul lui Dumnezeu stă­­pînind şi domnind toată ţara Ungro­­vlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi banatului de Severin domn şi de amîndouă părţile de peste toată Dunărea şi pînă la Marea cea mare şi cetăţii Dîrstorului stăpînitor“. Deci Ţara Românească se întinde şi în părţile de sud ale Transilvaniei, unde domnul avea ca feude Amlaşul şi Făgăraşul, dar şi teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, adică Dobrogea, iar prin „părţile tătăreşti“ trebuie să înţelegem ţinuturile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre, cucerite mai de mult de la tătari, de Basarab I. Datorită primejdiei tot mai ame­ninţătoare a turcilor, domnul muntean a avut neîncetate lupte cu ei pentru apărarea pămîntului strămoşesc. Era tocmai în vremea cînd căzuseră sub dominaţia otomană cele două ţarate bulgare, de Tîrnovo (1393) şi Vidin (1396), după care va avea aceeaşi soartă şi Serbia. Singurele care au rezistat în sud-estul Europei au fost Ţara Românească şi Moldova, apă­­rîndu-şi prin jertfe grele, materiale şi umane, fiinţa statului şi continui­tatea vieţii politice. Mircea şi-a în­scris cel dintîi numele în cartea de aur a acestor lupte ale poporului nostru, fiind urmat de Iancu de Hu­nedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Radu de la Afu­maţi, Ioan Vodă cel Viteaz şi Mihai Viteazul. Prima încleştare cu turcii are loc la 1389, cînd domnul muntean trimite un corp de oaste să ajute pe cneazul Lazăr al sîrbilor. Au fost însă înfrînţi la Cîmpia Mierlelor (Kosso­­vopolie), iar cneazul sîrb şi-a pierdut viaţa. A urmat o expediţie de răzbu­nare împotriva lui Mircea, sub con­ducerea noului sultan Baiazid, supra­numit Fulgerul. Lupta a avut loc la Rovine, la 10 octombrie 1394 şi s-a încheiat cu o victorie strălucită a domnitorului Mircea. O mare expedi­ţie creştină organizată de regele Sigis­mund ajutat de cavaleri francezi, ger­mani şi englezi, de flota veneţiană şi chiar de Bizanţ, s-a terminat prin dezastrul de la Nicopole, la 28 sep­tembrie 1396. Mircea participase cu un corp de oaste şi ceruse chiar permi­siunea de­ a ataca cel dintîi, ca unul care cunoaşte felul de luptă al turci­lor, dar a fost refuzat. In anul ur­mător a avut loc o nouă expediţie de răzbunare în Ţara Românească, dar oastea otomană a fost înfrîntă, undeva pe Ialomiţa, cum consem­nează un cronicar bizantin. In 1400, la întoarcerea unei oşti turceşti din­­tr-o expediţie de pradă în Ungaria, a fost atacată de Mircea, şi distrusă aproape în întregime. Cunoscuta vic­torie a lui Timur­ Lenk, hanul mon­golilor, asupra lui Baiazid, în 1402, la Ankara, i-a dat lui Mircea răgazul de a-şi reface ţara. In luptele pentru tron care au avut loc între fiii lui Baiazid s-a amestecat şi domnul muntean, sprijinind pe unul din ei, cu numele Musa. In schimbul ajutorului, a primit mai multe posesiuni pe malul drept al Dunării, fapt pentru care era îndrep­tăţit, să adauge la titlul său şi pe acela de „stăpînitor al mai multor cetăţi turceşti“. In cele din urmă, ajunge la tron Mahomed I, care în 1417 porneşte într-o mare expediţie în Ţara Românească. Sînt cucerite de turci cetăţile Turnu şi Giurgiu; a­­ceeaşi soartă a avut-o, tot pe atunci, şi Dobrogea. Raportul de forţe se do­vedise inegal, încît Mircea s-a văzut nevoit să încheie pace cu imperiul otoman, aflat în plină expansiune, prin plata anuală a unui tribut, „pen­tru ca să se odihnească ţara cu pace“, după cuvîntul cronicarului Radu Po­­pescu. In ciuda acestor permanente lupte cu turcii, viaţa economică a ţării a fost în plină prosperare. S-au bătut ducaţi şi bani de argint. Se exploata aramă, fier şi sare. Negustorii din Lvov, din Lituania şi din Braşov au primit privilegii comerciale în mai multe rînduri. Se aduceau produse — mai ales postavuri — chiar din centre foarte îndepărtate: Ypres, Louvain, Köln şi Cehia, iar de la noi se ex­portau vite, piei, blănuri, peşte, brînză, grîu, ceară şi sare. Sub îndrumarea mitropoliţilor Antim Critopol (1370—c. 1401) şi a urmaşilor săi, datorită sprijinului generos al domnitorului, a prosperat mult şi viaţa bisericească. Pe lîngă mănăs­tirile Vodiţa şi Tismana, ctitorite de Sfîntul Nicodim, — care şi-a des­făşurat o parte din activitate şi în timpul domniei lui Mircea (f 26 dec. 1406), — au fost înălţate acum noi lăcaşuri de închinare, din care multe erau ctitorii domneşti. Mănăstirea Cozia este atestată documentar, pen­tru prima oară, în două hrisoave de danie de la Mircea cel Bătrîn, am­bele cu data de 20 mai 1388. Din cu­prinsul primului hrisov rezultă că domnitorul „a ridicat din temelie o mănăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţitei Troiţe ... la locul numit Călimăneşti pe Olt. , căruia îi dăruia acum satele Orleşti şi Cricov, o moară la Piteşti, un mertic anual de grîu, vin, brînză, caşuri, miere, ceară şi postav şi îi întărea moşiile dăruite de unii boieri. Prin acelaşi hrisov se rînduia ca „mănăstirea Cotmeana să fie su­pusă, cu toate cele ce se ţin de ea, mănăstirii mai sus scrise“, deci Co­­ziei. Prin al doilea hrisov dăruia Coziei satele Călimăneşti, Jiblea, Băr­­dăţani, Seaca şi Hinăteşti, scutite de dări. In anii următori i-a hărăzit alte sate, bălţi cu peşte, mori, produse alimentare. Biserica mănăstirii Cozia, una din cele mai impresionante creaţii arhitectonice din tot sud-estul euro­pean , este în plan triconc, pronaos pătrat, naos dreptunghiular, avînd o turlă, aşezată pe­ o bază pătrată, iar faţadele au un brigat decor sculptat în piatră (chenare la ferestre, rozete). In 1408 era atestată documentar „mănăstirea domniei mele de la Snagov“, probabil o aşezare monahală mai veche, la care Mircea a ridicat o biserică nouă ori a refăcut pe cea veche. Schitul Brădet a fost ctitorit tot de domn, pe locul unui lăcaş mai vechi. Probabil, tot sub marele domnitor au fost înălţate mănăstirile Vişina, în defileul Jiului, Dealu, lîngă Tîrgovişte, Glavacioc, azi în sudul ju­deţului Argeş. După cercetări mai noi, mănăstirea Bolintin (azi dispă­rută) era ctitorită încă din timpul lui Basarab întemeietorul. Anterioară Coziei era şi Nucetul, din judeţul Dîmboviţa. Toate s-au învrednicit de danii însemnate din partea lui Mircea Vodă. O serie de schituri şi biserici — ridicate prin jertfele unor călugări, preoţi de mir şi credincioşi — com­pletau şiragul acestor ctitorii dom­neşti şi boiereşti, mărturii ale evla­viei şi dragostei lor de neam. N-au fost nesocotite nici lăcaşurile de închinare din afara hotarelor ţării. Un document mai tîrziu, de pe la începutul veacului al XVI-lea, spune că Mircea Vodă „a înnoit“ mănăs­tirea Cutlumuş din Muntele Athos, făcînd-o „ctitorie“ a Ţării Româneşti. Potrivit tradiţiei, ar fi ridicat sau ajutat mănăstirea de la Scorei, în părţile Sibiului. In aceste mănăstiri muntene s-au copiat manuscrise, s-au alcătuit lu­crări originale, s-au lucrat veşminte ori vase liturgice. Vremurile vitrege prin care a trecut ţara după el au făcut ca puţine din acestea să mai ajungă la noi. Se cunoaşte un epitaf dăruit Coziei în 1396, lucrat în fir de aur, argint şi mătase colorată, pe fond de mătase. Sf. Nicodim de la Tismana copia, prin 1404—1405, un frumos Tetraevanghel în limba slavă, poate în mănăstirea de la Prislop, în părţile învecinate ale Hunedoarei, Monahul Filotei — fostul logofăt Filos, sfetnicul domnitorului, — al­cătuia tot pe atunci Pripearele, scurte texte imnografice care se cîntă cu stihuri din „psalmii aleşi“ la polieleul unor praznice. După o domnie de 32 de ani, Mir­cea Vodă şi-a sfîrşit viaţa în ziua de 31 ianuarie 1418. La 5 februarie, trupul său era aşezat într-un sarco­fag de piatră în pridvorul bisericii ctitorite de el la Cozia. Chipul lui, în costum de epocă, avînd alături pe fiul său Mihail, asociat şi apoi urmaş la tron — ţinînd împreună o biserică pe mîini, stăruie şi astăzi în naosul aceleiaşi biserici, pe peretele de apus, dar cu refaceri mai tîrzii. Amintirea domnitorului muntean, mare apărător al pămîntului stră­moşesc şi ctitor de sfinte lăcaşuri, cîntat în versurile lui Grigore Alexan­­drescu şi mai ales de Mihai Emi­­nescu în Scrisoarea a treia, va rămîne peste veacuri, bucurîndu-se de bine­meritată cinstire din partea tuturor celor ce se numesc „români“. Pr. Prof. Mircea Pacurariu 2. Constituirea Asociaţiunii Transilvane (ASTRA) Reacţia la articolele publicate în „Telegraful Român“ de Ioan Puşca­­riu a fost mai promptă decît se aş­tepta el însuşi, dacă nu cumva avu­sese o înţelegere prealabilă cu epis­copul — pe atunci — Andrei Şaguna. Pentru că nimic nu se publica în ziar înainte ca materialul să fie vă­zut de el. Sugestiile pretorului de la Vinţul de Jos stîrniseră o ade­vărată febrilitate între intelectualii români, grupaţi mai ales în centrele Sibiu, Blaj şi Braşov, iar chemarea episcopului pentru o întrunire pre­liminară la Sibiu în ziua de 10/22 mai (respectiv 23 mai, decalajului calen­daristic de 12 zile adăugîndu-se ulte­rior încă o zi) — deci numai după 10 zile de la al doilea articol al lui Puşcariu — i-a găsit într-o stare de spirit favorabil, deasupra diferenţe­lor politice sau confesionale. Sînt prezenţi în clădirea seminarului si­­bian 176 intelectuali români şi consi­lierul guvernamental Paul Dunca este însărcinat cu redactarea unei petiţii către guvernatorul Transilvaniei, Lich­tenstein — cu sediul chiar la Sibiu — prin care se cerea aprobarea unei adunări pentru definitivarea statute­lor. Textul a fost revăzut apoi de episcopul Şaguna. Era axat pe ideea de progres ca „semn al timpului“ şi al „dezvoltării puterilor spirituale şi materiale“ ale naţiunilor, „prin în­florirea agriculturii şi a industriei“ şi prin „cultivarea morală şi lumi­narea poporului“. Şi mai departe: „Conştiinţa aceasta s-a trezit şi la românii din patria aceasta . . .“, care adoptînd deviza împăratului „Viri­bus unitis“ vor să se constituie într-o societate care să activeze pentru pro­gresul poporului român din Transil­vania. Semnează mitropolitul de la Blaj Alex. Sterca Şuluţiu şi episcopul Andrei bar, de Şaguna, urmaţi de ceilalţi 174 intelectuali prezenţi. Lichtenstein are ezitări. Cu un an în urmă Moldova se unise cu Ţara Românească. Nu cumva aprobînd deschidea porţile unei alte uniri? Răspunsul cu nr. 2475 îl transmite „către Excelenţa sa domnul consilier c­ r. intim de stat şi consilier extra­ordinar temporar al senatului impe­rial şi ilustrisim episcop gr. ort. An­drei baron de Şaguna, aflător de pre­zinte în Viena“ — tocmai la 12 iulie 1860. Episcopul era într-adevăr la Viena şi răspunsul guvernatorului pare binevoitor. Conform legilor el nu poate aproba cererea dacă nu i se alătură şi un proiect de statute „măcar şi numai în schiţă generală“. Ii atrage atenţia ca statutar să se prevadă că societatea „nu va servi doar intereselor naţionale“ ca să nu se creeze „o ruptură între naţionali­tăţi“. (Continuare în pag. a 3-a) Cornelia Dragoman CALENDAR DE INIMĂ Dionisie Romano în dialog ecumenic cu „un israelit" la mijlocul secolului trecut Dionisie Romano, viitorul episcop al Huşilor (1865) şi apoi al Buzăului (1865—1873) a avut o viaţă zbuciu­mată. Originar din Săliştea Sibiului, a trecut în Moldova în anul 1825, la Mănăstirea Neamţu, unde n-a putut prinde rădăcini. In acelaşi an a ajuns în Ţara Românească, la Mănăstirea Cernica. Nici acolo n-a putut rămî­ne, pentru că nu avea carte cano­nică în regulă şi Mitropolitul pri­mat Grigorie l-a trimis la urmă, adică înapoi la Neamţu. S-a întors la . . . Bucureşti! A lucrat o vreme ca zeţar în tipografia de la Cişmea­­na Mavrogheni, cumpărată de I. He­­liade Rădulescu, şi apoi a ajuns la Şcoala lui Gheorghe Lazăr, plecat şi el din Avrigul Transivaniei, nu de­parte de Sălişte. In căutare de pro­tectori, a ştiut să se facă apreciat de Ilarion al Argeşului, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu şi s-a aşezat pe lîngă acesta la mănăstirea Antim din Bucureşti, pe atunci metoc al epis­copiei Argeşului. Ilarion l-a hiroto­nit ierodiacon. Obţinînd un „înscris“ de la Şcoala lui Lazăr (1832) sub semnătura lui S. Marcovici, Eufro­­sin Potecă şi Moroiu, ajunge în ace­laşi an „profesor naţional“ la Buzău. Acolo, printre altele, a întemeiat şi publicat, împreună cu Gavril Mun­­teanu, prima gazetă bisericească din ţară, ,,Vestitorul Bisericesc“ (1839— 1840). In 1841 revine în Bucureşti ca pro­fesor de seminar, dar trecînd în 1848 de partea revoluţiei, scapă cu fuga, în Transilvania, găsind ocro­tire la Andrei Şaguna. Din nou în Ţara Românească, la mănăstirea Bă­­beni (1849—1851), apoi la mănăstirea Sadova (1851—1853) scrie şi tipăreşte mult. In 1853, cînd Rusia a ocupat Principatele, e bănuit de înaltă tră­dare şi scapă cu fuga la Constanti­­nopol, unde se alege chiar cu o de­coraţie de la sultan. De la Constantinopol s-a întors din nou în Moldova, unde reuşeşte să ajungă stareţ la Neamţu (1855—1856), dar şi aceasta se termină cu o des­tituire în 1856. Cîţiva ani peregrinea­­ză între Moldova şi Ţara Româneas­că, dar nu-şi dă răgaz de la preocu­pările culturale. In această perioadă, între 1 ianua­rie 1857 şi 19 februarie 1859, publică la Bucureşti împreună cu Ilie Be­­nescu,­ revista Predicatorul (Jurnal eclesiastic), pe care îl tipăreşte în tipografia „Nifon Mitropolitul“. Au scos 52 de numere în 1857, apoi du­pă o întrerupere, au reluat publica­ţia în martie 1858, ajungînd în de­cembrie la 42 de numere. In 1859 au mers înainte cu numerele anului II pînă au ajuns la martie 1859 cu nr. 50, încheind astfel un an de apa­riţie, după care publicaţia şi-a în­cetat apariţia, îmbolnăvindu-se grav episcopul Filotei al Buzăului, Ale­xandru Ioan Cuza l-a trimis acolo ca vicar pe Dionisie. Nici de acum îna­inte nu va scăpa de necazuri, dar oricum, după o trecere pe la Huşi, va reveni în 1865 pe scaunul Buzău­lui unde va păstori pînă în 1873. Colecţionar de cărţi vechi şi ma­nuscrise importante, în 1867 a oferit Bibliotecii Societăţii Academice Ro­mâne 73 de volume care au consti­tuit fondul de bază a ceea ce va fi mai apoi: Biblioteca Academiei Ro­mâne. Apoi întreaga sa bibliotecă a fost achiziţionată de Biblioteca Aca­demiei, încă în viaţă fiind, a fost ales membru onorific al noii Insti­tuţii, fiind astfel unul din cei şapte academicieni pe care i-a dat ţării Să­liştea Sibiului. Pe cînd era redactor la Predicato­rul, pe care îl scria în întregime îm­preună cu Ilie Benescu, redacţia a primit o scrisoare de la „un israe­lit“, pe care a publicat-o în nr. 11 din 15 martie 1857, p. 81—83. Revista mai folosea încă un alfabet de tran­ziţie în care, spre exemplu, literele m, n, s, i, t, î, z, d erau latine, iar ş, r, u, v, r, p erau cirilice. „Israe­­litul se numea Aaron Aşer şi se de­clara interesat de „înaintarea litera­turii române“. Văzînd în mîna unui prieten, Demetru Gheorghiade, revis­ta Predicatorul, a dorit să aibă şi el un abonament şi anunţa că a şi tri­mis şase sfanţi, preţul pe un an, preţ pe care îl aprecia ca foarte cinstit şi departe de orice intenţie de speculă. Aaron Aşer mai scrie că a îndemnat şi pe alţi coreligionari ai săi să se aboneze la Predicatorul, deoarece aprecia că este o publica­ţie „de morală“ şi folositoare socie­ (Continuare în pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului Schitul Sihla „Locuri sfinte şi frumoase Neamţ, Sihla şi Cetate, Am venit întreg aicea Şi mă-ntorc pe jumătate". Spre sfîrşitul veacului trecut, un călător român, masiv, vânjos şi curajos, învelit într-o pelerină de ploaie şi purtînd pe cap o pă­lărie cu boruri largi, încălţat cu opinci şi purtînd la şold un re­volver, iar în desagă o bardă şi hrană pe sponci, în tovărăşia că­luţului său „Pisicuţa“, pleca vara din Piatra Neamţ — „Pe drumuri de munte“. Urmî­nd şi noi lui Hogaş, pe drumuri şerpuite, pe ipoteci încâlcite şi cotite, prin locuri rar călcate şi pline de ne­prevăzut, la fiece pas, facem pri­mul popas la Sihla. Urmărindu-l pe scriitorul subtil, prin „Poiana Ciungilor“, spre Sihla, „pierdută în creierul munţilor“, în locuri care întrec „culmea de asprime, singurătate şi sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri“, Hogaş nu afla aici, decît o singură bise­ricuţă de lemn, îngrijită de un călugăr octogenar, care îl con­duce la peştera Sfintei Teodora. Hogaş profund impresionat de aşezarea schitului „unde numai vulturul îndrăzneţ mai străbate, din cînd în cînd“, credea că a păşit „pe lumea cealaltă“. Pentru a ajunge la peşteră „punctul de atracţie al acestor locuri“, tre­buie să se prefacă în acăţătoare, să se vîre pe dedesubt sau să sară în zbor pe deasupra stîn­cilor, care mai de care mai ane­voioase şi mai greu de trecut. Peştera era, ca şi azi, o despică­­tură verticală în peretele zidului de stîncă, în care se face o sco­bitură aproape rotundă. în „acest beci umed şi întunecat, din pîn­­tecul muntelui, se zice că a trăit 60 de ani“ sfînta Teodora, fiică de răzeş moldovean, din sec. XVII — Ştefan Joldea. Moaştele cuvioasei se păstrează azi în la­vra Pecerska cu inscripţia „Teo­dora din Carpaţi“. Părăsindu-l pe pe Hogaş, urcăm şi noi în sens invers, oale de o oră de mers, dinspre Sihăstria. Ajuns sus, po­teca cu greu îşi face loc, printre îngrămădiri de stânci, ce tăinuiesc mulţime de peşteri, în care au locuit schivnici, iubitori de li­nişte, ori vremelnic localnicii din apropiere, în vremuri de bejărie. Pînă a ajunge la peşteră, treci mai întîi prin faţa fîntînii Sf. Teodora, o „mică scobitură pă­trată“, deasupra unei stînci înal­te, pe care, după legendă, ar fi săpat-o însăşi Sfînta, cu unghiile ei, ca să strîngă în ea un strop de rouă sau picături de ploaie, spre a-şi alina setea. In mijlo­cul peşterii se află o piatră, ce-i servea drept vatră şi pe care sfînta aprindea focul, din cînd în cînd, spre a-şi desmorţi oasele înfrigurate de gerul iernii. Dea­supra peşterii, brazi înalţi ale că­ror rădăcini au sfărîmat pereţii stîncilor, dau farmec de vis. Ceva mai încolo, înspre schit un munte de stînci ce ameninţă cu prăbu­şirea adăpostea cîteva chilii de (Continuare în pag. a 2-a) protos. Ştefan Guşă

Next