Telegraful Român, 1989 (Anul 137, nr. 1-48)

1989-09-15 / nr. 35-38

Anul 137 Nr. 35—36 și 37—38/1989 Sibiu, 15 septembrie și 1 octombrie 1989 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBULUI Sfîntul Gherman din Dacia Pontică, un străroman ignorat. Mai mult decît o ipoteză* De la mulţi dintre filosofii Greciei antice ne-au rămas doar citeva fragmente de scrieri. Dacă nu ne-ar fi vorbit despre ei Diogene Laertius, n-am şti prea multe, de pildă despre Zenon din Kitton, despre Cleanthes din Assos, despre Parmenide, sau despre Chrisip din Soli care ar fi scris 705 lucrări. Fără Platon, Xenophon, şi din nou Dio­gene Laertius, chiar despre Socrate am şti foarte puţin, dacă nu aproape nimic. Nici nu l-am avea pe Socrate în istoria filosofiei. Aceştia şi mulţi alţii ne-au rămas prin ceea ce s-a scris despre ei, şi prin fragmentele păstrate ici şi colo, uneori chiar ca citate doar în operele altora. Ceea ce nu i-a împiedicat să fie reţinuţi în istoria culturii, şi unii din ei să fie consideraţi chiar foarte mari. Avem şi noi un caz asemănător în istoria cultu­rii străromâne, numai că al nostru e ignorat atît ca străromân, cît şi ca om de cultură şi ca isihast. Biografia şi opera lui se află incluse în opera Collationes, Convorbiri, a­ Sfîntului Ioan Cassian. Alţii îl pomenesc doar în treacăt, în legătură cu acesta. Lipseşte aşadar la număr din catalogul stră­­românilor, acest catalog considerat acum încheiat, deşi surprizele mai sunt încă posibile. Credem că ar trebui scos din tandem, unde e cu totul umbrit de statura lui Ioan Cassian. Ar trebui considerat pentru sine, pentru valoarea lui, şi nu numai ca prieten şi însoţitor de călătorie al lui loan Cas­sian. E vorba de Gherman, împreună cu care Ioan Cassian a vizitat Palestina, Siria, Egiptul, Constan­­tinopolul şi Roma unde, probabil, Gherman a murit. loan Cassian şi-a continuat călătoria la Marsilia unde s-a şi stabilit, a întemeiat mănăs­tiri, şi unde a murit în anul 435. Cine a fost Gherman şi de ce ne propunem să-l scoatem din uitare, şi să-i dăm un loc de cinste printre oamenii de cultură străromâni, ală­turi de cei deja cunoscuţi şi inventariaţi ca atare? Nu avem prea mulţi pentru secolul IV-V, ca să ne permitem să neglijăm pe cineva. Nimeni nu s-a întrebat cine a fost, de unde a fost, ce a rămas de la dînsul. Toţi cercetătorii au trecut (Continuare in pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului * Comunicare la „Al VI-lea Congres Interna­ţional de Studii Sud-Est Europene“, Sofia, 31 au­gust 1989. Cu note complete și cu textele Sf. Gher­man, textul va apare în „Mitropolia Ardealului“, 5, 1989. Patriarhul MIRON — 50 de ani de la trecerea sa în veşnicie (Cuvînt de omagiere rostit la hramul Mănăstirii Topliţa — 20 iulie 1989) Numele localităţii în care ne gă­sim, Topliţa română, este de origine veche slavă, însemnînd „braţ izolat al unui riu, izvor de apă caldă, sau chiar staţiune balneară“ , se ştie că în perimetrul ei se află băile terma­le Bradul. Termenul se întîlneşte şi în Moldova încă din cele mai vechi documente, şi anume la 30 martie 1392. Denumirea slavonă a localităţii do­vedeşte marea ei vechime, ca şi con­tinuitatea elementului daco-roman pe aceste meleaguri, ştiut fiind că nu­mai românii au fost păstrătorii topo­nimelor slavone, slavii fiind asimilaţi de români înainte de venirea ma­ghiarilor. Să reţinem deci că ne aflăm într-o localitate veche, deşi ea este men­ţionată ceva mai tîrziu în documente, pe la 1760—1762, înainte de această dată, Topliţa în­treţinea strînse relaţii cu Moldova, spre care accesul era uşurat de dru­mul de pe valea Bistricioarei. Aşa se explică faptul că aici, în apropierea locului în care ne aflăm, pe dealul Moglăneşti, doamna Safta, soţia lui Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, aflată la 1658 în această localitate a ctitorit aici un schit de lemn, numit pe atunci Schitul Doamnei. Prezenţa doamnei Safta a lui Gheor­ghe Ştefan în părţile transilvănene este atestată de o scrisoare adresată de ea, din „Oşearheaiu“, la 17 mai 1658, jupînesei „Catirina Frăoşa, mare giudeceasă a cinstitei cetăţi a Bra­­şăului“, prin care o anunţa că a primit veşti bune de la „măria-sa“ domnul Gheorghe Ştefan, care-i scria „cum fără zăbavă va trimite de vam­eşi şi noi în ţară“. Fosta doamnă nu a mai apucat să se mai întoarcă în Moldova, deoarece soţul său şi-a pier­dut tronul şi a fost silit să pribe­gească prin ţări străine. In amintirea doamnei Safta, pîrîul din preajma schitului se numeşte Pîrîul Doamnei. Schitul de la Moglăneşti reînnoit astăzi prin vrednicia soborului mă­năstirii şi a credincioşilor este una din numeroasele ctitorii făcute de domnii şi boierii din Ţara Româneas­că şi Moldova în Transilvania, cti­torii care consfinţeau strînsele relaţii cultural-religioase dintre românii de pe cele două versante ale Carpaţilor, contribuind la asigurarea unităţii de neam şi de credinţă. Schitul de la Moglăneşti a fost şi un important centru cultural, aici des­­făşurîndu-şi activitatea în secolul al XVIII-lea dascălii moldoveni Vasile Sturza şi Ştefan Dascălul. Tot aici se pregăteau preoţi de către arhimandriţi veniţi din Moldova, pre­cum şi numeroşi dieci şi dascăli, ne­cesari bisericilor şi populaţiei din lo­calităţile vecine. Deşi modestă, mănăstirea Topliţa de la Moglăneşti a constituit deci unul din numeroasele elemente do­veditoare ale legăturilor strînse din­tre românii de pe valea Mureşului şi cei din Moldova. Sub tavanul ei de grinzi de stejar sufletul şi graiul ro­mânesc au fost totdeauna acasă. O tradiţie locală povesteşte că la un moment dat ar fi venit din Moldova un sat întreg, cu toţi locuitorii lui, care au adus pînă şi clopotul biseri­cii, aşezîndu-l pe locul de la vărsarea Topliţei în Mureş. Printre familiile moldovene stabili­te la Topliţa amintim familia Tăs­­lăuanu venită de pe valea Taslăului , care a dat numeroşi preoţi şi das­căli pentru Topliţa şi satele din jur, precum şi pe luptătorul pentru uni­tatea naţională şi animatorul cultural şi literar Octavian Tăslăuanu, fost re­dactor şef al revistei „Luceafărul“, care apărea în anii premergători pri­mului război mondial. Se poate spune deci că Topliţa este un simbol al strînselor relaţii dintre românii transilvăneni şi cei moldoveni care au trăit aici în per­fectă unitate şi înţelegere. După această succintă introducere istorică, să trecem în scurte cuvinte la Mănăstirea Topliţa. Ctitorul aces­tui aşezămînt este primul patriarh al României şi în acelaşi timp cel mai strălucit fiu al acestor plaiuri, Elie Miron Cristea. Strămoşii săi, ciobani şi plugari vrednici, sunt originari din satul De­­leni, de lîngă Reghin, de unde, în urma persecuţiilor baronului Kemény, străbunul său, Vasile Cristea, a fost silit să se mute la Topliţa după ce gospodăria îi fusese distrusă din or­dinul aprigului baron. Unul din ur­maşii lui Vasile Cristea — Gheorghe —, ţăran vin jos care a trăit 92 de ani, s-a căsătorit cu fiica unor gră­niceri năsâudeni, Domniţa, a cărei mamă era înrudită cu Constantin Românul-Vivu, fost prefect al Legiu­nii a Xll-a în anul 1848 şi care a fost ucis mişeleşte de stăpînirea de atunci în anul următor. Al patrulea dintre aceşti copii, născut la 18 iulie 1868 şi botezat în ziua de Sf. Ilie de cioba­nul mărginean Ioan Herţa din Să­­lişte, a primit numele de nie, după patronul zilei. Cu această origine modestă, viito­rul patriarh se va mîndri toată viaţa. Iată ce declara el în 1925, cînd a fost ales patriarh al României: „Cît mă priveşte pe mine personal, mulţumesc Prea Milostivului Dumnezeu că din simplu fiu de ţăran, pe care l-a bo­tezat un simplu cioban ce-şi păştea imensele sale turme pe munţii Mol­dovei, nu tocmai departe de satul meu naital, de Topliţa Română, m-a ridicat la cea mai înaltă treaptă bi­sericească la care poate ajunge un om pămîntean. Inchinîndu-mă acest cioban la sfînta icoană, m-a menit să devin şi eu păstor de turmă mare şi iată am devenit azi păstorul neamu­lui. Dar oricît de favorabil s-ar apre­cia munca mea încordată de trei de­cenii pe terenul vieţii noastre publi­ce în zilele grele şi mai ales pe te­renul bisericesc şi oricît de frumoase v-ar părea unora calităţile mele su­fleteşti, ele nu sînt în stare să justi­fice această înălţare. Ba cred că dra­gostea nemărginită a domniilor voas­tre, ca reprezentanţi legali ai naţiu­nii, dragostea cărturarilor, intelectua­lilor şi a tuturor conducătorilor ţării şi neamului către acel sănătos rezer­vor de energie fizică şi sufletească care este ţăranul nostru român a contribuit mult să ridicaţi pe un fiu din sînul lui la această bisericească înălţime“. După ce a terminat şcoala primară în satul natal şi în oraşul Bistriţa, unde a urmat şi gimnaziul săsesc, s-a înscris la liceul grăniceresc din Nă­(Continuare în pag. a 4-a) EMILIAN Episcop al Alba luliei Monumente, oameni, fapte şi locuri istorice MONUMENTELE VICTORIEI LUI MIHAI VITEAZUL DE LA GURUSLĂU Pe culmea dealului Măceşilor — numit dealul lui Mihai — de lingă Guruslău, aflat la 15 km de Zalău, unde oştile lui Mihai Viteazul şi ale generalului G. Basta le-au înfrînt pe acelea ale lui Sigismund Báthory, la 3 august 1601, românii au dorit să ridice un monument care să eterni­zeze memoria marelui voievod şi a strălucitei sale victorii. Cum încercările lor, de a înălţa un monument închinat victoriei lui Mihai Viteazul, au intîmpinat rezistenţa în­­dirjită a regimurilor politice din Im­periul austro-ungar, pînă la 1 decem­brie 1918, cind s-a făurit statul na­ţional român unitar, locuitorii satu­lui Guruslău au ridicat pe acel loc doar o troiţă modestă de lemn. In anii care au urmat după unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă în de­cembrie 1918, înfăptuirea acestei do­rinţe a devenit posibilă. Drept ur­mare, autorităţile administrative din Zalău, în frunte cu dr. Nicodim Cris­­tea, prefectul judeţului Sălaj şi pre­şedintele despărţămîntului ,,Astra" Sălaj, cu sprijinul „Astrei“ sibiene şi contribuţia plenară şi voluntară a lo­cuitorilor au ridicat un monument din beton armat, înalt de 13,50 m, în cor­pul căruia s-a fixat o placă de mar­mură, în care se săpase adine urmă­toarea inscripţie, formulată de isto­ricul Nicolae Iorga : „Intru amintirea victoriei repurtată in această localita­te la 3 august 1601 de armiile unite ale lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Basta, împotriva oştirii lui Sigismund Báthory, s-a ridicat acest sfînt mo­nument prin îngrijirea „Asociaţiunii“ în anul Domnului 1926, în al 8-lea an al înfăptuirii noului stat român, în­tregit. Spre preamărirea eroului, care ucis mişeleşte la Turda, de tovarăşul său de arme, nu a putut folosi roa­dele biruinţei dobîndite aici, acum 325 de ani, pentru a doua stăpinire a Ardealului“. Festivitatea inaugurală a avut loc la 14 septembrie 1926, în prezenţa de­legaţilor care alcătuiau adunarea ge­nerală anuală a „Astrei“ ţinută la Zalău în zilele de 12 şi 13 ale acelei luni — convocată anume în reşedinţa judeţului Sălaj, în acest scop —, şi care s-au deplasat la Guruslău cu un tren special, însoţiţi de un nume­ros public, venit din toată Transilva­nia şi Banat, apreciat la peste 10.000 de oameni. Printre cei care au luat cuvântul cu acel prilej, în faţa monumentului dea­supra căruia fîlflca tricolorul, iar la baza sa se aflau nenumărate coroane de flori, s-au numărat Alexandru Lă­­pedatu, dr. Ioan Lupaş, prof. Vasile Goldiş , preşedintele „Astrei“, prof. Onisifor Ghibu, prof. Gh. Bogdan­ Duică, generalul Traian Moşoiu, dr. Nicodim Cristea. Cuvîntările lor, pline de elogii la adresa marelui voievod şi a victori­ilor sale pentru înfăptuirea dezidera­telor fundamentale ale românilor, a urmat un bogat şi frumos program cultural-artistic şi festivitatea s-a în­cheiat printr-o mare horă a unirii, în care s-au prins toţi cei prezenţi. In 1936, ostaşii Batalionului 7 vînă­­tori de munte din garnizoana Zalău, au ridicat lingă monument o troiţă din lemn de stejar, frumos şi bogat sculptată. In semn de cinstire şi prea­mărire a memoriei lui Mihai Viteazul. După anexarea de către Ungaria, prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, a 11 judeţe din Transilvania de nord, prin ordinul nr. 10.495 din 15 noiembrie 1940 al Armatei­­ ungare, s-a dispus distrugerea monumentu­lui de la Guruslău închinat memo­riei voievodului Mihai. In consecinţă, la 29 noiembrie, monumentul a fost dinamitat şi distrus de o grupă de militari trimisă de Comandamentul Armatei 1 ungare din Cluj. In anii de după cel de al doilea război mondial, pe culmea dealului de la Guruslău a fost ridicat un nou monument care să eternizeze memo­ria lui Mihai Viteazul şi a măreţelor (Continuare in pag. a 8-a) Prof. Petru I. Dan RĂŞINARII — un sat care respiră veşnicia Răşinarii este unul dintre cele mai mari, mai vechi şi mai bine structurate sate de pe harta României. Sat transilvan din Mărginimea Sibiului. Răşinarii poartă un nume şi o pecete românească şi ortodoxă aparte. Dintru începuturi aşezarea rurală a fost puternică şi populată de oieri şi agricultori, care în acelaşi timp au fost şi iscusiţi negustori şi lucrători la pădure. Aşezat sub Munţii Cindrelului, la 12 km sud de cetatea Sibiului şi la 19 km de culmea Păltinişului, Răşinarii, cum îl cîntă Octavian Goga, poetul născut aici, este „sat din margine de codru, revărsat sfios în vale — pe două rîuri mici şi repezi de munte, Sibişel şi Şteaza, ce se împreună după ce străbat de-a lungul cele două uliţe lungi de circa 3 km pe care locuitorii satului şi-au durat dintru începuturi locuinţele din piatră şi blmne de brad închegate în rosturi, după meşteşugul tradiţional al muntenilor din poala Carpaţilor. Deasupra, cam circa 23 km înspre munţi se întind păşunile cu iarbă moale şi dulce: Vălarii, Dealu Muntelui, Dealu Plaiului, Capu Drumului şi altele, pe care locuitorii şi-au păscut oile toamna şi iarna, in cazul că nu au cosit iarba, mai pe la Sfînta Mărie Mare. Vara, din mai pînă In septembrie, răşinărenii au urcat şi urcă şi azi „la munte“, sus la aproape două mii de metri, unde păşunează cei peste 33 de munţi care au fost proprietatea comunei din vechime, şi pentru care s-au luptat, fie cu arma în mină, fie Intr-un lung proces cu stăpînirea Cetăţii Sibiului, care voia să pună mina pe această avuţie a răşinărenilor. Pădurile de brazi — molizi, nemeşi, pini — au făcut ca răşinărenii să se ocupe cu Jogăritul, şi pe cele două ape repezi să-şi pună In funcţiune citeva joagăre de tăiat scînduri. De la răşina colectată de locuitorii aşezării şi folosită pentru producerea luminărilor in principal, şi-a luat aşezarea numele cu mireazmă de brad de munte. „Fîntina Roşca“ — un şipot cu apă venită din Coasta Boacii ce străjuie semeaţă şi împădurită cu pini satul. In spre vest, a fost centrul aşezării. Ală­turi, era o biserică din lemn, împrejmuită de mormintele strămoşilor, unde la 1704—5 s-a zidit biserică din piatră, cu turn şi ceas, azi monument istoric, avlnd hramul Cuvioasa Paraschiva. Locul de lîngă biserică, unde azi se ţine tîrg în fiecare slmbată, numit „la Scaun“ era pe vremuri tribunalul comunei, unde obştea reprezentată de juzii ei ţinea scaunul de judecată după vechiul obicei de drept la români, menţinînd dreptatea şi bunele moravuri. Statutul de comună liberă, păstrat prin lupte şi cu mari sacrificii a fost veşnic ţelul răşinărenilor. Pentru acest ideal local şi naţional ei au participat la toate mişcările armate sau diplomatice ale românilor din Transilvania, cit şi alături de fraţii de peste munţi, unde multe familii de oieri răşinăreni, mai cu stare îşi iernau turmele, fie pe Bărăgan, fie In Bălţile Dunării. (Continuare In pag. a 2-a) Pr. N. Streza paroh în Răşinari

Next