Telegraful Român, 1991 (Anul 139, nr. 5-48)
1991-02-01 / nr. 5-8
Pag. 2 BISERICI SUPRAPUSE în istoria umanităţii civilizaţiile şi culturile se suprapun, ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, şi despărţire şi continuitate. în istoria neamului nostru civilizaţia romană s-a suprapus peste cea dacică, dar cum ştim de la Mircea Eliade că geografia învinge istoria s-a întîmplat ca dacii să-i învingă în anumite puncte pe romani, încît elemente de civilizaţie şi cultură dacică au supravieţuit în civilizaţia românească pînâ în timpurile moderne. Creştinismul s-a suprapus peste amîndouă, dar nu s-au petrecut rupturi, ci anumite continuităţi, care dau un profil specific culturii şi spiritului românesc. Există în afirmarea creştinismului românesc un aspect al continuităţii ce ţine de pămînt şi de piatră, de locuri în care s-au întîmplat zidiri de biserici, din cetăţi romane, cum e cazul bisericii din Densuş. Cel mai fascinant exemplu, în acest sens, se află în Dobrogea, un exemplu ce atestă nu numai continuitatea dinspre daci şi romani către români, ci aceasta este susţinută şi de elementul bizantin. Localitatea Dinogetia din Dobrogea a fost pe rînd „aşezare geto-dacică, fortăreaţă romană şi romano-bizantină“, iar în secolele IV— va dăinuia şi prin existenţa unei basilici, a cărei amintire se păstrează în toponimul „Bisericuţa“.2 Aşadar, suprapuneri după suprapuneri, edificii după edifici, într-o continuitate de trudă şi smerenie, pentru care arheologia aduce mărturii şi în spaţiul transilvan. în primul rînd e vorba de o unitate între topos şi etnos, între fiinţă şi loc, este ceea ce s-a numit „continuitate etnică", întemeiată pe existenţa aceleeaşi arii geografice de răspîndire a mărturiilor arheologice, dacice, romane, paleocreştine şi creştine, pe pâmîntul românesc. Prin urmare, o biserică a fost zidită peste altă biserică, şi acolo unde cercetările s-au făcut, descoperirile sînt edificatoare. Astfel, peste biserica voievodală din Dăbîca s-a ridicat o biserică nouă, iar la locul numit „Bodîgă“, la circa 1,5 km de cetate s-au descoperit trei biserici „suprapuse“.4 De asemenea sub biserica cetăţii Prejmer există „temeliile unei alte biserici, zidită de autohtoni, probabil chiar prin secolul VI, avînd planul în cruce grecească“.5 Această suprapunere nu a însemnat numai continuitate românească, ci acolo unde au avut loc colonizări, suprapunerile primesc şi alte întruchipări. La Apulum „pe locul unui locaş de închinare păgîn (roman) s-a ridicat apoi( catedrala episcopală catolică maghiară secolul XII, refăcuta în secolul XIII)“.6 Prin aceste suprapuneri pămîntul Transilvaniei tezaurizează biserici, în stil bizantin, stil romanic şi gotic, şi bineînţeles există bisericile de lemn o sinteză originală între civilizaţia românească a lemnului şi goticul european. Nu vom intra în detalierea prezenţei şi evoluţiei acestor stiluri în arhitectura bisericească din Transilvania, ci consecvenţi cu ideea de suprapunere vom dezvălui chipul în care aceasta s-a manifestat în ridicarea şi perpetuarea bisericilor de lemn. Mai întîi reţinem o precizare a lui Nicolae Iorga, cu privire la trecerea în edificare, de la piatră la lemn: „Meşterul — comenteazămarele istoric o biserică construită la 1650 — s-a îndreptat în toate după clădirile de piatră şi a pus astfel brîie de lemn cioplit, ca şi colacele de la celelalte biserici, iar, la ferestre, în locul pietrei lustruite a aşezat un cadru de stejar bine netezit“.7 Evident, nu peste tot faptele au urmat aceeaşi cale. Numeroase variante ale bisericilor de lemn prezintă o „analogie perfectă cu casa ţărănească“.8 Faptul nu trebuie să surprindă, dimpotrivă, această suprapunere de elemente din compoziţia arhitecturală a casei, în compoziţia arhitecturală a bisericii, comunică înscrierea ambelor edificii într-o străveche civilizaţie a lemnului. Asemănările sînt uneori uimitoare: în Maramureş, spre exemplu, se întîlneşte „şi la locuinţe şi la biserici tinda, care este aceeaşi: vatra, acoperămîntul care e în două ape, ferestrele mici zăbrelite, motivele de decor cioplite, şi temelia însăşi a clădirii organizată în acelaşi tip la case şi biserici şi constând din grinzile cele mai de bază“.„ Unitatea arhitecturală dintre casă şi biserică (ne gîndim la casa şi biserica de lemn) merge departe, încît nu putem vorbi de suprapunere, ci de contopire, printr-o perpetuare a unor modele din străvechime, pentru care e mărturie nu numai compoziţia, ci şi cuvintele prin care sunt numite elementele acestei compoziţii: „Latinitatea lexicului păstrat atît de unitar în graiul popular românesc certifică, evident, şi originea acestui sistem constructiv, iar modul de dispunere a pieselor în operă într-o ordine prestabilită şi fasonarea lor cu consecvenţă intr-un anume fel se înscriu tocmai sensului indicat, desigur, de tratatele de arhitectură ale antichităţii. Deşi mai toate textele au dispărut de mult, creaţia populară românească a păstrat în memoria sa mereu intactă comoara învăţăturilor pe care i le-a sădit antichitatea“.10 Aşadar, case şi biserici, piatră, lemn şi cuvinte, suprapuneri nemuritoarei Traian Vedinaş 1 Cf. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromănă, 1979, p. 20—25. 2 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, 1986, p. 96. 3 Nicolae Gudea, Ion Ghiurco, Din istoria creştinismului românesc, 1988, p. 53. 4 Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980, p. 30. 5 Ibidem, p. 33. 6 Ibidem, p. 32. 7 Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti, I, 1929, p. 371. 8 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, 1959, p. 89. 9 I. D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, 1968, p. 31. 10 Andrei Pănoiu, Civilizaţia lemnului, 1977, p. 31. DESPRE VIAŢA VEŞNICĂ Simbolul credinţei creştine — Crezul — se sfîrşeşte cu fraza: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie“... Deci ereile ta în nemurirea sufletului, în învierea morţilor şi în viaţa vii . BBf*e o învăţătură fundamentală a creştinismului, o dogmă a Bd^Ercii, de cea mai mare importanţă pentru noi. De aceea, trebuie să ne oprim asupra acestei probleme, să căutăm temeiurile pe care se reazemă, ca să ne cîştigăm convingerea fermă despre realitatea lumii de dincolo de moarte şi să înţelegem apoi cum trebuie să ducem viaţa aici pe pămînt, ca să cîştigăm şi noi viaţa veşnică. Trebuie să facem aceasta, pentru că mulţi spun: „Nu există suflet, ci numai materie şi forme derivate ale ei, vibraţii ale materiei; nu este viaţă veşnică, viaţă viitoare, toată viaţa noastră e aici pe pămînt şi odată cu moartea s-a sfîrşit totul. Viaţa viitoare e un vis al unora, o himeră; realitatea e aici pe pămînt: aici e şi raiul şi iadul. Ceea ce numim suflet şi funcţii ale sale, sînt trupul şi funcţiile fiziologice, organice ale creierului, iar gîndirea e produsul creierului“.... Aceasta ne obligă să examinăm credinţa noastră, ca să vedem unde e adevărul. Şi examinarea să o facem atent şi amănunţit, ca orice îndoială să fie alungată. De ce este oare atîta nevoie de aceasta? Pentru că de răspunsul pe care îl vom da atîrnă toată orientarea vieţii noastre de aici. Răspunsul e hotărâtor: el influenţează tot viitorul nostru, toată purtarea noastră în lume, precum, la fel, de el depinde şi cîştigarea vieţii veşnice. Căci, dacă nu este viaţa viitoare, — ne spune marele Apostol Pavel — „zadarnică e şi predica noastră şi credinţa voastră". Dacă e numai viaţa aceasta, atunci trebuie să scot din ea tot ce pot scoate: toate bucuriile, toate plăcerile, toate distracţiile. Căci, de ce să renunţ la ceva? Să mănînc, să beau, să mă veselesc, să fac tot ce-mi place, ce-mi prieşte mie, căci după moarte nu va mai fi nimic şi nu voi mai simţi nimic. De ce să fac bine altuia, de ce să ajut pe aproapele, de ce să mă jertfesc pentru ceva, de ce să fac pofta altora şi nu pofta mea, dacă aceasta renunţare nu-mi va fi răsplătită de nimeni, niciodată? Dimpotrivă dacă e viaţă veşnică, dacă sufletul meu e nemuritor şi eu voi învia — atunci toate cele de pe pămînt se privesc cu alţi ochi, atunci toate strădaniile mele trebuie să le îndrept ca să cîştig aceasta viaţă. Voi suferi cu răbdare toate cele ce mă pot sprijini să dobîndesc mântuirea. Voi renunţa la unele plăceri personale, dacă ele mă îndepărtează de marele meu scop. Mă voi jertfi pentru ţară, căci acest act e sublim, el porneşte din credinţă şi iubire şi aduce o dobîndă nepreţuită: viaţa după moarte. Voi renunţa la egoism şi la plăcerile mele josnice, căci generozitatea, dărnicia, înfrînarea sînt virtuţi ce-mi aduc ca răsplată de la Dumnezeu bunurile nepieritoare şi desfătările veşnice. Ce mai contează pentru mine nedreptatea ce mi se face, mizeria, răul — dacă ştiu că după moarte, zorii unei fericiri nespuse şi pururea înnoite se ivesc? Voi căuta să le schimb în bine, căci sînt dator să lupt pentru bine — să schim urîtul în frumuseţe, mizeria în bunătate, boala în sănătate, nedreptatea în dreptate, plînsul în bucurii senine, tot răul în bine. Mă voi strădui pentru asta. Dar de nu voi reuşi, nu voi dispera: voi îndura toate cu bărbăţie şi avînt, ştiind că „durerile de acum nu pot să stea în cumpănă cu mărirea care va să se arate pentru noi" (Romani 8, 11). Iată cît de important este să cred în viaţa veşnică: însăşi viaţa terestră capătă acum alt aspect, altă orientare, alt înţeles, alt conţinut şi altă importanţă ... mult mai mare importanţă. Ea e răstimpul pregătirii pentru lumea de dincolo; e răgazul luptei pentru bine şi frumos, pentru adevăr şi dreptate, pentru pace şi sfinte bucurii; e o introducere la cîntecul vieţii fără de sfîrşit, care va începe dincolo de moarte. Orice clipă a ei e preţioasă şi nici una nu trebuie pierdută în zadar, căci fiecare clipă de-acum e o treaptă pentru urmarea în împărăţia lui Dumnezeu. Punînd această problemă, ne aşezăm la o răscruce: două drumuri se deschid: unul merge spre o convingere puternică în nemurire şi în înviere, într-o viaţă veşnică; celălalt duce la necredinţă, la îndoieli, la tăgăduirea lui Dumnezeu, a sufletului şi a vieţii de după moarte. Trebuie să alegem pe ce drum pornim. Unul duce la viaţă, la fericire şi la mîntuire; celălalt — la moarte şi la o pedeapsă veşnică. Clipa e decisivă. Pr. N. Grebenea TELEGRAFUL ROMÂN Cifrul sufletesc al penitentului, în lumina fericitului Augustin Cel ce iubeşte pe Dumnezeu dobîndeşte totul, şi viaţa. Cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu nimic nu este. Dumnezeu este dragoste, iar dragostea aceasta cere de la noi: dragoste. Cît de mare este dragostea prin care sufletul se apropie de Dumnezeu. Dă-mi, Doamne, inimă tare care să te iubească, cuget care să-şi aducă aminte de Tine, înţelepciune care să te priceapă, cuvînt care să se ţină tare de Tine. Risipeşte întunericul din cugetul meu, ca să te vadă pe Tine, să te cunoască şi să te iubească. Tot cel ce te cunoaşte pe Tine te şi iubeşte, cunoscîndu-Te pe Tine puţin, puţin te iubeşte. Şi fiindcă puţin te iubesc, puţin mă bucur de Tine. Fă Doamne, ca să te iubesc din toată inima, şi din tot sufletul meu, şi din tot cugetul meu, şi din toată virtutea mea şi din însuşi creerul meu, şi din toate încheieturile mele cele dinlăuntru. Omul singur, fără darul lui Dumnezeu nimic nu poate. Dumnezeu este lumina drepţilor. Doamne, lumina mea, deschide-mi ochii mei, ca luminîndu-mă să umblu în lumina Ta şi să nu-mi mai împiedic piciorul meu de cursele ispititorului. Tu eşti lumina, Doamne, Tu eşti lumina fiilor luminii, Tu eşti ziua care nu cere apus. în toate zilele vedem că pe cît se depărtează cineva de lumina Ta, pe atît mai vîrtos în întunericul păcatelor se învălueşte. în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa se doreşte sufletul meu spre Tine. însetez, Doamne, căci Tu eşti izvorul vieţii, Tu eşti nădejdea celor fără nădejde, Tu eşti săturarea celor flămânzi, Tu eşti mîngîierea veşnică. Fără darul lui Dumnezeu neputincioşi sîntem către cele bune. Doamne, Dumnezeul meu, lauda vieţii mele şi puterea mîntuirii mele, eu eram oarecum nădăjduind în puterea mea, dar aceasta nu a fost putere. Şi vrînd să alerg aşa unde mai mult socoteam că stau, acolo mai mult cădeam, şi mai mult mergeam înapoi decît înainte, şi ceea ce mi se părea că ajung, mai mult se îndepărta de la mine. Astfel în zadar încercam puterea mea, acum am priceput, că m-ai luminat. Că ziceam: aceasta voi face, şi aşa voi săvîrşi. Dar mai apoi nu se făcea nici acesta şi nu se săvîrşea nici aceea. A voi era, dar lipsea a putea. Alteori era a putea, dar voinţa lipsea. Toate acestea pentru că nădăjduiam numai în puterea mea. Dar acum mă voi mărturisi şi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Părinte al Cerului şi al pămîntului, că nu va putea omul întru puterea sa, ca să nu se laude nebuneşte tot trupul. Nu este numai al omului a putea orice va voi, ci toţi paşii omului de Tine se îndreaptă ai celor ce recunosc că nu de la sineşi, ci de la Tine se îndreptează. Deci ne rugăm, pentru îndurările milei Tale, să binevoieşti, Doamne, a mîntui pe cei ce i-ai zidit, că de vei voi poţi să ne mîntuieşti, şi în voinţa Ta stă puterea mîntuirii noastre. De s-ar umplea toată lumea de cărţi şi nu se poate tîlcui toată înţelepciunea Ta cea nepătrunsă. Fiindcă eşti necuprins cu mintea, cela ce eşti izvorul luminii şi soarele strălucirii celei pururea veşnice. Mare eşti şi nemăsurat, bun eşti şi nimeni nu este bun ca Tine, a cărui voinţă este a voi, iar a voi este a putea. Care pe toate cîte le-ai adus în fiinţă, dintr-un nimic, ci numai voind le-ai făcut, care toată zidirea, fără osteneală cîrmuieşti, şi fără de supărare povăţuieşti. Care în tot locul eşti, fără de loc. Toate le cuprinzi fără de cuprindere, pretutindenea eşti fără de stare şi mişcare, care de nici om rău nu eşti pricinuitor, Care nimic nu este care să nu poţi, şi Tu cu adevărat deplin eşti întru toate, şi toate întru Tine. Vai sufletului care nu-1 cunoaşte pe Dumnezeu, nu-1 iubeşte nici nu-1 caută. Cel ce nu grijeşte ca să vieze Ţie, de acum e mort, cel ce nu cugetă la Tine e nebun, Ţie, dar, celui ce eşti nemărginit în putere mă încredinţez pe mine, şi mă dau şi mă las Celui prin care sunt, şi trăiesc şi cuget. I în Tine nădăjduiesc şi-mi pune toată nădejdea mea. Cu Tine mă voi scula, voi umbla şi voi trăi, pe Tine te doresc şi te iubesc şi-ţi slujesc. Să se odihnească sufletul meu întru Tine, Dumnezeul meu. Dă-mi, Doamne, cît ştii că îmi este de folos. Tu eşti precum credem şi tu înveţi ceea ce credem că eşti mai mare decît oricare altul. O, Doamne, Tu eşti cu adevărat bun, iar eu rău, Tu eşti îndurat, iar eu nemilostiv, Tu eşti sfînt, iar eu necurat. Tu eşti lumina, iar eu orb, Tu viaţă eşti iar eu mort sínt fără de Tine, către Tine scriu această scrisoare, citeşte şi mă mîntuieşte. Bolnav sînt şi pe doctor chem. Fără Tine nu pot nici să Te laud, căci Tu eşti lumina, eu întuneric, Tu eşti viaţa iar eu moartea. Tu eşti adevărul iar eu deşertăciunea, înaintea Ta este sănătatea mea neputinţa mea. Mă rog Ţie păzeşte-mi sănătatea şi vindecă-mi neputinţa. Mîntuieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă şi-mi ajută precum Tu ştii că este de folos sufletului şi trupului, căci Tu toate le ştii, toate le poţi, cela ce viezi în vecii vecilor. Pr. prof. Nicolae Neaga ONOAREA Unul din bunurile spirituale pe care le poate avea omul este onoarea. Ea constă în conştiinţa exterioară, opinia publică favorabilă cu privire la o anumită persoană. Dar, ca şi demnitatea, onoarea dezvăluie şi conştiinţa lăuntrică, atitudinea omului faţă de sine însuşi. Ea este sinonimă cu o conştiinţă morală curată. 1. în sfera onoarei aprecierea raportului dintre valoarea bazată pe impresia ori intuiţia opiniei publice şi conduita individuală are şi aspecte delicate. Căci valoarea morală personală nu corespunde, întotdeauna, cu opinia publică. Adesea nu sîntem, în realitate, aşa cum socotesc alţii că sîntem. Valorăm, moral, fie mai mult, fie mai puţin decît apreciază profesorii noştri, superiorii noştri, subalternii, colaboratorii ori chiar părinţii. 2. Onoarea este şi obiect al dreptului natural. Potrivit acestui drept, omul este îndreptăţit să pretindă şi să primească ceea ce este al său. Dar RESPECTAREA IMPUNE ŞI OBLIGAŢIA CORESPUNZĂTOARE. Intre onoare şi respectarea unor îndatoriri de demnitate există o strînsă legătură. Atunci cînd obligaţiile morale sînt încălcate, Dumnezeu îngăduie să se piardă (Continuare in pag. 4) Pr. Gh. Rățulea Religia în şcoală învăţământul religios a făcut parte întotdeauna din procesul de educaţie şi instruire desfăşurat în şcoala românească. Intre cele două instituţii, cu deosebire înainte de 1918, a existat o colaborare şi întrajutorarea de mare folos pentru cultura poporului nostru şi pentru promovarea intereselor acestui popor. Cînd, în primii ani după realizarea idealului unităţii naţionale, Biserica a renunţat la unica ei şcoală (de şcoli superioare nu era nici vorbă), de dragul realizării unităţii spirituale a poporului nostru, nimeni nu se îndoia de rolul binefăcător al educaţiei religioase în şcoală. Ea se făcea fără obstacole în cele două ore pe săptămînă în cadrul programului şcolar şi se desăvîrşea în biserică în legătură cu serviciile divine. Eliminarea învăţămîntului religios din şcoala românească îşi are istoria ei. Nu este în intenţia noastră a face istoricul raporturilor dintre Biserica şi şcoala românească în anii dintre cele două războaie şi după aceea pînă la nefasta şi arbitrara separare din anul 1948. Cîteva momente din această istorie vor fi suficiente, credem, spre a arăta că această despărţire a fost pregătită de mult de anumite forţe oculte din viaţa politică şi socială a poporului nostru. Separarea s-a produs efectiv în anul în care, neexistînd nici un fel de opoziţie, nici nu se putea exprima vreo altă atitudine decît cea urmărită de sus. Se spunea pe atunci (şi poate se mai susţine şi azi de către unii intelectuali) că religia este o problemă personală şi dacă e vorba să se facă o educaţie şi instrucţie religioasă, aceasta să se facă doar în biserică, nu cumva — vezi, Doamne! — mintea tinerilor, îndrumată exclusiv pe calea materialismului ateu, să poată cunoaşte şi altă ideologie decît cea oficială. După încercări, mai voalate sau mai pe faţă, în 1941, s-a pus chestiunea reducerii oreleor de religie în şcoală la una pe săptămînă. Pamfil Şeicaru, cunoscutul pamfletar şi mare admirator al unor curente occidentale, a propus ca pentru învăţămîntul religios preotul să aibă la dispoziţie biserica. Un altul, scriitor apreciat altfel, dar apucat pe calea unor concepţii şovine-antisemite, cerea, nici mai mult nici mai puţin, să se elimine din învăţămîntul religios „toţi semiţii din Biblie, pe Adam, pe Moise, ba chiar şi pe Hristos“. Au primit, la timpul său, ei şi cei de o părere cu ei, răspunsul cuvenit. Intr-un ziar din anul 1944, un oarecare P.P. Stănescu, cerea ca religia „ca cultivatoare a obscurantismului", ca „o problemă de conştiinţă personală“, să fie suprimată ca obiect de studiu obligator, iar filosofia (care, pe semne, nu-i plăcea) „să fie redusă la cîteva noţiuni cu totul elementare“. Vom mai nota şi atitudinea unor membri ai Societăţii Scriitorilor Români, din 1944, zilele în care ostaşii noştri duceau lupta pentru eliberarea deplină a pămîntului românesc , cerînd „separarea Bisericii de Stat“. In decembrie 1944, ministrul Cultelor şi Artelor, Gh. Pop, făcea „declaraţii liniştitoare“ prin care arăta necesitatea ca „educaţia să se facă pe temeiul învăţăturii religioase“. Această declaraţie n-a împiedicat însă faptul, curînd petrecut, ca printr-un decret lege, catehiizaţia să fie eliminată cu totul din învăţămîntul muncitoresc. Era o primă lovitură dată Bisericii dar şi un grav prejudiciu adus poporului român. Biserica noastră n-a meritat un astfel de tratament, cu atît mai mult cu cît ea n-a pornit, ca în Apus, atitudini duşmănoase faţă de Stat (de tipul Kulturkampflui german sau cel din Franţa), ci de dragul păcii şi din iubire de neam, a renunţat, precum amfesională creată de Şaguna. Saarătat mai sus, la şcoala ei condarnic s-au ridicat spirite luminate (ca Tudor Arghezi) şi pedagogi de talia lui G. G. Antonescu, protestînd împotriva acestor măsuri. Se pregătea calea pentru suprimarea totală a învăţămîntului religios din şcoală. Urmările se cunosc şi nu vom insista asupra lor. Ar fi greşit totuşi să se creadă că în toţi aceşti ani, pe care-i numim „de tristă amintire", Biserica a renunţat la catehizarea tineretului şi a celorlalţi credincioşi vîrstnici, cum afirmă unii rău-voitori. Sfîntul Sinod a dat îndrumări preoţilor să catehizeze şi foarte mulţi au îndeplinit această îndatorire esenţială a lucrării pastorale, aşa cum au putut, unii chiar expunîndu-se unor grele suferinţe. Centrele eparhiale, în deosebi cele din Transilvania, au publicat cărţi religioase, chiar catehisme, ca cel de la Arad (1956) şi de la Sibiu, calendare-almanah cu expunerea învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă. Toate acestea, precum şi alte activităţi misionare, au suplinit lipsa catehizaţiei în şcoală, la care Biserica n-a renunţat niciodată. Intre darurile libertăţii, cîştigată cu atîtea sacrificii, îndeosebi din partea tinerilor noştri, se numără şi readucerea învăţămîntului religios în şcoală; e adevărat, încă parţial şi destul de timid. Trebuie să spunem că, cu mici excepţii, reintroducerea religiei în învăţămîntul şcolar a fost bine primită. S-au bucurat copiii şi învăţătoriiei înşişi lipsiţi pînă acum de cunoştinţe religioase, măcar atît cît pretinde cultura generală a unui intelectual şi calitatea de creştin botezat) dar mai ales s-au bucurat părinţii care şi-au dat adeziunea scrisă pentru ca fiii lor să înveţe religia, pe care ei, la timpul lor, n-au putut s-o înveţe. Experienţa personală a acestui prim trimestru, ca unul care am apucat şi predat mulţi ani religia în şcoală, ne permite să întrevedem un viitor frumos acestui tineret care creşte azi sub soarele libertăţii şi se încălzeşte la lumina şi căldura învăţăturii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Se pare însă — şi trebuie s-o spunem — că acest dar al libertăţii ne-a surprins nu îndeajuns de pregătiţi. Ne lipsesc uneltele de lucru, cărţi de religie şi mai ales catehisme, dar, mai presus de toate avem nevoie de mai multă însufleţire şi pregătire teologic-pedagogică pentru a face faţă cu succes sarcinei de mare însemnătate a învăţării religiei, pentru cei mici ca şi pentru cei* mari. Dar, despre acestea, cu alt prilej. Pr. dr. Gheorghe Liţiu ft — Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic, înaintea mea şi fii fără prihană, fă ce-i plăcut (Facere 17, 1) ^TIV-LPD-latmL La troiţa din răscruce Ce-au pângărit paginii, în colbuita care aş vrea să mă închin: răpit de bucurie şi sfânta mulţumire, durerea iobăgiei acolo să mi-o alin. Iar tu, simbolul patriei, să te resfrîngi în lacrimi, ca-n picături de ploaie culori de curcubeu, cu el să fii cruidul, prevestitor de pacea cea binecuvîntată de cer şi Dumnezeu! Mi-e dor, mi-e dor de tine de cîmpul tău albastru, de galbenul de grîne, de sîngele color! Simbol de libertate. Plătită’n mii de jertfe, aş vrea să domini cerul, iubite tricolor! Să mai trăiesc odată, mi-e ruga’nflăcărată să pot vedea cum mândru tu fălfăi sus pe cer, în ţara desrobită pe fruntarii deschise şi’n mâni descătuşate care ocrotire-ţi cer!... Nr. 58/1991 Jïii-L G-phiL tlllllUM ... Mi-s ochii tulburi și mi-e haina ruptă... Eu vin din luptă ..., plec în luptă . . . In a vremii uriașă, ne-ntreruptă luptă ... Nu vreau să poposesc, să mă jelesc, să scapăt... Nu vreau nimic în schimb să capăt... Vreau lupta, lupta ne’ndurată, pîn’la capăt! ARON COTRUȘ