Telegraful Român, 1991 (Anul 139, nr. 5-48)

1991-02-01 / nr. 5-8

Pag. 2 BISERICI SUPRAPUSE în istoria umanităţii civilizaţiile şi culturile se suprapun, ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, şi despărţire şi continuitate. în istoria neamului nos­tru civilizaţia romană s-a suprapus peste cea da­cică, dar cum ştim de la Mircea Eliade că geogra­fia învinge istoria s-a întîmplat ca dacii să-i în­vingă în anumite puncte pe romani, încît elemente de civilizaţie şi cultură dacică au supravieţuit în civilizaţia românească pînâ în timpurile moderne. Creştinismul s-a suprapus peste amîndouă, dar nu s-au petrecut rupturi, ci anumite continuităţi,­ care dau un profil specific culturii şi spiritului românesc. Există în afirmarea creştinismului românesc un aspect al continuităţii ce ţine de pămînt şi de piatră, de locuri în care s-au întîmplat zidiri de biserici, din cetăţi romane, cum e cazul bisericii din Densuş. Cel mai fascinant exemplu, în acest sens, se află în Dobrogea, un exemplu ce atestă nu numai continuitatea dinspre daci şi romani că­tre români, ci aceasta este susţinută şi de elemen­tul bizantin. Localitatea Dinogetia din Dobrogea a fost pe rînd „aşezare geto-dacică, fortăreaţă ro­­mană şi romano-bizantină“, iar în secolele IV— va dăinuia şi prin existenţa unei basilici, a cărei amintire se păstrează în toponimul „Bisericuţa“.2 Aşadar, suprapuneri după suprapuneri, edificii după edifici, într-o continuitate de trudă şi smerenie, pentru care arheologia aduce mărturii şi în spa­ţiul transilvan. în primul rînd e vorba de o unitate între topos şi etnos, între fiinţă şi loc, este ceea ce s-a numit „continuitate etnică", întemeiată pe existenţa ace­­leeaşi arii geografice de răspîndire a mărturiilor arheologice, dacice, romane, paleocreştine şi creş­tine, pe pâmîntul românesc. Prin urmare, o biserică a fost zidită peste altă biserică, şi acolo unde cercetările s-au făcut, des­coperirile sînt edificatoare. Astfel, peste biserica voievodală din Dăbîca s-a ridicat o biserică nouă, iar la locul numit „Bodîgă“, la circa 1,5 km de ce­tate s-au descoperit trei biserici „suprapuse“.4 De asemenea sub biserica cetăţii Prejmer există „te­meliile unei alte biserici, zidită de autohtoni, pro­babil chiar prin secolul VI, avînd planul în cruce grecească“.5 Această suprapunere nu a însemnat nu­mai continuitate românească, ci acolo unde au a­­vut loc colonizări, suprapunerile primesc şi alte în­truchipări. La Apulum „pe locul unui locaş de în­chinare păgîn (roman) s-a ridicat apoi( catedrala episcopală catolică maghiară secolul XII, refă­cuta în secolul XIII)“.6 Prin aceste suprapuneri pămîntul Transilvaniei tezaurizează biserici, în stil bizantin, stil romanic şi gotic, şi bineînţeles există bisericile de lemn o sinteză originală între civilizaţia românească a lemnului şi goticul european. Nu vom intra în detalierea prezenţei şi evolu­ţiei acestor stiluri în arhitectura bisericească din Transilvania, ci consecvenţi cu ideea de suprapu­nere vom dezvălui chipul în care aceasta s-a ma­nifestat în ridicarea şi perpetuarea bisericilor de lemn. Mai întîi reţinem o precizare a lui Nicolae Iorga, cu privire la trecerea în edificare, de la piatră la lemn: „Meşterul — comentează­­marele istoric o biserică construită la 1650 — s-a îndrep­tat în toate după clădirile de piatră şi a pus ast­fel brîie de lemn cioplit, ca şi colacele de la ce­lelalte biserici, iar, la ferestre, în locul pietrei lus­truite a aşezat un cadru de stejar bine netezit“.7 Evident, nu peste tot faptele au urmat aceeaşi cale. Numeroase variante ale bisericilor de lemn prezintă o „analogie perfectă cu casa ţărănească“.8 Faptul nu trebuie să surprindă, dimpotrivă, a­­ceastă suprapunere de elemente din compoziţia arhitecturală a casei, în compoziţia arhitecturală a bisericii, comunică înscrierea ambelor edificii în­­tr-o străveche civilizaţie a lemnului. Asemănările sînt uneori uimitoare: în Maramureş, spre exem­plu, se întîlneşte „şi la locuinţe şi la biserici tin­da, care este aceeaşi: vatra, acoperămîntul care e în două ape, ferestrele mici zăbrelite, motivele de decor cioplite, şi temelia însăşi a clădirii organi­zată în acelaşi tip la case şi biserici şi constând din grinzile cele mai de bază“.„ Unitatea arhitecturală dintre casă şi biserică (ne gîndim la casa şi biserica de lemn) merge departe, încît nu putem vorbi de suprapunere, ci de conto­pire, printr-o perpetuare a unor modele din stră­­vechime, pentru care e mărturie nu numai compo­ziţia, ci şi cuvintele prin care sunt numite elemen­tele acestei compoziţii: „Latinitatea lexicului păs­trat atît de unitar în graiul popular românesc cer­tifică, evident, şi originea acestui sistem construc­tiv, iar modul de dispunere a pieselor în operă în­­tr-o ordine prestabilită şi fasonarea lor cu con­secvenţă intr-un anume fel se înscriu tocmai sen­sului indicat, desigur, de tratatele de arhitectură ale antichităţii. Deşi mai toate textele au dispărut de mult, creaţia populară românească a păstrat în memoria sa mereu intactă comoara învăţăturilor pe care i le-a sădit antichitatea“.10 Aşadar, case şi biserici, piatră, lemn şi cuvinte, suprapuneri ne­muritoarei Traian Vedinaş 1 Cf. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din e­­poca străromănă, 1979, p. 20—25. 2 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, 1986, p. 96. 3 Nicolae Gudea, Ion Ghiurco, Din istoria creşti­nismului românesc, 1988, p. 53. 4 Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980, p. 30. 5 Ibidem, p. 33. 6 Ibidem, p. 32. 7 Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti, I, 1929, p. 371. 8 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, 1959, p. 89. 9 I. D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, 1968, p. 31. 10 Andrei Pănoiu, Civilizaţia lemnului, 1977, p. 31. DESPRE VIAŢA VEŞNICĂ Simbolul credinţei creştine — Crezul — se sfîrşeşte cu fraza: „Aş­tept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie“... Deci ere­ile ta în nemurirea sufletului, în învierea morţilor şi în viaţa vii­ . BBf*e o învăţătură fundamentală a creştinismului, o dogmă a Bd­­^Ercii, de cea mai mare importanţă pentru noi. D­e aceea, trebuie să ne oprim asupra acestei probleme, să căutăm temeiurile pe care se reazemă, ca să ne cîştigăm convingerea fermă despre realitatea lumii de dincolo de moarte şi să înţelegem apoi cum trebuie să ducem viaţa aici pe pămînt, ca să cîştigăm şi noi viaţa veşnică. Trebuie să facem aceasta, pentru că mulţi spun: „Nu există su­flet, ci numai materie şi forme derivate ale ei, vibraţii ale materiei; nu este viaţă veşnică, viaţă viitoare, toată viaţa noastră e aici pe pămînt şi odată cu moartea s-a sfîrşit totul. Viaţa viitoare e un vis al unora, o himeră; realitatea e aici pe pămînt: aici e şi raiul şi iadul. Ceea ce numim suflet şi funcţii ale sale, sînt trupul şi func­ţiile fiziologice, organice ale creierului, iar gîndirea e produsul cre­­ierului“.... Aceasta ne obligă să examinăm credinţa noastră, ca să vedem unde e adevărul. Şi examinarea să o facem atent şi amănunţit, ca orice îndoială să fie alungată. De ce este oare atîta nevoie de aceasta? Pentru că de răspunsul pe care îl vom da atîrnă toată orientarea vieţii noastre de aici. Răspunsul e hotărâtor: el influenţează tot vii­torul nostru, toată purtarea noastră în lume, precum, la fel, de el depinde şi cîştigarea vieţii veşnice. Căci, dacă nu este viaţa viitoare, — ne spune marele Apostol Pa­vel — „zadarnică e şi predica noastră şi credinţa voastră". Dacă e numai viaţa aceasta, atunci trebuie să scot din ea tot ce pot scoate: toate bucuriile, toate plăcerile, toate distracţiile. Căci, de ce să re­nunţ la ceva? Să mănînc, să beau, să mă veselesc, să fac tot ce-mi place, ce-mi prieşte mie, căci după moarte nu va mai fi nimic şi nu voi mai simţi nimic. De ce să fac bine altuia, de ce să ajut pe a­­proapele, de ce să mă jertfesc pentru ceva, de ce să fac pofta altora şi nu pofta mea, dacă aceasta renunţare nu-mi va fi răsplătită de nimeni, niciodată? Dimpotrivă dacă e viaţă veşnică, dacă sufletul meu e nemuritor şi eu voi învia — atunci toate cele de pe pămînt se privesc cu alţi ochi, atunci toate strădaniile mele trebuie să le îndrept ca să cîştig aceasta viaţă. Voi suferi cu răbdare toate cele ce mă pot sprijini să dobîndesc mântuirea. Voi renunţa la unele plăceri personale, dacă ele mă în­depărtează de marele meu scop. Mă voi jertfi pentru ţară, căci acest act e sublim, el porneşte din credinţă şi iubire şi aduce o dobîndă nepreţuită: viaţa după moarte. Voi renunţa la egoism şi la plăce­rile mele josnice, căci generozitatea, dărnicia, înfrînarea sînt virtuţi ce-mi aduc ca răsplată de la Dumnezeu bunurile nepieritoare şi des­fătările veşnice. Ce mai contează pentru mine nedreptatea ce mi se face, mizeria, răul — dacă ştiu că după moarte, zorii unei fericiri nespuse şi pu­rurea înnoite se ivesc? Voi căuta să le schimb în bine, căci sînt da­tor să lupt pentru bine — să schim urîtul în frumuseţe, mizeria în bunătate, boala în sănătate, nedreptatea în dreptate, plînsul în bu­curii senine, tot răul în bine. Mă voi strădui pentru asta. Dar de nu voi reuşi, nu voi dispera: voi îndura toate cu bărbăţie şi avînt, ştiind că „durerile de acum nu pot să stea în cumpănă cu mărirea care va să se arate pentru noi" (Romani 8, 11). Iată cît de important este să cred în viaţa veşnică: însăşi viaţa terestră capătă acum alt aspect, altă orientare, alt în­ţeles, alt conţinut şi altă importanţă ... mult mai mare importanţă. Ea e răstimpul pregătirii pentru lumea de dincolo; e răgazul luptei pentru bine şi frumos, pentru adevăr şi dreptate, pentru pace şi sfinte bucurii; e o introducere la cîntecul vieţii fără de sfîrşit, care va începe dincolo de moarte. Orice clipă a ei e preţioasă şi nici una nu trebuie pierdută în zadar, căci fiecare clipă de-acum e o treaptă pentru urmarea în împărăţia lui Dumnezeu. Punînd această problemă, ne aşezăm la o răscruce: două drumuri se deschid: unul merge spre o convingere puternică în nemurire şi în înviere, într-o viaţă veşnică; celălalt duce la necredinţă, la îndo­ieli, la tăgăduirea lui Dumnezeu, a sufletului şi a vieţii de după moarte. Trebuie să alegem pe ce drum pornim. Unul duce la viaţă, la fe­ricire şi la mîntuire; celălalt — la moarte şi la o pedeapsă veşnică. Clipa e decisivă. Pr. N. Grebenea TELEGRAFUL ROMÂN Cifrul sufletesc al penitentului, în lumina fericitului Augustin Cel ce iubeşte pe Dumnezeu dobîndeşte totul, şi viaţa. Cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu nimic nu este. Dumnezeu este dragoste, iar dragostea aceasta cere de la noi: dragoste. Cît de mare este dragostea prin care sufletul se apropie de Dumnezeu. Dă-mi, Doamne, inimă tare care să te iubească, cuget care să-şi aducă aminte de Tine, înţelepciune care să te priceapă, cuvînt care să se ţină tare de Tine. Risipeşte în­tunericul din cugetul meu, ca să te vadă pe Tine, să te cunoască şi să te iubească. Tot cel ce te cunoaşte pe Tine te şi iubeşte, cunoscîndu-Te pe Tine puţin, pu­ţin te iubeşte. Şi fiindcă puţin te iubesc, puţin mă bucur de Tine. Fă Doamne, ca să te iubesc din toată inima, şi din tot sufletul meu, şi din tot cugetul meu, şi din toată virtutea mea şi din în­suşi creerul meu, şi din toate în­cheieturile mele cele dinlăuntru. Omul singur, fără darul lui Dum­nezeu nimic nu poate. Dumnezeu este lumina drepţilor. Doamne, lumina mea, deschide-mi ochii mei, ca luminîndu-mă să umblu în lumina Ta şi să nu-mi mai împiedic piciorul meu de cursele ispititorului. Tu eşti lumina, Doamne, Tu eşti lumina fiilor lu­minii, Tu eşti ziua care nu cere apus. în toate zilele vedem că pe cît se depărtează cineva de lu­mina Ta, pe atît mai vîrtos în întunericul păcatelor se învă­­lueşte. în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa se doreşte sufletul meu spre Tine. însetez, Doamne, căci Tu eşti izvorul vie­ţii, Tu eşti nădejdea celor fără nădejde, Tu eşti săturarea celor flămânzi, Tu eşti mîngîierea veş­nică. Fără darul lui Dumnezeu neputincioşi sîntem către cele bune. Doamne, Dumnezeul meu, lauda vieţii mele şi puterea mîntuirii mele, eu eram oarecum nădăj­duind în puterea mea, dar aceas­ta nu a fost putere. Şi vrînd să alerg aşa unde mai mult soco­team că stau, acolo mai mult că­deam, şi mai mult mergeam îna­poi decît înainte, şi ceea ce mi se părea că ajung, mai mult se în­depărta de la mine. Astfel în zadar încercam puterea mea, a­­cum am priceput, că m-ai lumi­nat. Că ziceam: aceasta voi face, şi aşa voi săvîrşi. Dar mai apoi nu se făcea nici acesta şi nu se săvîrşea nici aceea. A voi era, dar lipsea a putea. Alteori era a putea, dar voinţa lipsea. Toate acestea pentru că nădăjduiam nu­mai în puterea mea. Dar acum mă voi mărturisi şi Ţie, Doam­ne, Dumnezeul meu, Părinte al Cerului şi al pămîntului, că nu va putea omul întru puterea sa, ca să nu se laude nebuneşte tot trupul. Nu este numai al omu­lui a putea orice va voi, ci toţi paşii omului de Tine se îndreaptă ai celor ce recunosc că nu de la sineşi, ci de la Tine se îndrep­­tează. Deci ne rugăm, pentru în­durările milei Tale, să binevo­­ieşti, Doamne, a mîntui pe cei ce i-ai zidit, că de vei voi poţi să ne mîntuieşti, şi în voinţa Ta stă puterea mîntuirii noastre. De s-ar umplea toată lumea de cărţi şi nu se poate tîlcui toată înţelepciunea Ta cea nepătrunsă. Fiindcă eşti necuprins cu mintea, cela ce eşti izvorul luminii şi soarele strălucirii celei pururea veşnice. Mare eşti şi nemăsurat, bun eşti şi nimeni nu este bun ca Tine, a cărui voinţă este a voi, iar a voi este a putea. Care pe toate cîte le-ai adus în fiinţă, dintr-un nimic, ci numai voind le-ai făcut, care toată zidirea, fără osteneală cîrmuieşti, şi fără de supărare povăţuieşti. Care în tot locul eşti, fără de loc. Toate le cuprinzi fără de cuprindere, pretutindenea eşti fără de stare şi mişcare, care de nici om rău nu eşti pricinuitor, Care nimic nu este care să nu poţi, şi Tu cu adevărat deplin eşti întru toate, şi toate întru Tine. Vai sufletului care nu-1 cu­noaşte pe Dumnezeu, nu-1 iubeş­te nici nu-1 caută. Cel ce nu gri­­jeşte ca să vieze Ţie, de acum e mort, cel ce nu cugetă la Tine e nebun, Ţie, dar, celui ce eşti ne­mărginit în putere mă încredin­ţez pe mine, şi mă dau şi mă las Celui prin care sunt, şi trăiesc şi cuget. I în Tine nădăjduiesc şi-mi pune toată nădejdea mea. Cu Tine mă voi scula, voi umbla şi voi trăi, pe Tine te doresc şi te iubesc şi-ţi slujesc. Să se odihnească su­fletul meu întru Tine, Dumnezeul meu. Dă-mi, Doamne, cît ştii că îmi este de folos. Tu eşti precum credem şi tu înveţi ceea ce cre­dem că eşti mai mare decît ori­care altul. O, Doamne, Tu eşti cu adevărat bun, iar eu rău, Tu eşti îndurat, iar eu nemilostiv, Tu eşti sfînt, iar eu necurat. Tu eşti lumina, iar eu orb, Tu viaţă eşti iar eu mort sínt fără de Tine, către Tine scriu această scrisoare, ci­teşte şi mă mîntuieşte. Bolnav sînt şi pe doctor chem. Fără Tine nu pot nici să Te laud, căci Tu eşti lumina, eu întuneric, Tu eşti viaţa iar eu moartea. Tu eşti a­­devărul iar eu deşertăciunea, înaintea Ta este sănătatea mea neputinţa mea. Mă rog Ţie pă­zeşte-mi sănătatea şi vindecă-mi neputinţa. Mîntuieşte-mă, Dum­nezeule, miluieşte-mă şi-mi ajută precum Tu ştii că este de folos sufletului şi trupului, căci Tu toate le ştii, toate le poţi, cela ce viezi în vecii vecilor. Pr. prof. Nicolae Neaga ONOAREA Unul din bunurile spirituale pe care le poate avea omul este onoarea. Ea constă în conştiinţa exterioară, opinia publică favo­rabilă cu privire la o anumită persoană. Dar, ca şi demnitatea, onoarea dezvăluie şi conştiinţa lăuntrică, atitudinea omului faţă de sine însuşi. Ea este sinonimă cu o conştiinţă morală curată. 1. în sfera onoarei aprecierea raportului dintre valoarea bazată pe impresia ori intuiţia opiniei publice şi conduita individuală are şi aspecte delicate. Căci va­loarea morală personală nu co­respunde, întotdeauna, cu opinia publică. Adesea nu sîntem, în realitate, aşa cum socotesc alţii că sîntem. Valorăm, moral, fie mai mult, fie mai puţin decît a­­preciază profesorii noştri, supe­riorii noştri, subalternii, colabo­ratorii ori chiar părinţii. 2. Onoarea este şi obiect al dreptului natural. Potrivit aces­tui drept, omul este îndreptăţit să pretindă şi să primească ceea ce este al său. Dar RESPECTA­REA IMPUNE ŞI OBLIGAŢIA CORESPUNZĂTOARE. Intre o­­noare şi respectarea unor înda­toriri de demnitate există o strînsă legătură. Atunci cînd o­­bligaţiile morale sînt încălcate, Dumnezeu îngăduie să se piardă (Continuare in pag. 4) Pr. Gh. Rățulea Religia în şcoală învăţământul religios a făcut parte întotdeauna din procesul de educaţie şi instruire desfăşu­rat în şcoala românească. Intre cele două instituţii, cu deosebire înainte de 1918, a existat o co­laborare şi întrajutorarea de mare folos pentru cultura po­porului nostru şi pentru promo­varea intereselor acestui popor. Cînd, în primii ani după reali­zarea idealului unităţii naţionale, Biserica a renunţat la unica ei şcoală (de şcoli superioare nu era nici vorbă), de dragul reali­zării unităţii spirituale a popo­rului nostru, nimeni nu se îndoia de rolul binefăcător al educaţiei religioase în şcoală. Ea se făcea fără obstacole în cele două ore pe săptămînă în cadrul progra­mului şcolar şi se desăvîrşea în biserică în legătură cu serviciile divine. Eliminarea învăţămîntului re­ligios din şcoala românească îşi are istoria ei. Nu este în inten­ţia noastră a face istoricul ra­porturilor dintre Biserica şi şcoala românească în anii dintre cele două războaie şi după aceea pînă la nefasta şi arbitrara se­parare din anul 1948. Cîteva mo­mente din această istorie vor fi suficiente, credem, spre a arăta că această despărţire a fost pre­gătită de mult de anumite forţe oculte din viaţa politică şi so­cială a poporului nostru. Sepa­rarea s-a produs efectiv în anul în care, neexistînd nici un fel de opoziţie, nici nu se putea ex­prima vreo altă atitudine decît cea urmărită de sus. Se spunea pe atunci (şi poate se mai sus­ţine şi azi de către unii intelec­tuali) că religia este o problemă personală şi dacă e vorba să se facă o educaţie şi instrucţie re­ligioasă, aceasta să se facă doar în biserică, nu cumva — vezi, Doamne! — mintea tinerilor, în­drumată exclusiv pe calea mate­rialismului ateu, să poată cu­noaşte şi altă ideologie decît cea oficială. După încercări, mai voalate sau mai pe faţă, în 1941, s-a pus chestiunea reducerii oreleor de religie în şcoală la una pe săp­­tămînă. Pamfil Şeicaru, cunoscu­tul pamfletar şi mare admira­tor al unor curente occidentale, a propus ca pentru învăţămîntul religios preotul să aibă la dis­poziţie biserica. Un altul, scrii­tor apreciat altfel, dar apucat pe calea unor concepţii şovi­ne-an­­tisemite, cerea, nici mai mult nici mai puţin, să se elimine din învăţămîntul religios „toţi se­miţii din Biblie, pe Adam, pe Moise, ba chiar şi pe Hristos“. Au primit, la timpul său, ei şi cei de o părere cu ei, răspunsul cu­venit. Intr-un ziar din anul 1944, un oarecare P.P. Stănescu, cerea ca religia „ca cultivatoare a obscu­rantismului", ca „o problemă de conştiinţă personală“, să fie su­primată ca obiect de studiu o­­bligator, iar filosofia (care, pe semne, nu-i plăcea) „să fie re­dusă la cîteva noţiuni cu totul elementare“. Vom mai nota şi atitudinea unor membri ai So­cietăţii Scriitorilor Români, din 1944,­­ zilele în care ostaşii noştri duceau lupta pentru elibe­rarea deplină a pămîntului ro­mânesc , cerînd „separarea Bi­sericii de Stat“. In decembrie 1944, ministrul Cultelor şi Arte­lor, Gh. Pop, făcea „declaraţii liniştitoare“ prin care arăta ne­­cesitatea ca „educaţia să se facă pe temeiul învăţăturii religioa­se“. Această declaraţie n-a îm­piedicat însă faptul, curînd pe­trecut, ca printr-un decret lege, catehiizaţia să fie eliminată cu totul din învăţămîntul muncito­resc. Era o primă lovitură dată Bisericii dar şi un grav preju­diciu adus poporului român. Bi­serica noastră n-a meritat un astfel de tratament, cu atît mai mult cu cît ea n-a pornit, ca în Apus, atitudini duşmănoase faţă de Stat (de tipul Kulturkampf­­lui german sau cel din Franţa), ci de dragul păcii şi din iubire de neam, a renunţat, precum am­fesională creată de Şaguna. Sa­­arătat mai sus, la şcoala ei con­­darnic s-au ridicat spirite lu­minate (ca Tudor Arghezi) şi pedagogi de talia lui G. G. An­­tonescu, protestînd împotriva a­­cestor măsuri. Se pregătea ca­­lea pentru suprimarea totală a învăţămîntului religios din şcoa­lă. Urmările se cunosc şi nu vom insista asupra lor. Ar fi greşit totuşi să se crea­dă că în toţi aceşti ani, pe care-i numim „de tristă amintire", Bi­serica a renunţat la catehizarea tineretului şi a celorlalţi credin­cioşi vîrstnici, cum afirmă unii rău-voitori. Sfîntul Sinod a dat îndrumări preoţilor să catehi­­zeze şi foarte mulţi au îndepli­nit această îndatorire esenţială a lucrării pastorale, aşa cum au putut, unii chiar expunîndu-se unor grele suferinţe. Centrele eparhiale, în deosebi cele din Transilvania, au publicat cărţi religioase, chiar catehisme, ca cel de la Arad (1956) şi de la Si­biu, calendare-almanah cu expu­nerea învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă. Toate acestea, precum şi alte activităţi misio­nare, au suplinit lipsa catehiza­­ţiei în şcoală, la care Biserica n-a renunţat niciodată. Intre darurile libertăţii, cîşti­­gată cu atîtea sacrificii, în­deo­sebi din partea tinerilor noştri, se numără şi readucerea învă­ţămîntului religios în şcoală; e adevărat, încă parţial şi destul de timid. Trebuie să spunem că, cu mici excepţii, reintroducerea religiei în învăţămîntul şcolar a fost bine primită. S-au bucurat copiii şi învăţătorii­­ei înşişi lip­siţi pînă acum de cunoştinţe re­ligioase, măcar atît cît pretinde cultura generală a unui intelec­tual şi calitatea de creştin bote­zat) dar mai ales s-au bucurat părinţii care şi-au dat adeziu­nea scrisă pentru ca fiii lor să înveţe religia, pe care ei, la timpul lor, n-au putut s-o în­veţe. Experienţa personală a a­­cestui prim trimestru, ca unul care am apucat şi predat mulţi ani religia în şcoală, ne permite să întrevedem un viitor frumos acestui tineret care creşte azi sub soarele libertăţii şi se încăl­zeşte la lumina şi căldura învă­ţăturii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Se pare însă — şi trebuie s-o spunem — că acest dar al liber­tăţii ne-a surprins nu îndeajuns de pregătiţi. Ne lipsesc uneltele de lucru, cărţi de religie şi mai ales catehisme, dar, mai presus de toate avem nevoie de mai multă însufleţire şi pregătire teologic-pedagogică pentru a face faţă cu succes sarcinei de mare însemnătate a învăţării religiei, pentru cei mici ca şi pentru cei*­ mari.­­ Dar, despre acestea, cu alt­ prilej. Pr. dr. Gheorghe Liţiu ft — Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic, înaintea mea şi fii fără prihană, fă ce-i plăcut (Facere 17, 1) ^TIV-LPD-la­tmL La troiţa din răscruce Ce-au pângărit paginii, în colbuita care aş vrea să mă închin: răpit de bucurie şi sfânta mulţumire, durerea iobăgiei acolo să mi-o alin. Iar tu, simbolul patriei, să te resfrîngi în lacrimi, ca-n picături de ploaie culori de curcubeu, cu el să fii cruidul, prevestitor de pacea cea binecuvîntată de cer şi Dumnezeu! Mi-e dor, mi-e dor de tine de cîmpul tău albastru, de galbenul de grîne, de sîngele color! Simbol de libertate. Plătită’n mii de jertfe, aş vrea să domini cerul, iubite tricolor! Să mai trăiesc odată, mi-e ruga’nflăcărată să pot vedea cum mândru tu fălfăi sus pe cer, în ţara desrobită pe fruntarii deschise şi’n mâni descătuşate care ocrotire-ţi cer!... Nr. 5­8/1991 Jïii-L G-phiL tlllllUM ... Mi-s ochii tulburi și mi-e haina ruptă... Eu vin din luptă ..., plec în luptă . . . In a vremii uriașă, ne-ntreruptă luptă ... Nu vreau să poposesc, să mă jelesc, să scapăt... Nu vreau nimic în schimb să capăt... Vreau lupta, lupta ne’ndurată, pîn’la capăt! ARON COTRUȘ

Next