Telegraful Român, 1992 (Anul 140, nr. 1-48)

1992-01-01 / nr. 1-2

Nr. 112/1992 Istoria biblică a Vechiului Testament Ţara în şi­n 3. împărţirea administrativ-teri­­toriala a Ţării Sfinte. La venirea evreilor din Cal­­deea, Tara Canaanului era împăr­ţită în 31 de regate-cetăţi. In fruntea fiecărei cetăţi mai mari se afla un rege. Astfel este cazul lui Melchisedec — regele Salemului (Ierusalimului), care stăpînea peste tribul canaanit al Iebusei­­lor, locuitorii Ierusalimului şi ai satelor din jur. După reîntoarcerea evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise şi mai apoi a lui Iosua, teritoriul vechiului Canaan s-a împărţit, prin tragere la sorţi, între­ cele 12 seminţii ale lui Israel. Dintre a­­cestea, seminţia lui Levi, care era destinată pentru serviciul religios şi ca atare trebuia să fie la dis­poziţia tuturor israeliţilor, n-a primit o porţiune anumită de te­ritoriu, ci numai 48 de cetăţi cu cîmpurile din jur, presărate pe toată întinderea ţării. La fel, nici seminţia lui Iosif n-a primit un teritoriu anumit. Dreptul de moş­tenire al acestor două seminţii a revenit lui Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, pe care Iacob i-a adop­tat, aşa că teritoriul ţării sfinte s-a împărţit nu în 10 ci în 12 părţi. Partea sudică a ţării de la vest de Iordan a revenit seminţiilor lui Simeon, Iuda, Veniamin şi la jumătate din seminţia lui Dan. La nord de aceste seminţii, urma moştenirea lui Efraim şi jumătate din moştenirea lui Manase. In continuarea acestora, tot înspre nord, se afla moştenirea semin­ţiilor lui Isachar, Zavulon, Aşer, Neftali şi cealaltă jumătate a se­minţiei lui Dan. Fîşia de teren de la răsărit de Iordan, cucerită de către evrei la întoarcerea din Egipt, a fost îm­părţită încă de către Moise se­minţiilor Ruben, Gad şi la jumă­tate din seminţia lui Manase. Odată cu instituirea regalităţii la evrei, în anul 1050 î.d.Hr., te­ritoriile celor 12 seminţii sau tri­buri s-au contopit într-o singură unitate administrativă: regatul evreilor. în această situaţie s-au aflat pînă în 933 î.d.Hr., cînd mu­rind Solomon, regatul unic s-a împărţit în două: regatul de Nord, Israel sau Efraim, cu capitala la Samaria şi regatul de Sud, sau Iuda, cu capitala la Ierusalim. De Israel aparţineau 10 seminţii, adică tot teritoriul de la est de Iordan şi cea mai mare parte a teritoriului de la vest de Iordan. De regatul Iuda ţineau doar teri­toriile seminţiilor Iuda, Simeon şi partea sudică a teritoriului lui Veniamin. în 722 î d.Hr., regatul de nord a căzut sub asirieni iar teritoriul său a fost încorporat în acel im­periu. în 586 a căzut şi regatul de sud sub babilonieni, dispărînd astfel şi acest stat ca entitate administra­tivă de sine stătătoare. Abia în vremea Macabeilor (sec. II î.d.Hr.) evreii îşi vor redobîndi independenţa, constituindu-şi din nou un stat al lor, sub formă de regat, cu capitala la Ierusalim. în vremea Mîntuitorului, acest stat al evreilor, care a fost ocu­pat între timp (anul 67 î.d.Hr.), de către romani, era împărţit din punct de vedere administrativ în patru provincii sau ţinuturi. Provincia cea mai sudică, la vest de Iordan, era Iudeea. A doua provincie, care ocupa mijlocul ţării de la vest de Iordan era Samaria. Locuitorii acestei provincii erau o amestecătură din evreii care scăpaseră de exilul a­­sirian, puţini la număr, pentru că marea majoritate a fost dusă în robie, şi coloniştii aduşi aici d­e asirieni de pe tot întinsul Asi­­riei. Această populaţie a samari­­tenilor ţinea şi religia mozaică, dar se închina şi la zei. Iudeii re­­întorşi din exilul babilonic, la anul 538 î.d.Hr., îi urau pe sama­­riteni şi refuzau orice contact cu ei. Provincia din nordul ţării de la vest de Iordan se numea Gali­­leea. La est de Iordan se afla cea de a patra provincie şi anume Pe­­reea. în Noul Testament se face a­­mintire şi de alte ţinuturi sau re­giuni ale Ţării Sfinte. Astfel, în nord-estul Pereei se afla Déca­pole, o asociaţie de zece cetăţi păgîne (greceşti), între care amin­tim Gadara şi Filadelfia (Amman). Mulţimile care l-au urmat pe Mîn­­tuitorul erau o parte din Deca­­pole (de la răsăritul Iordanului şi lacului Gali­leii ) (Mt. 4, 25). De asemenea îndrăcitul din care Domnul a scos o legiune de Du­huri rele (Mc. 5, 2—20) era tot din ţinutul respectiv. „Acesta du­­cîndu-se a început să propovă­duiască în Decapole, ceea ce Iisus i-a făcut lui“, în nordul teritoriului federaţiei celor 10 cetăţi, pe malul estic al lacului Ghenizaret, se afla ţinu­tul Gaulanitis (Golanul de azi), care se întindea pînă spre Her­­mon. Urma apoi Batanea (vechiul Ba­­san sau Vasan), care ocupa par­tea cea mai de răsărit a Ţării Sfinte. Spre nord-est de Batanea se afla ţinutul Trachonitis, între Batanea şi Gaulanitis se afla ţinutul Auranitis (Hauran), iar la nord-est de lacul Galileii şi în sudul muntelui Harmon se afla Itureea. 2. Localităţi mai importante din Ţara Sfîntă. Cea mai importantă localitate din Ţara Sfîntă a fost desigur Ie­rusalimul. Originile acestui oraş se pierd în negura vremurilor. Ceramica descoperită pe vatra sa şi în împrejurimi au permis ar­­heologilor să stabilească faptul că prima fundaţie a oraşului urcă pînă la începutul celui de al trei­lea mileniu î.d.Hr. Prin urmare, actualmente Ierusalimul ar avea vîrsta de cinci mii de ani, ceea ce îl situează printre cele mai vechi oraşe ale lumii, cu existenţă ne­întreruptă. Oraşul este aşezat în munţii Iuda, pe un platou calcaros, înalt de 800 de m peste nivelul Medi­­teranei, avînd o înclinaţie puţin spre sud-est, aşa încît un privi­tor de pe Muntele Măslinilor poate cuprinde Ierusalimul în în­tregime cu privirea. Se află la o distanţă de aproximativ 60 de km est de coasta mediteraniană şi este înconjurat din trei părţi de văi adînci. La est avem văile Ce­­dron şi losafat, la sud şi vest — valea Hinon (Gheh­nom) şi numai în nord-vest Ierusalimul stă în le­gătură directă cu munţii Iuda. Platoul pe care este aşezat Ie­rusalimul se împarte în două printr-o vale numită Tyropaeon, care se desfăşoară de la nord la sud, adîncindu-se din ce în ce mai fifurt. în nord, cele două jumătăţi ale platoului se unesc, iar în sud formează două coline. Jumătatea estică e mai ridicată şi mai ex­tinsă, iar cea vestică este mai joasă şi mai îngustă. Aici, în a doua jumătate se afla cetatea Iebus, numită şi cetatea Sion, iar mai tîrziu cetatea lui David. Preocupat de ideea de a întări unitatea regatului său, David a centralizat și cultul religios la Ie­rusalim, aducînd aici chivotul Le­gii, care se afla pînă atunci la Kiriat Iearim. El l-a depus în Sion, iar ceva mai spre nord, pe aria ce o cumpărase de la rebu­­seul Areona, a construit un altar. Fiul și succesorul lui David la tron, regele Solomon a dat o nouă înflorire oraşului. El l-a înconju­rat cu zid de jur împrejur. A în­conjurat cu zid şi aşa numita ce­tate a lui David din Sion. In pe­rimetrul ei a construit edificii mă­reţe. Astfel în partea sudică a înălţat casa cedrilor, care era de dimensiuni impresionante şi avea multe coloane de cedri. Eta­jul superior al casei servea de arsenal regal. Ceva mai spre nord, Solomon zidi casa tronului, în care primea audienţe şi ţinea ju­decăţile. A zidit apoi palat pentru sine şi un altul pentru fiica lui faraon, soţia sa. In partea cea mai nordică şi totodată cea mai înaltă se afla templul, zidit în ţarina de pe muntele Moria (o altă colină a muntelui Sion), pe care David o cumpărase de la rebuseul Aravna. După dezbinarea regatului lui Solomon, în anul 933 î d.Hr., Ieru­salimul a rămas capitală numai a regatului Iuda. A venit însă e­­xilul babilonic care a cauzat mari pierderi şi distrugeri în sfînta ce­tate. Templul a fost dărîmat, multe case au fost incendiate şi distruse, zidul înconjurător s-a prefăcut şi el în ruine. După exilul babilonic, iudeii re­­întorşi în patrie au zidit un nou templu cunoscut sub numele de templul lui Zorobabel sau cel de al doilea templu. Prin stăruinţa lui Neemia ,un evreu cu trecere la curtea persană, au fost recon­struite şi zidurile cetăţii. Devenit rege în Iudeea (an 37 î.d.Hr.), Irod cel Mare a dat Ieru­salimului o nouă strălucire, schim­­bîndu-i complet fizionomia. A urmărit prin aceasta să-şi­ mă­rească gloria şi totodată să-i a­­propie şi să-i îmbuneze pe­­ evrei, care îi erau refractari, văzînd în el un uzurpator al tronului şi un reprezentant al romanilor cotro­pitori ai ţării lor, între edificiile înălţate de Irod amintim magnificul său palat, ale cărui ruine se văd şi azi în dreap­ta porţii Iaffa (sud-vestul oraşu­lui vechi). Palatul era prevăzut cu trei­­turnuri uriaşe ale căror fun­damente erau din blocuri masive de piatră rămase nemişcate şi în prezent. Partea superioară a tur­nurilor, în care erau amplasate încăperi de locuit s-a distrus cu timpul dar a fost refăcută în timpurile noastre, după descrierile cuprinse în operele lui Iosif Fla­­viu. Palatul și turnurile dominau tot Ierusalimul. Din interiorul­ său se putea observa tot ce se întîmpla în cetate și în caz de tulburări, regele se putea pune repede la adăpost. Irod a construit atît de solid acest edificiu încît a rezis­tat la toate valurile de distrugere abătute asupra Ierusalimului. După moartea lui Irod, palatul a devenit, rînd pe rînd, reședință a succesorului său imediat (fiul său Arhelau), reşedinţă a procurato­rilor romani, iar în marea răscoală din anul 70 d.Hr. contra roma­nilor, adăpost pentru ultima ră­măşiţă a luptătorilor evrei, care s-au refugiat aici şi au putut ţine astfel piept ocupanţilor timp de o lună de zile, după ce restul ora­şului a căzut, în timpurile urmă­toare palatul a ajuns cartier ge­neral al Legiunii romane cuceri­toare, reşedinţă a bizantinilor, for­tăreaţă a musulmanilor, cruciaţi­lor şi turcilor. Al doilea edificiu construit de către Irod în Ierusalim, s­au mai degrabă mărit de către el, a fost fortăreaţa Antonia, numită astfel în onoarea protectorului său Marc Antoniu. Fortăreața se afla în par­tea de nord-vest a templului. An­tonia era de fapt un castel ma­siv, dotat în cele patru colțuri cu tot atîtea mari turnuri, care per­miteau o vigilentă observare a oricărei mişcări ce se petrecea în incinta templului. Cetăţuia era ocupată de o unitate a infanteriei romane. înarmată din cap pînă în picioare, soldaţii romani se aflau la punctele de observaţie din for­tăreaţă mai ales în timpul mari­lor sărbători religioase ale evrei­lor care atrăgeau mulţi credincioşi. Ei erau gata a zdrobi în faşă orice semn de nemulţumire populară. O scară şi un pasaj subteran se­cret duceau din fortăreaţă în tem­plu. Interiorul acestui edificiu, scrie Iosif Flaviu, cuprindea tot felul de încăperi şi alte comodităţi, apoi colonade, băi şi vaste curţi unde se putea staţiona. Cu multe monumente şi edificii a înzestrat Irod Ierusalimul, dar cea mai glorioasă lucrare a sa ră­mâne reconstruirea templului, care a început în anul 20 î.d.Hr. (al 18-lea an al domniei sale). Tem­plul propriu-zis a fost terminat în 18 luni. Peristilul (curtea interi­oară) mărginită de coloane i-a cerut 8 ani. Restul lucrărilor au continuat mu­l timp după moartea lui Irod, terminîndu-se numai în anul 64 d. Hr., pentru ca în anul 70, cînd a fost înfrîntă marea răs­coală contra romanilor, edificiul să dispară în întregime şi pentru totdeauna. Odată cu templul a suferit o distrugere totală şi Ierusalimul. Dar el a renăscut din propria sa cenuşă şi a cunoscut şi alte epoci de înflorire şi decădere. Astăzi, Ierusalimul este oraşul sfînt a trei mari religii ale lumii: iudaismul, creştinismul şi maho­medanismul. în acest oraş a poposit adese­ori, propovăduind Evanghelia, Mîntuitorul Iisus Hristos. Aici a pătimit El, a fost răstignit, a mu­rit şi a înviat a treia zi. De aici s-a înălţat la cer, iar ca semn al prezenţei Sale în această cetate multimilenară a rămas pînă azi mormîntul Său izvorîtor de lumi­nă, loc de pelerinaj pentru creş­tinii din toate colţurile lumii. Pr. prof. Dumitru Abrudan care s-a alcătuit Biblia -a născut Mesia (III) DIN ISTORIA CALENDARULUI (Urmare din pag. a 2-a) şi inexactă, căci la fiecare 4 ani rămînea un prisos de 4 zile, care producea mari tulburări. Calendarul iulian, în anul 46 î.e.n., Iuliu Cezar face o nouă re­formă, alcătuind un calendar so­lar de 365 zile împărţite în 12 luni. Pentru cele 6 ore cîte con­sidera el că sînt necesare spre­­a completa anul real, Cezar ho­tărî ca la fiecare 4 ani o dată ziua de 24 februarie (ziua a șa­sea, sextilis înaintea calendelor lui martie) să se numere de 2 ori (bi­sextilis), sporind astfel numă­rul de zile al anilor bisextili la 366. Calendarul gregorian. Cu cele 365 de zile şi 6 ore ale sale anul lui Cezar depăşea însă cu 11 mi­nute, 10 secunde şi 4 sutimi de secundă, durata reală a perioa­dei de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Acest decalaj (de 1 zi în 130 de ani) ajunsese în secolul al XVI-lea, la 10 zile, producînd noi nepotriviri în con­cordanţa datelor calendaristice cu ciclul anotimpurilor. Atunci papa Grigore al Xlll-lea, după sfatul astronomului italian Luigi Lilio, hotărî ca a doua zi după 4 oc­tombrie 1582 să nu fie 5 octom­brie, ci 15 octombrie, iar pentru ca pe viitor situaţia să nu se mai repete, hotărî să se desfiin­ţeze anul bisextil în toţi anii se­culari al căror număr nu e divi­zibil cu­ 400 astfel, anul 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800 şi 1900 nu. Anul 2000 va fi, după 400 de ani, primul an secular bi­sextil. Calendarul gregorian („stil nou“) a fost adoptat în țara noas­tră în anul 1919 începînd de la 1 aprilie („stil vechi") care a de­venit 14 aprilie stil nou. TELEGRAFUL ROMÂN Pag. 3 Semnificaţii ale sfinţirii apei şi caselor la praznicul Bobotezei In mintea şi înţelegerea cre­dinciosului ortodox casa şi bise­rica, liturghia şi viaţa sunt ne­despărţite. Cultul, cu slujbele şi sărbătorile sale, nu este numai o formalitate în viaţa omului cre­dincios, ci o necesitate existen­ţială. Praznicul Botezului Domnului scoate în evidenţă în mod plenar adevărul acestei afirmaţii. El nu este doar o sărbătoare, ci repre­zintă şi încheie un întreg ciclu de sărbători, care începe cu Naş­terea Domnului, continuă cu Anul Nou şi se sfîrşeşte cu Bobotează, într-adevăr, dacă Naşterea Dom­nului este praznicul bucuriei tu­­­turor exprimată prin frumuseţea şi splendoarea colindelor şi a da­tinilor de Crăciun (Creatio, onis) Bobotează, Epifania, sau arătarea Domnului la rîul Iordan are, ală­turi de semnificaţia sa cosmică­­soteriologică, şi un pronunţat ca­racter intim, familial — dacă se poate spune — domestic — pe care i-l conferă cele două ierurgii specifice acestei sărbători: sfinţi­rea apei celei mari şi sfinţirea caselor. Prin ele Biserica ne introduce în timpul sfînt al începutului de An Nou, al înnoirii şi primenirii vieţii sufleteşti. Prin ele, ea ne introduce în ritmul sacru al sfin­ţirii vieţii personale şi familiale, la care se referă rugăciunile sfin­ţirii apei celei mari: „Tu eşti Dumnezeul nostru Cela ce prin apă şi prin Duh ai înnoit firea noastră cea învechită de păcat“, iar una din vechile noastre pra­vile adaugă: „Să se cheme preo­ţii să binecuvinteze casele lor, căci unde nu merge preotul, nici blagoslovenie nu se face, de acolo şi Dumnezeu de lungă şi unde preo­tul nu cădeşte şi nici o rugăciune nu se face mîhniciune şi slăbi­ciune este şi toate sunt spurcate“. Privită mai îndeaproape slujba sfinţirii apei celei mari, de care se leagă în mod organic ierurgia sfinţirii caselor este mai întîi un exorcism, o invocare a Sfîntului Duh pentru alungarea răului, acu­mulat în cursul anului trecut: „Pentru ca să se zdrobească Sa­tana sub picioarele noastre, să se risipească tot sfatul viclean ce se porneşte asupra noastră“. După Sfînta Scriptură apa este elemen­tul de bază al vieţii şi al lumii, este sursa primordială a existen­ţei. Ea este simbolul natural al vieţii, căci nu există viaţă fără apă. După căderea în păcat, apa a devenit simbolul distrugerii şi al morţii, fapt bine ilustrat în Ve­chiul Testament de apele potopu­lui (Fac. 7, 8). Botezul Domnului în rîul Iordan este, din acest punct de vedere, tocmai reversul dilu­­viului universal. Prin botezul Domnului în rîul Iordan, precum şi prin arătarea Sfîntului Duh, apa, acest element esenţial al vieţii, şi-a recăpătat atributul iniţial de a fi simbol al curăţirii, al purificării şi al sfin­ţirii vieţii şi a lumii. Slujba a­­ghiazmei celei mari pune în lu­mină caracterul restaurator al apei prin cuvintele: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvîntarea Iordanului, fă-o pe dînsa izvor de nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolului pieire..." De alt­fel, aceeaşi realitate este demon­strată de însuşi faptul că apa sfinţită în ziua praznicului Bobo­tezei se păstrează nealterată ani de zile, minune atestată în viaţa sacramentală a Bisericii, încă din primele veacuri. Sunt semnifica­tive în această privinţă cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur. (Continuare in pag. a 4-a) Pr. Dumitru Moca TĂIEREA ÎMPREJUR... (Urmare din pag. 1-a) Cuvîntul Iisus este nume propriu, de persoană la iudei. Noul Tes­tament amintește de alte patru persoane de neam iudaic cu acest nume, deosebite de persoana unică-Iisus Hristos (Pr. dr. loan Mircea, Die N. Test., 1984, p. 205). Iar persoanele care au purtat acest nume, la­­ poporul iudeu, sunt: două din V. Aşezămînt: Isus (Iosua), fiul lui Elie­­zer (Luca 3, 29) şi Isus (Iosua), fiul lui Navi, slujitorul lui Moise“ (Cartea lui Iosua Navi 1, 29), şi conducătorul poporului iudeu, după moartea lui Moise proorocul; şi două din N. Aşezămînt ca: Baraba (Varava), renumitul tîlhar „care poartă în unele manuscrise numele de Iisus-Baraba, ultimul nume fiind un nume patronimic: Bar-Abba =„ fiul tatălui său“, cit şi lustus, care se mai numea şi Isus, cum ni se arată la Col. 4, 11: „Şi Isus, ce se numea lustus“, şi care era din cei tăiaţi împrejur, cu alţii, menţionaţi mai sus de marele Apostol Pavel. Cele două nume din V. Testament se mai numesc şi Iosua, dar toate aceste nume, din ambele Testamente se scriu numai cu un „i“, şi nu cu doi „Ii“, cum se scrie numele de Iisus, Domnul nostru. Cuvîntul „Iisus este termen grecesc, traducînd cuvîntul ebraic Ieşua — pre­scurtat din Iehosua — care însemnează Dumnezeu mîntuieşte, adică Mîntuitor“ (Ibidem, p. 205), şi care nume nu I-a fost dat de Iosif, con­form obiceiului iudaic, că tatăl dădea numele fiului său, cum am văzut şi la pruncul loan Botezătorul-tatăl său Zaharia a cerut o tă­bliţă şi „a scris zicînd: loan este numele lui“ (Luca 1, 63) —, pentru că Iosif nu era tatăl său, ci ocrotitorul Pruncului Iisus. Tatăl Lui era Dumnezeu şi Care I-a trimis din cer numele de Iisus, înainte de a zămisli „în pîntecele Fecioarei“ (Sinaxar, p. 19), lucru ce îl menţio­nează cum am arătat mai sus şi Sfîntul Evanghelist Luca, care zice: „I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pîntece“ (Lc. 2, 21). Iată şi cuvintele îngerului: „Nu te teme Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus“ (Lc. 1, 31). Şi. ..Maria a născut pe Fiul Cel unul Născut Căruia I-au pus numele Iisus“ (Mat. 1, 25). Dar, în viitor ca nu cumva numele Domnului să se confunde cu alte nume identice purtate de alte persoane, „se recurge la o indicaţie geografică: Iisus din Nazaretul Galileii“ (Pr. dr. Ion Bria, Die. de Teologie ortodoxă Buc., 1981, p. 20) sau Iisus Nazarineanul, ori Iisus din Nazaret. Importanţa numelui de Iisus. Numele lui Iisus este, cum ne arată şi Sfîntul Pavel, mai presus de orice nume. El zice: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai pre­sus de orice nume, ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava le Dumnezeu Tatăl“ (Fii. 2, 9—1.1). Şi în adevăr numele Lui este mai presus de tot numele. Căci numele lui Iisus se exprimă cu pietate de toţi­­ creştinii, dîndu-i-se onoare dumnezeiască, şi numele celor ce măr­turisesc numele lui Hristos cuprinde, în prezent, o mare parte a nea­mului omenesc ce locuieşte pe , faţa pămîntului“. Şi numele Lui „bi­ciuieşte pe vrăjmaşi, arată Sfîntul loan Scărarul, şi nu este în cer şi pe pămînt un nume mai puternic ca acest nume. Acest nume are şi pu­tere de împlinire că şi Domnul zice: „Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul“ (In. 14, 13). Nu­mele lui Iisus „ne curăţeşte, ne luminează şi ne sfinţeşte, că este nu­mele lui Dumnezeu Fiul şi care „este mai dulce decît mierea şi fa­­gurul“. Iar numele, cum se ştie, reprezintă puterea celui care-l poartă: „o hotărîre dată în numele celui mai mare este valabilă. Numele are tărie, adică ceva din însăşi fiinţa şi proprietăţile persoanei purtă­­tătoare“. Din numele Iisus emană putere fără margini şi transformă pe cei ce-L rostesc în stil teandric: „Fără Mine nu puteţi face nimic“. A lucra în numele lui Iisus şi a-L cinsti după vrednicie este să facem ce a făcut El: jertfă, smerenie etc. Un înflăcărat imn isihast arată că numele „Iisus e mirul plin de aromate, vărsat, în vasul trupului creş­tin. Iar acest nume se înscrie în inima noastră cu rosala sîngelui". S ca să-L purtăm în inima noastră totdeauna şi să nu-L pierdem, trebuie s-o golim de tot conţinutul păcatelor, că Iisus nu poate sta împreună cu păcatele, cum nu stă lumina cu întunericul. Numele lui Iisus pe îngeri şi pe oameni îi bucură, iar pe diavoli îi înspăimîntă şi cutre­mură şi iadul îl clăteşte. Se cade, pentru cele arătate mai sus, cît şi pentru alte daruri pri­mite de la Iisus, Domnul nostru, care este şi iubire şi dulceaţă şi mîn­­gîiere... să facem ca, în minte să fie Iisus, pe­ limbă să fie Iisus..., şi­­ ori şezînd, ori lucrînd ceva, Iisus să fie pururea înaintea noastră, în faţa ochilor noştri, că El este, cum am arătat „mai presus de orice nume“, şi-I puternic: prin El toate s-au făcut şi acum prin El toate se ţin. El este Cuvîntul prin care Dumnezeu a făcut lumea şi pe care o modelează prin focul euharistic, in fiecare Liturghie. Iisus Hristos este centrul luminos al vieţii ortodoxe şi El ne îndrumează în toate şi ne mîntuieşte, îndumnezeindu-ne. Iar ca o ofrandă sfîntă adusă zilei de 1 ianuarie, cînd serbăm Tăie­rea Lui împrejur şi punerea Sfîntului Său Nume de Iisus să zicem această pătrunzătoare rugăciune: „Te sărut cu dragoste, o, prea dulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osîrdie prea sfîntului Tău nume, o! prea dulce și întru tot lăudate Iisuse; lăudăm numele Tău cel mare Mîntuitorul nostru slavă Ţie. Amin.

Next