Telegraful Român, 1992 (Anul 140, nr. 1-48)
1992-01-01 / nr. 1-2
Nr. 112/1992 Istoria biblică a Vechiului Testament Ţara în şin 3. împărţirea administrativ-teritoriala a Ţării Sfinte. La venirea evreilor din Caldeea, Tara Canaanului era împărţită în 31 de regate-cetăţi. In fruntea fiecărei cetăţi mai mari se afla un rege. Astfel este cazul lui Melchisedec — regele Salemului (Ierusalimului), care stăpînea peste tribul canaanit al Iebuseilor, locuitorii Ierusalimului şi ai satelor din jur. După reîntoarcerea evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise şi mai apoi a lui Iosua, teritoriul vechiului Canaan s-a împărţit, prin tragere la sorţi, între cele 12 seminţii ale lui Israel. Dintre acestea, seminţia lui Levi, care era destinată pentru serviciul religios şi ca atare trebuia să fie la dispoziţia tuturor israeliţilor, n-a primit o porţiune anumită de teritoriu, ci numai 48 de cetăţi cu cîmpurile din jur, presărate pe toată întinderea ţării. La fel, nici seminţia lui Iosif n-a primit un teritoriu anumit. Dreptul de moştenire al acestor două seminţii a revenit lui Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, pe care Iacob i-a adoptat, aşa că teritoriul ţării sfinte s-a împărţit nu în 10 ci în 12 părţi. Partea sudică a ţării de la vest de Iordan a revenit seminţiilor lui Simeon, Iuda, Veniamin şi la jumătate din seminţia lui Dan. La nord de aceste seminţii, urma moştenirea lui Efraim şi jumătate din moştenirea lui Manase. In continuarea acestora, tot înspre nord, se afla moştenirea seminţiilor lui Isachar, Zavulon, Aşer, Neftali şi cealaltă jumătate a seminţiei lui Dan. Fîşia de teren de la răsărit de Iordan, cucerită de către evrei la întoarcerea din Egipt, a fost împărţită încă de către Moise seminţiilor Ruben, Gad şi la jumătate din seminţia lui Manase. Odată cu instituirea regalităţii la evrei, în anul 1050 î.d.Hr., teritoriile celor 12 seminţii sau triburi s-au contopit într-o singură unitate administrativă: regatul evreilor. în această situaţie s-au aflat pînă în 933 î.d.Hr., cînd murind Solomon, regatul unic s-a împărţit în două: regatul de Nord, Israel sau Efraim, cu capitala la Samaria şi regatul de Sud, sau Iuda, cu capitala la Ierusalim. De Israel aparţineau 10 seminţii, adică tot teritoriul de la est de Iordan şi cea mai mare parte a teritoriului de la vest de Iordan. De regatul Iuda ţineau doar teritoriile seminţiilor Iuda, Simeon şi partea sudică a teritoriului lui Veniamin. în 722 î d.Hr., regatul de nord a căzut sub asirieni iar teritoriul său a fost încorporat în acel imperiu. în 586 a căzut şi regatul de sud sub babilonieni, dispărînd astfel şi acest stat ca entitate administrativă de sine stătătoare. Abia în vremea Macabeilor (sec. II î.d.Hr.) evreii îşi vor redobîndi independenţa, constituindu-şi din nou un stat al lor, sub formă de regat, cu capitala la Ierusalim. în vremea Mîntuitorului, acest stat al evreilor, care a fost ocupat între timp (anul 67 î.d.Hr.), de către romani, era împărţit din punct de vedere administrativ în patru provincii sau ţinuturi. Provincia cea mai sudică, la vest de Iordan, era Iudeea. A doua provincie, care ocupa mijlocul ţării de la vest de Iordan era Samaria. Locuitorii acestei provincii erau o amestecătură din evreii care scăpaseră de exilul asirian, puţini la număr, pentru că marea majoritate a fost dusă în robie, şi coloniştii aduşi aici de asirieni de pe tot întinsul Asiriei. Această populaţie a samaritenilor ţinea şi religia mozaică, dar se închina şi la zei. Iudeii reîntorşi din exilul babilonic, la anul 538 î.d.Hr., îi urau pe samariteni şi refuzau orice contact cu ei. Provincia din nordul ţării de la vest de Iordan se numea Galileea. La est de Iordan se afla cea de a patra provincie şi anume Pereea. în Noul Testament se face amintire şi de alte ţinuturi sau regiuni ale Ţării Sfinte. Astfel, în nord-estul Pereei se afla Décapole, o asociaţie de zece cetăţi păgîne (greceşti), între care amintim Gadara şi Filadelfia (Amman). Mulţimile care l-au urmat pe Mîntuitorul erau o parte din Decapole (de la răsăritul Iordanului şi lacului Galileii ) (Mt. 4, 25). De asemenea îndrăcitul din care Domnul a scos o legiune de Duhuri rele (Mc. 5, 2—20) era tot din ţinutul respectiv. „Acesta ducîndu-se a început să propovăduiască în Decapole, ceea ce Iisus i-a făcut lui“, în nordul teritoriului federaţiei celor 10 cetăţi, pe malul estic al lacului Ghenizaret, se afla ţinutul Gaulanitis (Golanul de azi), care se întindea pînă spre Hermon. Urma apoi Batanea (vechiul Basan sau Vasan), care ocupa partea cea mai de răsărit a Ţării Sfinte. Spre nord-est de Batanea se afla ţinutul Trachonitis, între Batanea şi Gaulanitis se afla ţinutul Auranitis (Hauran), iar la nord-est de lacul Galileii şi în sudul muntelui Harmon se afla Itureea. 2. Localităţi mai importante din Ţara Sfîntă. Cea mai importantă localitate din Ţara Sfîntă a fost desigur Ierusalimul. Originile acestui oraş se pierd în negura vremurilor. Ceramica descoperită pe vatra sa şi în împrejurimi au permis arheologilor să stabilească faptul că prima fundaţie a oraşului urcă pînă la începutul celui de al treilea mileniu î.d.Hr. Prin urmare, actualmente Ierusalimul ar avea vîrsta de cinci mii de ani, ceea ce îl situează printre cele mai vechi oraşe ale lumii, cu existenţă neîntreruptă. Oraşul este aşezat în munţii Iuda, pe un platou calcaros, înalt de 800 de m peste nivelul Mediteranei, avînd o înclinaţie puţin spre sud-est, aşa încît un privitor de pe Muntele Măslinilor poate cuprinde Ierusalimul în întregime cu privirea. Se află la o distanţă de aproximativ 60 de km est de coasta mediteraniană şi este înconjurat din trei părţi de văi adînci. La est avem văile Cedron şi losafat, la sud şi vest — valea Hinon (Ghehnom) şi numai în nord-vest Ierusalimul stă în legătură directă cu munţii Iuda. Platoul pe care este aşezat Ierusalimul se împarte în două printr-o vale numită Tyropaeon, care se desfăşoară de la nord la sud, adîncindu-se din ce în ce mai fifurt. în nord, cele două jumătăţi ale platoului se unesc, iar în sud formează două coline. Jumătatea estică e mai ridicată şi mai extinsă, iar cea vestică este mai joasă şi mai îngustă. Aici, în a doua jumătate se afla cetatea Iebus, numită şi cetatea Sion, iar mai tîrziu cetatea lui David. Preocupat de ideea de a întări unitatea regatului său, David a centralizat și cultul religios la Ierusalim, aducînd aici chivotul Legii, care se afla pînă atunci la Kiriat Iearim. El l-a depus în Sion, iar ceva mai spre nord, pe aria ce o cumpărase de la rebuseul Areona, a construit un altar. Fiul și succesorul lui David la tron, regele Solomon a dat o nouă înflorire oraşului. El l-a înconjurat cu zid de jur împrejur. A înconjurat cu zid şi aşa numita cetate a lui David din Sion. In perimetrul ei a construit edificii măreţe. Astfel în partea sudică a înălţat casa cedrilor, care era de dimensiuni impresionante şi avea multe coloane de cedri. Etajul superior al casei servea de arsenal regal. Ceva mai spre nord, Solomon zidi casa tronului, în care primea audienţe şi ţinea judecăţile. A zidit apoi palat pentru sine şi un altul pentru fiica lui faraon, soţia sa. In partea cea mai nordică şi totodată cea mai înaltă se afla templul, zidit în ţarina de pe muntele Moria (o altă colină a muntelui Sion), pe care David o cumpărase de la rebuseul Aravna. După dezbinarea regatului lui Solomon, în anul 933 î d.Hr., Ierusalimul a rămas capitală numai a regatului Iuda. A venit însă exilul babilonic care a cauzat mari pierderi şi distrugeri în sfînta cetate. Templul a fost dărîmat, multe case au fost incendiate şi distruse, zidul înconjurător s-a prefăcut şi el în ruine. După exilul babilonic, iudeii reîntorşi în patrie au zidit un nou templu cunoscut sub numele de templul lui Zorobabel sau cel de al doilea templu. Prin stăruinţa lui Neemia ,un evreu cu trecere la curtea persană, au fost reconstruite şi zidurile cetăţii. Devenit rege în Iudeea (an 37 î.d.Hr.), Irod cel Mare a dat Ierusalimului o nouă strălucire, schimbîndu-i complet fizionomia. A urmărit prin aceasta să-şi mărească gloria şi totodată să-i apropie şi să-i îmbuneze pe evrei, care îi erau refractari, văzînd în el un uzurpator al tronului şi un reprezentant al romanilor cotropitori ai ţării lor, între edificiile înălţate de Irod amintim magnificul său palat, ale cărui ruine se văd şi azi în dreapta porţii Iaffa (sud-vestul oraşului vechi). Palatul era prevăzut cu treiturnuri uriaşe ale căror fundamente erau din blocuri masive de piatră rămase nemişcate şi în prezent. Partea superioară a turnurilor, în care erau amplasate încăperi de locuit s-a distrus cu timpul dar a fost refăcută în timpurile noastre, după descrierile cuprinse în operele lui Iosif Flaviu. Palatul și turnurile dominau tot Ierusalimul. Din interiorul său se putea observa tot ce se întîmpla în cetate și în caz de tulburări, regele se putea pune repede la adăpost. Irod a construit atît de solid acest edificiu încît a rezistat la toate valurile de distrugere abătute asupra Ierusalimului. După moartea lui Irod, palatul a devenit, rînd pe rînd, reședință a succesorului său imediat (fiul său Arhelau), reşedinţă a procuratorilor romani, iar în marea răscoală din anul 70 d.Hr. contra romanilor, adăpost pentru ultima rămăşiţă a luptătorilor evrei, care s-au refugiat aici şi au putut ţine astfel piept ocupanţilor timp de o lună de zile, după ce restul oraşului a căzut, în timpurile următoare palatul a ajuns cartier general al Legiunii romane cuceritoare, reşedinţă a bizantinilor, fortăreaţă a musulmanilor, cruciaţilor şi turcilor. Al doilea edificiu construit de către Irod în Ierusalim, sau mai degrabă mărit de către el, a fost fortăreaţa Antonia, numită astfel în onoarea protectorului său Marc Antoniu. Fortăreața se afla în partea de nord-vest a templului. Antonia era de fapt un castel masiv, dotat în cele patru colțuri cu tot atîtea mari turnuri, care permiteau o vigilentă observare a oricărei mişcări ce se petrecea în incinta templului. Cetăţuia era ocupată de o unitate a infanteriei romane. înarmată din cap pînă în picioare, soldaţii romani se aflau la punctele de observaţie din fortăreaţă mai ales în timpul marilor sărbători religioase ale evreilor care atrăgeau mulţi credincioşi. Ei erau gata a zdrobi în faşă orice semn de nemulţumire populară. O scară şi un pasaj subteran secret duceau din fortăreaţă în templu. Interiorul acestui edificiu, scrie Iosif Flaviu, cuprindea tot felul de încăperi şi alte comodităţi, apoi colonade, băi şi vaste curţi unde se putea staţiona. Cu multe monumente şi edificii a înzestrat Irod Ierusalimul, dar cea mai glorioasă lucrare a sa rămâne reconstruirea templului, care a început în anul 20 î.d.Hr. (al 18-lea an al domniei sale). Templul propriu-zis a fost terminat în 18 luni. Peristilul (curtea interioară) mărginită de coloane i-a cerut 8 ani. Restul lucrărilor au continuat mul timp după moartea lui Irod, terminîndu-se numai în anul 64 d. Hr., pentru ca în anul 70, cînd a fost înfrîntă marea răscoală contra romanilor, edificiul să dispară în întregime şi pentru totdeauna. Odată cu templul a suferit o distrugere totală şi Ierusalimul. Dar el a renăscut din propria sa cenuşă şi a cunoscut şi alte epoci de înflorire şi decădere. Astăzi, Ierusalimul este oraşul sfînt a trei mari religii ale lumii: iudaismul, creştinismul şi mahomedanismul. în acest oraş a poposit adeseori, propovăduind Evanghelia, Mîntuitorul Iisus Hristos. Aici a pătimit El, a fost răstignit, a murit şi a înviat a treia zi. De aici s-a înălţat la cer, iar ca semn al prezenţei Sale în această cetate multimilenară a rămas pînă azi mormîntul Său izvorîtor de lumină, loc de pelerinaj pentru creştinii din toate colţurile lumii. Pr. prof. Dumitru Abrudan care s-a alcătuit Biblia -a născut Mesia (III) DIN ISTORIA CALENDARULUI (Urmare din pag. a 2-a) şi inexactă, căci la fiecare 4 ani rămînea un prisos de 4 zile, care producea mari tulburări. Calendarul iulian, în anul 46 î.e.n., Iuliu Cezar face o nouă reformă, alcătuind un calendar solar de 365 zile împărţite în 12 luni. Pentru cele 6 ore cîte considera el că sînt necesare sprea completa anul real, Cezar hotărî ca la fiecare 4 ani o dată ziua de 24 februarie (ziua a șasea, sextilis înaintea calendelor lui martie) să se numere de 2 ori (bisextilis), sporind astfel numărul de zile al anilor bisextili la 366. Calendarul gregorian. Cu cele 365 de zile şi 6 ore ale sale anul lui Cezar depăşea însă cu 11 minute, 10 secunde şi 4 sutimi de secundă, durata reală a perioadei de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Acest decalaj (de 1 zi în 130 de ani) ajunsese în secolul al XVI-lea, la 10 zile, producînd noi nepotriviri în concordanţa datelor calendaristice cu ciclul anotimpurilor. Atunci papa Grigore al Xlll-lea, după sfatul astronomului italian Luigi Lilio, hotărî ca a doua zi după 4 octombrie 1582 să nu fie 5 octombrie, ci 15 octombrie, iar pentru ca pe viitor situaţia să nu se mai repete, hotărî să se desfiinţeze anul bisextil în toţi anii seculari al căror număr nu e divizibil cu 400 astfel, anul 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800 şi 1900 nu. Anul 2000 va fi, după 400 de ani, primul an secular bisextil. Calendarul gregorian („stil nou“) a fost adoptat în țara noastră în anul 1919 începînd de la 1 aprilie („stil vechi") care a devenit 14 aprilie stil nou. TELEGRAFUL ROMÂN Pag. 3 Semnificaţii ale sfinţirii apei şi caselor la praznicul Bobotezei In mintea şi înţelegerea credinciosului ortodox casa şi biserica, liturghia şi viaţa sunt nedespărţite. Cultul, cu slujbele şi sărbătorile sale, nu este numai o formalitate în viaţa omului credincios, ci o necesitate existenţială. Praznicul Botezului Domnului scoate în evidenţă în mod plenar adevărul acestei afirmaţii. El nu este doar o sărbătoare, ci reprezintă şi încheie un întreg ciclu de sărbători, care începe cu Naşterea Domnului, continuă cu Anul Nou şi se sfîrşeşte cu Bobotează, într-adevăr, dacă Naşterea Domnului este praznicul bucuriei tuturor exprimată prin frumuseţea şi splendoarea colindelor şi a datinilor de Crăciun (Creatio, onis) Bobotează, Epifania, sau arătarea Domnului la rîul Iordan are, alături de semnificaţia sa cosmicăsoteriologică, şi un pronunţat caracter intim, familial — dacă se poate spune — domestic — pe care i-l conferă cele două ierurgii specifice acestei sărbători: sfinţirea apei celei mari şi sfinţirea caselor. Prin ele Biserica ne introduce în timpul sfînt al începutului de An Nou, al înnoirii şi primenirii vieţii sufleteşti. Prin ele, ea ne introduce în ritmul sacru al sfinţirii vieţii personale şi familiale, la care se referă rugăciunile sfinţirii apei celei mari: „Tu eşti Dumnezeul nostru Cela ce prin apă şi prin Duh ai înnoit firea noastră cea învechită de păcat“, iar una din vechile noastre pravile adaugă: „Să se cheme preoţii să binecuvinteze casele lor, căci unde nu merge preotul, nici blagoslovenie nu se face, de acolo şi Dumnezeu de lungă şi unde preotul nu cădeşte şi nici o rugăciune nu se face mîhniciune şi slăbiciune este şi toate sunt spurcate“. Privită mai îndeaproape slujba sfinţirii apei celei mari, de care se leagă în mod organic ierurgia sfinţirii caselor este mai întîi un exorcism, o invocare a Sfîntului Duh pentru alungarea răului, acumulat în cursul anului trecut: „Pentru ca să se zdrobească Satana sub picioarele noastre, să se risipească tot sfatul viclean ce se porneşte asupra noastră“. După Sfînta Scriptură apa este elementul de bază al vieţii şi al lumii, este sursa primordială a existenţei. Ea este simbolul natural al vieţii, căci nu există viaţă fără apă. După căderea în păcat, apa a devenit simbolul distrugerii şi al morţii, fapt bine ilustrat în Vechiul Testament de apele potopului (Fac. 7, 8). Botezul Domnului în rîul Iordan este, din acest punct de vedere, tocmai reversul diluviului universal. Prin botezul Domnului în rîul Iordan, precum şi prin arătarea Sfîntului Duh, apa, acest element esenţial al vieţii, şi-a recăpătat atributul iniţial de a fi simbol al curăţirii, al purificării şi al sfinţirii vieţii şi a lumii. Slujba aghiazmei celei mari pune în lumină caracterul restaurator al apei prin cuvintele: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvîntarea Iordanului, fă-o pe dînsa izvor de nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolului pieire..." De altfel, aceeaşi realitate este demonstrată de însuşi faptul că apa sfinţită în ziua praznicului Bobotezei se păstrează nealterată ani de zile, minune atestată în viaţa sacramentală a Bisericii, încă din primele veacuri. Sunt semnificative în această privinţă cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur. (Continuare in pag. a 4-a) Pr. Dumitru Moca TĂIEREA ÎMPREJUR... (Urmare din pag. 1-a) Cuvîntul Iisus este nume propriu, de persoană la iudei. Noul Testament amintește de alte patru persoane de neam iudaic cu acest nume, deosebite de persoana unică-Iisus Hristos (Pr. dr. loan Mircea, Die N. Test., 1984, p. 205). Iar persoanele care au purtat acest nume, la poporul iudeu, sunt: două din V. Aşezămînt: Isus (Iosua), fiul lui Eliezer (Luca 3, 29) şi Isus (Iosua), fiul lui Navi, slujitorul lui Moise“ (Cartea lui Iosua Navi 1, 29), şi conducătorul poporului iudeu, după moartea lui Moise proorocul; şi două din N. Aşezămînt ca: Baraba (Varava), renumitul tîlhar „care poartă în unele manuscrise numele de Iisus-Baraba, ultimul nume fiind un nume patronimic: Bar-Abba =„ fiul tatălui său“, cit şi lustus, care se mai numea şi Isus, cum ni se arată la Col. 4, 11: „Şi Isus, ce se numea lustus“, şi care era din cei tăiaţi împrejur, cu alţii, menţionaţi mai sus de marele Apostol Pavel. Cele două nume din V. Testament se mai numesc şi Iosua, dar toate aceste nume, din ambele Testamente se scriu numai cu un „i“, şi nu cu doi „Ii“, cum se scrie numele de Iisus, Domnul nostru. Cuvîntul „Iisus este termen grecesc, traducînd cuvîntul ebraic Ieşua — prescurtat din Iehosua — care însemnează Dumnezeu mîntuieşte, adică Mîntuitor“ (Ibidem, p. 205), şi care nume nu I-a fost dat de Iosif, conform obiceiului iudaic, că tatăl dădea numele fiului său, cum am văzut şi la pruncul loan Botezătorul-tatăl său Zaharia a cerut o tăbliţă şi „a scris zicînd: loan este numele lui“ (Luca 1, 63) —, pentru că Iosif nu era tatăl său, ci ocrotitorul Pruncului Iisus. Tatăl Lui era Dumnezeu şi Care I-a trimis din cer numele de Iisus, înainte de a zămisli „în pîntecele Fecioarei“ (Sinaxar, p. 19), lucru ce îl menţionează cum am arătat mai sus şi Sfîntul Evanghelist Luca, care zice: „I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pîntece“ (Lc. 2, 21). Iată şi cuvintele îngerului: „Nu te teme Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus“ (Lc. 1, 31). Şi. ..Maria a născut pe Fiul Cel unul Născut Căruia I-au pus numele Iisus“ (Mat. 1, 25). Dar, în viitor ca nu cumva numele Domnului să se confunde cu alte nume identice purtate de alte persoane, „se recurge la o indicaţie geografică: Iisus din Nazaretul Galileii“ (Pr. dr. Ion Bria, Die. de Teologie ortodoxă Buc., 1981, p. 20) sau Iisus Nazarineanul, ori Iisus din Nazaret. Importanţa numelui de Iisus. Numele lui Iisus este, cum ne arată şi Sfîntul Pavel, mai presus de orice nume. El zice: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava le Dumnezeu Tatăl“ (Fii. 2, 9—1.1). Şi în adevăr numele Lui este mai presus de tot numele. Căci numele lui Iisus se exprimă cu pietate de toţi creştinii, dîndu-i-se onoare dumnezeiască, şi numele celor ce mărturisesc numele lui Hristos cuprinde, în prezent, o mare parte a neamului omenesc ce locuieşte pe , faţa pămîntului“. Şi numele Lui „biciuieşte pe vrăjmaşi, arată Sfîntul loan Scărarul, şi nu este în cer şi pe pămînt un nume mai puternic ca acest nume. Acest nume are şi putere de împlinire că şi Domnul zice: „Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul“ (In. 14, 13). Numele lui Iisus „ne curăţeşte, ne luminează şi ne sfinţeşte, că este numele lui Dumnezeu Fiul şi care „este mai dulce decît mierea şi fagurul“. Iar numele, cum se ştie, reprezintă puterea celui care-l poartă: „o hotărîre dată în numele celui mai mare este valabilă. Numele are tărie, adică ceva din însăşi fiinţa şi proprietăţile persoanei purtătătoare“. Din numele Iisus emană putere fără margini şi transformă pe cei ce-L rostesc în stil teandric: „Fără Mine nu puteţi face nimic“. A lucra în numele lui Iisus şi a-L cinsti după vrednicie este să facem ce a făcut El: jertfă, smerenie etc. Un înflăcărat imn isihast arată că numele „Iisus e mirul plin de aromate, vărsat, în vasul trupului creştin. Iar acest nume se înscrie în inima noastră cu rosala sîngelui". S ca să-L purtăm în inima noastră totdeauna şi să nu-L pierdem, trebuie s-o golim de tot conţinutul păcatelor, că Iisus nu poate sta împreună cu păcatele, cum nu stă lumina cu întunericul. Numele lui Iisus pe îngeri şi pe oameni îi bucură, iar pe diavoli îi înspăimîntă şi cutremură şi iadul îl clăteşte. Se cade, pentru cele arătate mai sus, cît şi pentru alte daruri primite de la Iisus, Domnul nostru, care este şi iubire şi dulceaţă şi mîngîiere... să facem ca, în minte să fie Iisus, pe limbă să fie Iisus..., şi ori şezînd, ori lucrînd ceva, Iisus să fie pururea înaintea noastră, în faţa ochilor noştri, că El este, cum am arătat „mai presus de orice nume“, şi-I puternic: prin El toate s-au făcut şi acum prin El toate se ţin. El este Cuvîntul prin care Dumnezeu a făcut lumea şi pe care o modelează prin focul euharistic, in fiecare Liturghie. Iisus Hristos este centrul luminos al vieţii ortodoxe şi El ne îndrumează în toate şi ne mîntuieşte, îndumnezeindu-ne. Iar ca o ofrandă sfîntă adusă zilei de 1 ianuarie, cînd serbăm Tăierea Lui împrejur şi punerea Sfîntului Său Nume de Iisus să zicem această pătrunzătoare rugăciune: „Te sărut cu dragoste, o, prea dulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osîrdie prea sfîntului Tău nume, o! prea dulce și întru tot lăudate Iisuse; lăudăm numele Tău cel mare Mîntuitorul nostru slavă Ţie. Amin.