Telegraful Român, 1993 (Anul 141, nr. 1-48)

1993-01-01 / nr. 1-4

Nr. 114/1993 Sfîntul Arhidiacon ŞTEFAN, întîiul Mucenic îndată, după mergerea la propovăduire a Sfinţilor Apostoli, înmul­­ţindu-se numărul creştinilor, noi şi multiple sarcini s-au ivit pentru vestitorii Sfintei Evanghelii în lume. în faţa unei astfel de situaţii, soborul apostolilor a rămas ,,să stăruiască în rugăciune şi în predi­­carea Cuvîntului mîntuitor“ (F. Ap. 6, 3), iar pentru slujirea meselor dragostei creştine, „agape“, pentru împărţirea milei zilnice, îngrijirea celor năpăstuiţi de soartă, s-au ales, de către acest sobor, şapte diaconi (F. Ap. 6, 5), în rîndul cărora cu un neegalat zel duhovnicesc activa „Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfînt“. Plin de credinţă era, datorită intensităţii trăirii creştine dar şi pli­nătăţii de adevăr în temeiul căruia mărturisea că „Iisus Hristos cel proorocit în Legea Veche, este Dumnezeul adevărat“. Cît despre plinătatea de Duh S­fînt, aceasta îi era dată ca o con­secinţă imediată a dreptei credinţe de care se învrednicea. „Ştefan (Diaconul) făcea minuni şi semne mari în popor“ (F. Ap. 6, 8). Deşi era de neam iudeu, nu era părtinitor credinţei iudaice, ci voia ca adevărul şi numai adevărul să triumfe. însufleţit de acest sfînt gînd, demonstrează în public, pe baze biblice şi tradiţionale, într-o cuvîntare întraripată, că Dumnezeu sfinţeşte orice loc cu Fiinţa Sa, cu prezenţa Sa, nu numai templul din Ierusalim, aşa după cum­, în mod exclusivist susţineau iudeii. Din partea adversarilor i se aduceau acuze mincinoase, pe care el le înfrîngea cu tăcerea, la fel ca Mîntuitorul, cînd era judecat de sine­­drişti. în plenitudinea acestei tăceri, demnitatea, seninătatea, curajul, fraterniza cu el, mai mult decît atît, lucrarea Sfîntului Duh era activă în fiinţa lui căci căutînd spre Ştefan, cei ce erau în sinedriu „au vă­zut faţa lui ca o­­faţă de înger“ (F. Ap. 6, 15), în auzul odioaselor acuze, el nu se apăra pe sine ci pe dumnezeiescul său învăţători, pe Mîntuitorul Iisus Hristos. Se ocupa de prezentarea infidelităţilor şi ingratitudinilor prin care unii dintre conducătorii religioşi evrei au răs­puns binefacerilor lui Dumnezeu. Acuza cu bărbăţie, fără teamă, pe cei care au ucis pe proorocii de Dumnezeu rînduiţi (F. Ap. 7, 52). Cei ce ascultau astfel de mărturii se înfurie, scrîşnesc din dinţi asu­pra lui Ştefan. Spre cei care-i doreau sîngele, propovăduitorul sfinte­lor adevăruri nu mai poate privi. Puterea Duhului Sfînt îl face să caute cu privirea spre ceruri. Cerurile cucerite de privirea lui încep a predica în fapt, în timp ce Ştefan mărturisea despre ele astfel: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumne­zeu“ (F. Ap. 7, 56). Adversarii ating acum culmea­­furiei. II scot afară din cetate şi-l ucid cu pietre. Această crudă lapidare ne îndreaptă mintea la alte ucideri de acest fel, la uciderea proorocului Zaharia, fiul preotului Iehoniada, a lui Acan şi a fiilor săi, a lui Adoram, Na­bot, la bătaia cu pietre a Sfîntului Apostol Pavel în Listra. în ploaia loviturilor care sfîrtecau trupul, diaconul Ştefan se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu“ (F. Ap. 7, 59). Ce gînd senin pentru clipele din urmă! îngenunchind în semn de smere­nie, ca să se înalţe Hristos Domnul, cu o voce blîndă ca a Mîntuito­­rului pe crucea răstignirii, invocă rugăciunea supremei iertări pentru cei ce-l ucideau: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta. Şi ci­neasta zicînd a adormit“ (F. Ap. 7, 6). Pe baza celor istorisite în cartea Faptelor Apostolilor (cp. 8, 2), „bărbaţi pioşi au îngropat pe Ştefan şi au făcut plîngere pentru dîn­­sul“. El este numit de către Sfîntul Ioan Gură de Aur „arhidiacon“, adică cel dintîi între diaconi, iar Sf. Biserică i-a zis şi „întîiul Muce­nic“, în rîndul femeilor cea dintîi fiind Sf. Muceniţă Tecla, pe care o prăznuim în ziua de 9 iunie. După o tradiţie pe care a identifiicat-o Fericitul Augustin, aflăm că printre cei care l-au inmormîntat pe Întîiul Mucenic se afla şi uceni­cul Domnului Hristos, cu numele de Nicodim şi Gamaliel, marele dascăl al vremurilor acelora. Din istoria bisericească avem a cunoaşte că împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Theodosie cel Mare, a adus moaştele Sf. Arhidia­con Ştefan din localitatea Catarmagala, la Ierusalim, în biserica pe care a zidit-o chiar pe locul unde a fost ucis Sfîntul. Piatră scumpă a bisericii, păstrată în visterii cereşti ai fost, întîiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefane! Pe necredincioşii tăi vrăjmaşi i-ai în­­fruntat, făcînd să triumfe adevărul dreptei credinţe; şi paharul păti­mirii, prin uciderea cu pietre l-ai băut pe deplin.­­ „Ai fost — precum zis­a Sf. Asterie al Amasiei —, dascăl al ne­­voinţelor pentru Hristos, temelia dreptei şi bunei mărturisiri, nimeni înaintea ta pentru Evanghelie sîngele vărsîndu-şi“. Fericit eşti pentru că ai s­finţit prin patimile tale evlavioase pă­­mîntul, cu propriul tău sînge, bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintîi prin faptele tale de vitejie. De aceea ai luat cununa muceniciei înaintea tuturor sfinţilor. Vrednică de cinstire fie pilda vieţii şi a faptelor tale! Pr. loan Năh­ănăilă Gînduri la început de an „Eu sînt aşa, de va intra cineva prin Mine se va mlntui". Cea dinţii zi a Anului Nou e prima pagină albă dintre toate care alcătuiesc cartea unui an. In cartea aceasta se vor înscrie evenimente, întîmplări a căror importanţă, particulară ori obştească, le-o va dărui timpul. Şi ce aşteptăm, de fapt, de la timpul pe care-l va cuprinde car­tea vieţii noastre şi a lumii în Noul An? Urările din acest binecuvântat prilej nu pot fi decît de sănătate şi mîntuire pentru fiecare om, de bo­gate roade pămînteşti şi cereşti pentru poporul nostru şi de pace pen­tru marea familie a neamului omenesc. 1. De cînd a început omul să măsoare timpul cu ajutorul calenda­rului, s-a vorbit mult despre timp. îi zicem trecut, atunci cînd nu mai este. Dacă n-a sosit încă, îi spunem viitor. între trecut și viitor se află prezentul, asemeni străfulgerării de o clipă. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. Viaţa omului se mă­soară în timpul fragmentat în ani. în timp a creat Dumnezeu lumea prin atotputernicia Sa, în timp a mîntuit-o din şi prin iubirea Sa. A­­ceasta însemnează că lumea are nu numai un început, un punct de ple­care, ci şi un scop spre care, prin cele trebuincioase vieţii, învăţătură şi virtuţi, se mişcă ea. Toată viaţa omului poate fi privită ca o luptă teribilă cu timpul. Zadarnic încercăm să ţinem timpul pe loc, ori să-l scurtăm în situaţii dureroase. Nu putem scăpa de ritmul lui firesc. Cu ajutorul Bisericii insă, avem posibilitatea să dăm valoare infinită timpului interpretîn­­du-1, în bucurie ori durere, ca pe un cadru-mijloc al unei stări feri­cite în cele ce „va să fie“. 2. Biserica este încărcată de timp, de istorie, de mari daruri şi ener­gii spirituale. Adevărurile de credinţă pe care le propovăduieşte ea sînt adevăruri de viaţă. De aceea e bine că prima zi a anului ne gă­seşte în faţa­ sfîntului altar. Prin tainele şi ierurgiile ei, Biserica ne binecuvintează toate bunele strădanii. Ea sfinţeşte viaţa, natura, casele noastre. Fiecare dangăt de clopot vesteşte această lucrare mîntuitoare şi ne cheamă să ne pregătim, necontenit, pentru ţelul înalt de dincolo de timp. Există ceva în noi mai puternic decît timpul: sufletul nemu­ritor,­­frămîntat şi însetat de cele viitoare. 3. Viaţa ne este dăruită pentru a o înţelege ca pe o călătorie care trece într-o altă existenţă. Pe această altă viaţă, superioară celei de aici, o dobîndim repetînd, în Biserică, drumul Mîntuitorului Hristos. Tocmai de aceea, în centrul zilei de 1 ianuarie se află numele Fiului lui Dumnezeu întrupat. Despre El zice proorocul Isaia că, la plinirea vremii, va binevesti săracilor, va vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, ro­bilor le va propovădui dezrobirea ... şi va vesti anul plăcut Dom­nului (Isaia 61, 1—2; Luca 4, 18—19). Cînd s-a împlinit această profe­ţie, Domnul însuşi a zis despre Sine: „Eu sînt lumina lumii“ (loan 8, 12). Eu sînt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mîntui“ (loan 10, 9). El este UŞA, pururea deschisă, a Staulului care mîntuie pe cei ce intră, se hrănesc şi ies din lumea aceasta întăriţi şi mîngîiaţi de rînduielile Bisericii potrivit făgăduinţei: „Va intra şi va ieşi şi păşune va afla“ (Ioan 10, ). El este USA Anului Nou pe care-l dorim aducă­tor de inimi noi, mai curate, capabile să înnoiască timpul vieţii spre bucuria mîntuirii. Iisus însemnează mîntuitor. Este singurul nume mai presus de orice nume (Filipeni 2, 9), în şi cu acest nume poate omul să spargă limitele existenţei sale din această lume. în comuniune cu Iisus Hristos, „Ca­lea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), se împlinesc năzuinţele adinei ale sufletului. El este steaua polară care ne luminează drumul anilor ce răsar din adîncul eternităţii pentru ca să se reverse iarăși în ea. TELEGRAFUL ROMÂN Opera socială a Bisericii în TELEGRAFUL ROMÂN 1853-1953 Telegraful român ne oferă, in primul secol de existenţă, o imagine cuprinzătoare a concepţiei şi activităţii de educaţie natonală şi morală­­religioasă, asupra căreia s-ar cuveni să revenim într-un studiu ulte­rior, a concepţiei şi activităţii sociale caritabile, adevărată operă so­cială a Bisericii ortodoxe române. Activitatea socială caritabilă bisericească, publică şi privată, desfă­şurată pe diverse planuri, se fundamentează pe iubire şi milă, valori fundamentale ale moralei creştine. Articolul dr. Corneliu Sîrbu „Pro­blema socială — problemă acută“ publicat în T.R. nr. 39—50/1942, 2—4/1943 a sintetizat pentru publicul cititor teoria milei creştine, ple­­cînd de la consideraţii istorice legate de acceptarea sau respinge­rea faptei caritabile, a sentimentului milei şi a acţiunii milosteniei. Reamintim cîteva idei. Considerată în general ca aptitudine „de a recepta durerea cuiva“, mila, asociată cu dărnicia şi generozitatea, completează spiritul de dreptate. Ca explicaţie psihologică, din trebuinţa de sprijin material şi moral, omul are nevoie, mai cu seamă cînd este în suferinţă, de milă, de compasiune. Mila creştină este „practicarea iubirii creştine prin ajutorarea celor cuprinşi de suferinţă şi lipsuri materiale şi spi­rituale, avînd ca scop suprem înviorarea şi întărirea semenului nostru în drum spre izbăvire şi fericire veşnică“. Mila creştină este profund umană ca manifestare a iubirii aproapelui, produs al iubirii de Dum­nezeu, iar faptele de milostenie se adresează atît trupului cît şi su­fletului. Valoarea milosteniei, sintetizează autorul în T.R. 49—50/1942, con­stă în faptul că „poartă în sine frumuseţea şi preţul unei virtuţi, că înnobilează pe cel ce o practică, imitîndu-l pe Dumnezeu“. Ea are şi o valoare morală de dărnicie şi generozitate care trebuie să se manifeste „din simţire profundă şi nu de dragul laudelor“, altfel mila mai mult distruge şi in acest sens Friedrich Nietzsche are dreptate. Filosoful german este revoltat de mila exagerată, de „sensibilitatea şi susceptibilitatea bolnavă pentru durere,­, pentru exagerarea în tîn­­guire“. Prin milă, spune Fr. Nietzsche, „se înmulţeşte şi se multiplică pierderea de putere pe care o aduce vieţii deja suferinţa în sine; su­ferinţa devine contagioasă prin milă“. In T.R. nr. 314/1943, dr. Corneliu Sîrbu se re­feră la educarea milei şi la organizarea milosteniei; acţiunile caritabile publice­­ de stat, corelate cu cele bisericeşti, să încurajeze calitatea privată. Realiza­rea în fapt a milosteniei, care în practica socială modernă se numeşte asistenţă socială, va constitui neîndoielnic „un aspect al prosperităţii sociale“. Din articolul „Ofensiva milei“ al dr. Emilian Vasilescu în T.R. nr. 90/1944 reţinem şi reamintim că „mila este iubirea celui lipsit, iden­tificarea cu suferinţa aproapelui, durerea celuilalt pe care o simţi şi tu . .. Mila dărîmă şi clădeşte, rupe din sine şi dă, ajută fără să cîn­­tărească“. După Diaconul Nicolae (T.R. nr. 93/1944) mila este sama­­riteism, prin ea purtăm împreună povara suferinţei. „Mila e lacrimă coborîtă din cer pe pămînt să înmoaie glia inimii secătuite, uscate de vânturile aspre ale răutăţii“. Din opera socială complexă şi coerentă a Bisericii ortodoxe române, edificată pe fundamentul valorilor moralei creştine, desprindem câteva direcţii şi le prezentăm sintetic, după cum sunt reflectate în paginile Telegrafului român în primul său secol de existenţă. Iniţiativa în organizarea asistenţei sociale aparţine fără îndoială Bisericii. Aşezămintele spitaliceşti de pe lîngă biserici şi mînăstiri, bol­­niţele reprezintă cele dintîi instituţii de ocrotire socială. Dintre aces­tea, se vor diferenţia xenodochii (pentru călători, misionari), brefo­­trofii şi orfanotrofii (pentru copii), gerontocomii (pentru bătrîni), no­­socomii (pentru bolnavi). Cele mai vechi aziluri-spitale atestate în Transilvania sunt: Sibiu (1292), Bistriţa (1295), Cluj (1366), Oradea (1339), Braşov (1385) ş.a. Unele dintre cele mai însemnate spitale din epoca modernă — Colţea (1714), Pantelimon (1735) din Bucureşti şi Sfîntul Spiridon (1757) din Iaşi ş.a. s-au creat din îndemnuri morale de caritate creştină şi prin contribuţii băneşti ale fondatorilor — dom­nitori, boieri şi ale înalţilor reprezentanţi ai Bisericii. Biserica ortodoxă română a înfiinţat şi întreţinut aziluri şi orfe­linate proprii în Sibiu, Braşov, Abrud, Alba Iulia, Orăştie, Orlat ş.a., a susţinut iniţiativele fondurilor, fundaţiilor şi societăţilor de bine­facere pentru crearea şi întreţinerea instit­uţiilor sociale de ocrotire. Paginile Telegrafului român au găzduit articole informative cu privire la fondurile, fundaţiile şi societăţile de bine­facere religioase, publice şi private şi au creat un curent de opinie favorabilă pentru sentimen­tele caritabile, pentru acţiunile filantropice. Sub egida Bisericii s-au organizat colecte, s-au adresat apeluri de înaltă autoritate morală­­religioasă pentru înfiinţarea şi întreţinerea spitalelor, azilurilor şi or­felinatelor, pentru ajutorarea răniţilor din război şi a familiilor lor, pentru susţinerea materială a săracilor, văduvelor şi orfanilor. Rolul Bisericii este de necontestat în privinţa sprijinirii cu burse a elevilor şi studenţilor şi implicit în sprijinirea formării intelectualităţii române. In perioade de mare necesitate, mînăstirile au format călugări şi că­lugăriţe pentru a activa în Crucea Roşie, maici de caritate pentru spitale, aziluri şi orfelinate. Rolul confesorilor în spitale şi peniten­ciare era acela de a uşura suferinţele, de a sprijini îndreptarea mo­rală, de a realiza o autentică şi eficientă terapie psihologică. Instrui­rea studenlilor teologi în puericultura, prim-ajutor şi farmacoterapie avea menirea să-i pregătească pe viitorii preoţi pentru activitatea de asistenţă socială. Din aceeaşi operă socială caritabilă fac parte şi acţiunile de medi­cină şi igienă socială. Prin articolele publicate în presă, evident şi în Telegraful român, prin predici convingătoare, s-au combătut viciile , alcoolismul („boala strugurilor“ apare într-unul din primele numere ale Telegrafului român), trîndăvia, concubinajul, s-au combătut divor­ţul şi abandonarea familiei, avortul şi infanticidul. Revigorarea fizică şi morală a poporului istovit după cele două răz­boaie mondiale nu era posibilă fără o politică demografică gîndită să contribuie la creşterea natalităţii şi la reducerea mortalităţii. Preoţii, medicii şi învăţătorii s-au implicat în acţi­uni de igienă preconcep­­ţională pentru a stimula naşterea copiilor sănătoşi, s-a combătut con­cubinajul şi pentru reducerea naşterii copiilor nelegitimi. S-au luat măsuri pentru impunerea certificatelor prenupţiale, s-au luat măsuri pentru protecţia femeii gravide şi a copiilor mici (s-au creat dispen­sare, case de naştere, cantine pentru femei sărace). Medici, preoţi şi învăţători s-au implicat în acţiuni medico-sanitare pentru prevenirea şi terapia bolilor. Nici deficienţii nu au fost uitaţi. Au fost susţinute material şi moral instituţiile pentru orbi, surdo-muţi, invalizi, delic­venţii­ Readucem în memoria publicului cititor câteva articole edificatoare, sintetice cu privire la opera socială a Bisericii: — Dr. Vasile Gan, Biserica" şi problemele sociale", T.R. nr. 100— 103/1904; — Dr. C. Mîhăilescu, Igiena socială In România, T.R. nr. 19— 25/1934; — Dr. Dumitru Stăniloae, Biserica şi protecţia copilului, T.R. nr. 9/1943; — Dr. Gh. Popoviciu, Biserica şi protecţia familiei, a mamei şi co­pilului, T.R. nr. 10—17/1943; — Dr. Emilian Vasilescu, Creştinismul şi săracii, T.R. nr. 20/1945; — Dr. Emilian Vasilescu, Opera socială a Bisericii, T.R. nr. 13—14, 19—20, 25—26/1948, 2—3, 4—5/1949. Conf. univ. dr. Elena Macavei 4. Prin Iisus Hristos dăm sens superior celor pe care le vom întîm­­pina în viitor. Iar viitorul depinde, îndeosebi, de ecoul pe care-l are, în inima noastră, iubirea Lui. Ea include respectul, bunăvoinţa, încre­derea, recunoştinţa, toată fapta bună. Desigur, în calea bunelor năzuinţe pot ieşi obstacole, pietre, gropi, mărăcini, vrăjmăşii. In toate însă avem nădejdea că Dumnezeu ne susţine şi ne conduce. Dacă viitorul ne va aduce ceva bun atunci, acest bun, va veni şi fără să-l plăsmuim apelînd la ghicitori în ca­fele, în palmă, în cărţi ori în calendare alcătuite în noaptea de reve­lion. Iar dacă viitorul ne va aduce un necaz, atunci, potrivit învă­ţăturii Bisericii, n-avem nici un folos să-l cercetăm, inventînd în „pravilă“ cauza durerii, motivele ei. O astfel de preocupare este o­­­­fensă, un act de nerecunoştinţă la adresa lui Dumnezeu. Sfinţii Pă­rinţi o numesc „falsă cheie pentru deschiderea visteriei cereşti“ (Sf. Ioan Gură de Aur). Folosirea ei este incompatibilă cu mîntuirea şi căile care duc la viaţa veşnică. Ci importantă este conştiinţa că dru­mul vieţii pămînteşti „de lungimea unei palme“ (Ps. 38, 6), punctat şi (Continuare in pag. a 7-a) Pr. Gheorghe Rătuliu Pag. 3 Turist şi pelerin pe urmele Sf. Apostol Pavel în Grecia (IV) „Căci ştiţi voi înşivă, fraţilor, că veni­rea noastră la voi n-a fost zadarnică" (I Tes. 2, 1 ) Nu multe dintre oraşele lumii poartă între ziduri, sau în straturile săpăturilor arheologice, 2300 de ani de istorie. Printre ele se numără, cu glorie binemeritată, Tesalonicul, actuala capitală a Greciei de nord (Macedoniei şi Traciei), al doilea oraş ca densitate demografică, după Atena. Dar, mai ales, fosta capitală a Macedoniei lui Alexandru cel Mare. Din fuga maşinii, în trafic aglomerat, Tesalonicul ni se desvăluie ca un oraş cu o personalitate aparte. Dar nu oraşul modern, cu clă­diri solide, greoaie chiar — dacă le raportăm la delicata arhitectură „de zahăr“, strălucitoare, a Atenei — ne atrage atenţia, ci numeroasele peceţi ale epocilor de istorie şi civilizaţie, traversate în cele peste două milenii de existenţă; între acestea, perioada clasică şi apoi cea bizantină sunt percepute mai direct de către grăbitul şi superficialul turist contemporan. Autocare luxoase, încărcate cu toate „neamurile“ pămîntului, urcă greu pe străzile cotite şi înguste ale „oraşului de sus“, pînă la zidul împrejmuitor al citadelei medievale. Cînd pe dreapta, cînd pe stînga, panorama oraşului se desfăşoară la poalele „Acropolei“ tesalonicene. Abia din punctul cel mai înalt se realizează perfect numărul incre­dibil (de ordinul sutelor) de bisericuţe (mai mari şi mai mici), de tip bizantin, fără turlă înaltă, cu ziduri de cărămidă, netencuite, după arhitectura specifică. Fiecare monument de acest gen este un giuvaer încastrat ■— adeseori sufocat! —­ între construcţiile oraşului modern. Şi totuşi, pelerinul poate, dacă vrea, să elimine (ca-n filme, prin tăietură de montaj) tot ceea ce constituie „balastul“ secolelor recente și să-şi imagineze, cu ajutorul câtorva elemente sugestive (Arcul lui (continuare în pag. a 4-a) Lidia Popita-Stoicesc­u CRĂCIUN 1992 Marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi-a revărsat şi în anul care s-a scurs toată bo­găţia sa de daruri. Peste neajunsurile prin care trecem mulţi dintre noi în aceste zile de tranziţie spre un alt mod de vieţuire economică, nădăjduim mai fericitor pentru toţi cei ce doresc să-şi rostuiască prin muncă cinstită viaţa de zi cu zi, bucuria Crăciunului ne-a umplut sufletele. Ba mai mult, Crăciunul din 1992 a semănat foarte mult cu prăznuirile Crăciunului de dinaintea epocii atee, perioadă în care, precum se ştie, multe din obiceiurile noastre erau îngrădite sau erau falsificate in fel şi chip. Vorbind despre Crăciunul anului 1992, nu avem în vedere numai slujbele din bisericile noastre din acele zile, slujbe atît de întremă­toare de suflet, sau Pastoralele de Crăciun ale ierarhilor noştri şi predicile rostite, care au căutat să aducă în atenţia fiilor Bisericii unele din înţelesurile adînci ale venirii în lume a Fiului lui Dumne­zeu în trup omenesc, venire care a însemnat „restaurarea omului“, cum atît de potrivit explică într-o carte întreagă un venerabil teolog şi dascăl de-al nostru, adică renaşterea spirituală a omului şi ridi­carea lui la starea de unde a căzut cîndva, şi mai mult decît atît, ci ne gîndim în chip special la potopul de colinde care păreau uitate pe fundul lăzilor, dacă nu chiar înghiţite de pămînt, şi care ne-au inundat la acest mare praznic creştinesc, cum nu s-a mai întîmplat la noi în ultimele patru decenii. Ne-am dat seama încă o dată, cei ce am avut deschişi ochii minţii, de profundul ecou pe care Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos a avut-o şi continuă s-o aibă mereu în sufletul mare al poporului ro­mân. Ne-am convins din nou de explozia de lumină pe care acest unic eveniment din istoria omenirii l-a avut în viaţa fiilor acestor plaiuri, lumină cu care şi-au plămădit fiinţa, căci primele raze ale Evangheliei pătrundeau la noi cînd începea geneza unui nou popor din daci şi romani pe aceste meleaguri. Cu adevărat deci „colindele vin din adînc de istorie creştină a poporului român“, cum bine s-a spus în aceste zile ale Crăciunului, „că colindătorii au preluat învă­ţătura creştină de la primii misionari şi au răspîndit-o an de an, din poartă-n poartă, din casă-n casă, prelungind prin veacuri opera misio­narilor“. Prin vechimea lor, aşadar, prin modul în care Naşterea Domnului este transpusă adesea chiar pe aceste meleaguri, cu obiceiuri, cu locuri şi cu ciobani de pe la noi, colindele arată şi ele, celor ce mai au nevoie de „argumente“, de obîrşia şi permanenţa noastră pe plaiurile natale, că nu sîntem căzuţi din cer şi nici veniţi de aiurea de cîteva veacuri, cum atît de barbar şi provocator ni se mai spune uneori. Ne-a impresionat graiul unor colinde, venit parcă chiar de atunci de c­ind ni se alcătuia limba, dar mai ales învăţătura curat ortodoxă, au­tentic creştină pe care o cuprind ele, redînd în esenţă toată Teologia întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, cum de asemenea s-a spus de către cei ce s-au ocupat mai în adînc de acest gen al folclorului românesc, acest „foc viu“ cum îl numeşte părintele Stăniloae. Iisus­ Domnul a venit în lume „să ne-nveţe cu al Său grai / Care-i calea către rai“, ca să ne oprim numai la aceste două versuri de colindă şi care exprimă atît de clar o întreagă carte de Dogmatică. Ne-a impresionat desigur şi varietatea melodiilor şi de bună seamă frumusețea costumelor noastre populare. O noutate cu totul aparte adusă de Crăciunul anului 1992, care ne dă speranţă de mai bine, cum de altfel întregul Praznic al Naşterii Domnului ne îndrumă spre acest lucru, o constituie participarea ma­sivă a tineretului nostru la bucuria colindelor, a Crăciunului aşadar. Cu glasurile lor îngereşti, în formaţii corale sau omofone, copiii, mai mici şi mai mari, au colindat in aproape toate bisericile din Arhi­episcopia Sibiului şi poate din întreaga Patriarhie Română, şi lucru extrem de îmbucurător, parcă de necrezut, în aproape toate şcolile noastre, ceea ce ne-a întărit din nou încrederea că poporul român, contrar unor aparente dezolante uneori, dispune de resurse sănătoase spirituale, care nădăjduim ca mîine-poimîine să-şi spună ziditor cu­­vîntul în viaţa noastră obştească. In catedrala mitropolitana din Sibiu, n-au­­fost numai îndătinatele concerte de­ colinde atît de gustate în ultimele decenii, cînd cei dornici să le asculte veneau de la mari depărtări, susţinute de corul studen­ţilor teologi şi corul mixt al catedralei, ci au fost încă alte multe mi­­croconcerte, toate înălţătoare, susţinute de copii sau elevi mai mari din Sibiu şi din alte localităţi. Au cîntat minunat în noua bisericuţă din Sibiu-Triaj copiii de la şcoala nr. 24 din Sibiu, pregătiţi de doctorandul în Teologie N. Neagu, în biserica Sf. Arhangheli din cartierul Trei-Stejari copiii de la şcoala nr. 4 din Sibiu, pregătiţi de prof. I. Vizetcu, şi desigur încă alte multe formaţii şcolare. Am asistat tot la un înălţător concert de colinde la Şcoala normală „Andrei Şaguna“ din Sibiu, la un altul asemănător la Liceul agricol din Sibiu, organizîndu-se chiar festivaluri de colinde, care au fost mult apreciate. Am încresta aici festivalul de colinde or­ganizat de Muzeul Civilizaţiei Populare Astra din Sibiu, la care, din Maramureş de pildă, a venit un sat întreg, sau festivalul organizat de Fundaţia Mihai Viteazul şi Liga culturală „Andrei Şaguna" din Sf. Gheorghe, jud. Covasna, cu participanţi din zonă, la care şi-au dat concursul în unii preoţi, dar şi cu colindători din alte părţi ale ţării, şi chiar din Basarabia, unele din aceste echipe avînd gândul bun de a se deplasa, cu negrăit efect pozitiv pentru cei ce le-au ascultat, în parohii de-ale noastre cu credincioşi români care luptă din răsputeri să-şi păstreze fiinţa şi Legea, ca de exemplu: Dobolii de Jos, Aita Medie, Baraolti, Păpăuţi, toate din jud. Covasna. * Sărbătorim în aceste zile aniversarea naşterii marelui nostru Emi­­nescu. In îngustimea sa, regimul marxist materialist îl declarase ateu chiar şi pe acest încă neegalat poet român, care are în opera sa multe vibraţii profund creştine. Unul din izvoarele care i-au îmbogăţit sufle­tul şi i-au înseninat anii copilăriei a fost şi folclorul nostru, abia înţe­les deşi plin de înţelesuri, după a lui mărturisire, în această bogăţie cuprinzîndu-se desigur şi colindele. Asemenea lui Eminescu şi desigur multora ca el, colindele de la Crăciunul anului 1992 ne-au încălzit şi nouă inima, ne-au înălţat su­fleteşte, ne-au impulsionat spre bine, ne-au dat nădejdea regăsirii noastre pe un făgaş de vieţuire mai demnă, mai înaltă, mai sănă­­toasâ- Pr. Gh. Papuc

Next