Telegraful Român, 1994 (Anul 142, nr. 1-48)

1994-01-01 / nr. 1-4

Pag 2 în 1903 Ioan Lupaş publica la Sibiu o broşură in­titulată „Şovinism confesional“, în care ataca tonul polemic şi lipsa de obiectivitate a istoricului blăjean Augustin Bunea. Azi, oricine răsfoieşte publicaţiile Bisericii catolice orientale din ţara noastră (fostă „greco-catolică" sau „unită cu Roma“) se poate convinge foarte uşor că majoritatea articolelor nu fac decât o „apologie“ ieftină şi de prost gust a uniatismului, mai concret a actului unirii din 1698— 1701, cu toate pretinsele sale urmări „pozitive“ mai cu seamă pentru cultura românească. Un spirit trium­­falist, de mândrie exagerată străbate toate broşu­rile şi articolele publicate în presa acestei Biserici, mai cu seamă în foile „Unirea" de la Blaj şi „Via­ţa creştină“ de la Cluj, articole care nu mai con­ving pe nimeni, ci produc chiar un efect contrar celui scontat, în mândria lor exagerată, slujitorii Bi­sericii catolice orientale române s-au dovedit recent chiar „mai catolici decât papa“. De pildă, cu câteva luni în urmă, Monseniorul George Guţiu, episcop de Cluj-Gherla, care deţine şi calitatea de „administra­tor apostolic“ pentru întreaga „Mitropolie unită cu Roma“ (datorită bolii incurabile a cardinalului To­­dea), adresa — „cu umilinţă“ — o scrisoare-protest papei Ioan Paul II, prin care declara sus şi tare că „Biserica unită cu Roma, greco-catolică, nu acceptă nimic din textele de la Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand şi declară nule semnăturile pe aceste texte". Scrisoarea a fost provocată de Documentul publicat de Comisia mixtă internaţională pentru dia­log teologic între Biserica ortodoxă şi Biserica ro­­mano-catolică“, comisie care s-a întrunit la mănăs­tirea Balamand din Liban, între 17 şi 23 iunie 1993 în cea de a ViI-a sesiune. Fără îndoială că două au fost cauzele principale care au dus la protestul atât de vehement al epis­copului George Guţiu: faptul că respectiva Comisie a declarat că „respinge uniatismul ca metodă de re­facere a unităţii, pentru că această metodă se opu­ne tradiţiei comune a Bisericilor noastre“ (art. 2, din Introducere), dar mai cu seamă faptul că fosta Bise­rică unită sau greco-catolică este numită acum „Bi­serica catolică orientală“ (art. 3, 22, 23, 34 ş.a.). De reţinut că Documentul de la Balamand a fost sem­nat — pe lângă romano-catolici şi ortodocşi — şi de trei reprezentanţi ai Bisericilor catolice orientale, între care şi preotul Liviu Pandree de la Cluj. Deci, de-acum înainte Biserica unită cu Roma are o titu­latură nouă, Biserica catolică orientală, fiind încor­porată deplin în Biserica apuseană şi pierzându-şi orice identitate. Documentul de la Balamand a­­fost analizat în mod temeinic şi detaliat de către înalt Prea Sfinţitul Mi­tropolit Antonie în broşura „Uniatismul. Metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei co­muniuni" (Sibiu, 1993, 36 p.), deci nu este cazul să stăruim asupra lui. Dorim doar să răspundem la câteva din părerile eronate care apar în scrisoarea­­protest menţionată mai sus. Socotim necesare câteva precizări, pentru că se subliniază din nou — nu ştiu pentru a câta oară — „meritele istorice" ale fostei Biserici unite româneşti din Transilvania, actual­mente Biserica catolică orientală. Aceste „merite“ sunt înfăţişate pe scurt şi în cuvântul festiv rostit tot de Mons. George Guţiu la Academia Română, cu prilejul şedinţei festive consacrate împlinirii a 75 de ani de la realizarea unităţii noastre statale, în nu­mele mitropolitului-cardinal Alexandru Todea, mem­bru de onoare al înaltului for cultural (dar fără nici o operă scrisă)! Iar în pastorala sa de Crăciun (publicată în Viaţa creştină, nr. 24 din dec. 1993), în loc să adreseze puţinilor săi credincioşi un cuvânt de învăţătură, le repetă aceleaşi fraze stereotipe pri­vind „demnitatea“ uniată în timpul regimului co­munist. Iată care sunt, în opinia episcopului Guţiu — ca şi a tuturor „cărturarilor" catolici orientali români, — roadele unirii din 1698—1701: 1. „Unirea din 1700, rod al uniatismului respins (la Balamand n.n.) ne-a salvat pe noi, românii din Transilvania, de la calvinizare, primejdie favorizată de întunericul în care ne-a menţinut o Biserică greco-bulgărească a cărei limbă românii nu o înţe­legeau". Exact aceeaşi teză absurdă apare şi în Pas­torala citată, în adevăr, după 1564, când Dieta Transilvaniei a recunoscut calvinismul ca religie oficială, de stat, a început o acţiune prozelitistă printre români, care a durat aproximativ 125 de ani, dar — cu rare excep­ţii — românii au rezistat oricăror presiuni. Câţiva ierarhi ortodocşi — între care Vie Iorest şi Sava Brancovici — au căzut jertfă acestor presiuni, dar prin jertfa lor au fost salvate Ortodoxia şi neamul, în 1688 Transilvania a trecut în stăpânirea imperiu­­lui habsburgic catolic, încât orice propagandă cal­vină a încetat, deci aserţiunea că prin uniaţie am fost salvaţi de Calvinism cade de la sine. 2. „Unirea din 1700 ne-a restituit unitatea pe care am avut-o cu Maica Roma, înainte de a fi rupţi de ea prin dominaţie bulgară". Părerea unor istorici mai vechi că ţările noastre ar fi fost ocupate de primul tarat bulgar nu o mai ia azi nimeni în considerare, decât anumiţi istorici bul­gari, ca şi istoricii catolici, pentru a-şi justifica te­zele absurde. Teologii şi istoricii ortodocşi — între care Profe­sorii Ioan Coman şi Dumitru Stăniloae — recunosc că eram legaţi de Roma prin origine şi prin limbă, dar până la pretinsa „dominaţie bulgară“ nu se pu­nea problema apartenenţei noastre de Roma sub ra­port confesional-jurisdicţional. Marii teologi daco­români din primele veacuri, ca Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman sau Dionisie Exiguul au avut legă­turi atât cu Imperiul roman de Răsărit (Constantino­­pol, inclusiv Locurile Sfinte şi Egiptul), cât şi cu Im­periul roman de Apus (Roma). Am ruga pe cititorii ziarului nostru, dar şi pe in­telectualii uniţi să citească părerile cărturarilor uniţi de altădată despre „unirea cu Roma“ în broşura noastră „Pagini din istoria Bisericii româneşti“, apărută la Cluj, şi la Sibiu în 1991. 3. „Unirea de la 1700 ne-a adus limba română în biserică“. Greşeală gravă, pentru că primul Liturghier în limba română l-a tipărit diaconul Coresi la Braşov în 1570, al doilea mitropolitul Dosoftei al Moldovei, la Iaşi, 1 2 3 4 5 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * î n 1679 (ed. II în 1683, semn că prima edi­ţie se epuizase!), iar al treilea Antim Ivireanul, ca episcop la Râmnic, în 1705. Cel din urmă s-a im­pus în ediţiile următoare (inclusiv cele blăjene!) care l-au retipărit — cu modi­ficările de limbă im­puse de însăşi evoluţia ei — până în zilele noastre. Primul Ceaslov românesc apare la Govora în 1640, primul Molitvelnic românesc l-a tipărit tot Dosoftei, la Iaşi, în 1681, al doilea Antim Ivireanul la Râmnic, în 1705. Se adaugă la acestea, anumite cărţi de cult bilingve — româno-slave — în Ţara Românească încă din timpul lui Matei Basarab ,pentru că în tim­pul păstoririlor lui Dosoftei în Moldova şi Antim Ivireanul în Ţara Românească, să se procedeze la deplina „românizare“ a slujbelor. Să nu uităm nici Psaltirea lui Coresi din 1570, Noul Testament de la Alba Iulia din 1648, Psaltirea din 1651, Biblia de la Bucureşti din 1688 şi celelalte. La Blaj, primele cărţi de slujbă au apărut abia după anul 1747, dar toate reproduceau ediţiile mai vechi de la Râmnic, de unde veneau şi meşterii tipo­grafi (până atunci în toate bisericile din Ardeal se foloseau cărţi de slujbă tipărite dincolo de Carpaţi). Iată, de pildă, cum arătau ecteniile din Liturghie­­rul de la Blaj din 1870, primul care s-a îndepărtat de ediţiile râmnicene: „Cercetează lumea Ta cu misericordie şi cu îndurări, trimite peste noi îndu­rările Tale cele copioase... încă ne rugăm pentru scăparea celor captivaţi şi pentru fraţii noştri ce sunt în şerbiţie şi pentru toţi cei ce şerbesc şi au şerbit ... încă ne rugăm ca să se păzească sântă locuinţa (biserica, n.n.), aceasta de peşte (ciumă, n.n.), de foamete, de cutremur, de enundare (potop, n.n )... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum ier­tăm şi noi datorilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în tentăciune, ci ne mântuieşte de cel rău. Că Ţie se cuvine toată mărirea, onoarea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sânt“. Cam aşa suna limba română într-o biserică unită după anul 1870. Ce impresionaţi vor fi fost bieţii credincioşi-ţărani! Am dori, totuşi, să ne exprimăm o nedumerire: de ce Biserica romano-catolică a folosit, până în vea­cul nostru, ca limbă liturgică numai limba latină? De ce nu s-a acceptat traducerea misei în italiană, spa­niolă, maghiară, etc.­? Şi atunci, de ce suntem acu­zaţi mereu că noi, românii ortodocşi, am folosit câ­teva secole limba slavonă în cult? Dacă am fi fost catolici — cum le-ar plăcea unora — oare am mai fi avut limbă românească în cult? Răspunsul este categoric negativ. 4. „Unirea de la 1700 ne-a adus şcoli şi cultură în limba naţională“. Vom analiza această părere, pe larg, în numărul următor din ziarul nostru. 5. „Unirea de la 1700 ne-a dat înţelegerea şi trăi­rea Evangheliei lui Cristos" (sic!). Adică, strămoşii noştri de până în nefericitul an 1700 n-au cunoscut adevărurile evanghelice? Să ne punem întrebarea: ce spor de viaţă duhovnicească a adus unirea cu Roma, în viaţa satului românesc de altă dată? Nici un spor, ci dimpotrivă, s-a ajuns la dezbinarea atâ­tor comunităţi parohiale — şi chiar a familiilor, cu băieţi ortodocşi şi fete unite — şi la construirea a două lăcaşuri de cult! Pentru ce a fost nevoie în­­tr-un sat de două biserici? Pentru ca în una să fie pomenit la slujbe episcopul de la Sibiu, iar în cea­laltă episcopul de la Blaj, pentru ca într-una să se cânte „Doamne miluieşte-ne“, iar în cealaltă „Doamne îndură-Te spre noi“, în una să se închine Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, iar în cealaltă Spi­ritului Sfânt. Aceasta a fost „trăirea evanghelică“ a uniaţiei!­6. „Unirea de la 1700 ne-a dat identitatea şi con­ştiinţa naţională“. Identitate cu cine? Dar oare până la această dată fatidică n-a existat o conştiinţă na­ţională românească? Din prefeţele Cazaniei lui Var­­laam (1643), Noului Testament de la Bălgrad (1648) şi ale altor tipărituri din veacul al XVII-lea, rezultă limpede că exista o conştiinţă de neam, ca să nu mai vorbim de scrierile cronicarilor moldoveni şi munteni din acelaşi secol. Apoi, faptul că domni­torii din Ţara Românească şi Moldova au ctitorit bi­serici şi mănăstiri în Transilvania, că au acordat ajutoare materiale aşezămintelor ortodoxe româ­neşti, că au trimis aici cărţi şi meşteri tipografi, nu sunt dovezi convingătoare ale conştiinţei de unitate naţională românească? Ea era cunoscută până şi de anumiţi ţărani, dar mai cu seamă de ciobani arde­leni care treceau cu turmele lor în Ţara Românească şi Moldova, stabilindu-se definitiv acolo, întemeind sate­n­i, cu numele „Ungureni“, sau cu numele ce­lui natal, pe care-l părăsiseră. De ce nu plecau cu turmele în sudul Dunării ori în pusta Ungariei, de ce tocmai la „fraţii“ lor din „ţara“ liberă? Se pare că strămoşii noştri erau mai însufleţiţi de această con­ştiinţă a unităţii naţionale decât cârmuitorii Bisericii catolice orientale româneşti care nu numai înainte de 1918, dar chiar şi azi, participă la „conferinţe epis­copale“, alături de prelaţi catolici maghiari, câtă vreme cu fraţii lor ortodocşi români refuză orice dialog şi colaborare! 7. „Unirea de la 1700 ne-a dat comuniunea cu su­rorile noastre latine din Europa occidentală“. Adevărul este că ţările noastre au avut con­tacte cu Occidentul şi pe alte căi, cu mult înainte de 1701. Să nu uităm că românul ortodox Petru Movilă, mitropolit al Kievului, a tipărit pentru pri­ma oară o carte in Apusul Europei în 1667, la Am­sterdam (după cercetări mai noi, în 1643). Era cu­noscuta Mărturisire de credinţă, redactată în limba latină (!). Tot în 1667, umanistul moldovean Nicolae Milescu, redacta la Stockholm — în latinește — lu­crarea sa dogmatico-polemică intitulată „Manual sau steaua Răsăritului strălucind în Apus, adică părerea Bisericii răsăritene ortodoxe despre preface­rea Trupului Domnului şi despre alte controverse...“ tipărită la Paris, în 1669 (ed. II în 1704). Deci pri­mele cărţi româneşti tipărite în Apusul Europei aparţineau unor cărturari ortodocşi. Câteva decenii mai târziu, Dimitrie Cantemir — cu studii la „ma­rea şcoală“ a Patriarhiei ecumenice din Constanti­­nopol — scria, tot în latineşte „Descrierea Moldovei" şi „Istoria Imperiului otoman“, iar Academia din Berlin îl alegea ca membru în 1714. Iată, dar, că se putea face cultură în limba latină şi fără unirea cu Roma! Unde vor fi învăţat latineşte aceşti umanişti moldoveni, că pe la Roma n-au fost?! La începutul veacului al XIX-lea mai mulţi tineri din Ţara Românească şi Moldova au avut posibili­tatea să studieze în Apusul Europei. Dăm doar trei nume care au avut legături cu Biserica: Gheorghe Asachi, fiu de preot, care a studiat la Viena şi la Roma , iar după întoarcerea de la studii a colabo­rat cu mitropolitul Veniamin Costachi la redeştep­tarea naţională a Moldovei prin şcolile întemeiate de ei, călugărul Eufrosin Poteca, viitor profesor la Academia de la Sf. Sava, a beneficiat de o bursă la Paris şi Pisa, iar tânărul Gheorghe Tattarescu a făcut studii de pictură la Roma, cu o bursă oferită de episcopul Chesarie al Buzăului. Nu mai vorbim de tinerii „paşoptişti", majoritatea cu studii în Fran­ţa (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu etc.). Deşi nu se cerea certificat de botez greco-catolic pentru studii în ţări catolice, în sfera vieţii politice, Franţa (prin împăratul Na­poleon III) şi Sardinia ne-au sprijinit în aspiraţiile noastre pentru realizarea unităţii statale din 1859, bine. Ştiind că eram singurul popor neolatin de cre­dinţă ortodoxă. Deci nu trebuia să fim uniţi cu Roma ca să fim sprijiniţi de surorile noastre latine din Apus 1­8. „Unirea de la 1700 ne-a călăuzit spre unitatea statală realizată în 1918“. Oare dacă românii ardeleni ar fi rămas toţi orto­docşi până în 1918, nu s-ar fi realizat statul naţio­nal român unitar? Regele Ferdinand nu era unit, ci catolic german, şi totuşi a militat pentru unirea sta­tală a României al cărei rege era! Lum­a ortodocşi­lor Vasile Goldiş, Valeriu Branişte, Octavian Goga şi a marilor patrioţi­ români şi ortodocşi de dincolo de Carpaţi nu trebuie luată în seamă? Dar chiar şi marii patrioţi uniţi George Pop din Băseşti, Al. Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu şi cei­lalţi militanţi pentru unire au tratat problemele de atunci prin prismă confesională sau naţională? Con­fesional le-au tratat doar ierarhii uniţi care, în 1922, au refuzat să intre în Catedrala încoronării din Alba Iulia! Au preferat să stea pe­ a­fară, aşa cum au fă­cut şi urmaşii lor de azi, care, la 1 Decembrie 1993, când întreaga ţară aniversa 75 de ani de la marea unire, n-au intrat nici ei în catedrală, ci au aşteptat în pridvor soborul ierarhilor ortodocşi, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Bine că a intrat Eminenţa Sa şef-rabinul Moses Rosen, care n-a ţinut seama de confesiune, ci a arătat că ştie să cinsteas­că, prin prezenţa sa, atât un lăcaş de cult ortodox, dar mai cu seamă neamul în mijlocul căruia trăieşte, împreună cu toţi membrii comunităţii mozaice. 9. „Unirea de la 1700 ne-a dat tăria de-a nu cola­bora cu comunismul“. Ba a­ţi colaborat! Căci mulţi preoţi foşti uniţi care au refuzat să revină la Biserica ortodoxă în 1948, au intrat în slujbe de stat, ca profesori, contabili etc., iar fiii lor au avut dreptul să urmeze cursurile oricăror facultăţi din ţară, câtă vreme fiilor de preoţi ortodocşi li se interzicea accesul în Facultă­ţile de Istorie, Filosofie şi Drept, ca să nu mai vor­bim de şcolile cu profil militar! Mulţi dintre acei foşti preoţi sau absolvenţi de Academii teologice unite au intrat în Partidul Comunist Român. Chiar şi un actual episcop catolic oriental, ca şi mulţi preoţi (ca părintele fost secretar de Partid Grigore Balea din Sighet) au avut carneţele roşii. Să nu m­i vorbim de numeroşii „intelectuali“, chiar cadre didactice uni­versitare, care în anii regimului totalitar erau mari membri de Partid, unii cu funcţii de răspundere, chiar, iar azi fac pe marii apologeţi ai uniatismu­­lui. Oare când au fost sinceri, când au slujit Parti­dul lui Marx, Lenin şi Stalin, ori azi când fac pe „eroii­ postumi" şi se prezintă ca mari denigratori ai Ortodoxiei „greco-slave“ şi ca luptători în „ca­tacombe“ imaginare!? De ce acuzaţi preoţii ortodocşi că au colaborat cu regimul comunist, câtă vreme nici unul din ei n-a avut carnet roşu de Partid, cum au avut uniţii?! Bunul simţ ar trebui să oblige la­ tăcere pe aceşti intelectuali, ieri „comunişti-ate“ , azi „catolici-orientali“. 10 „Unirea de la 1700 ne-a dat puterea să mu­rim pentru unitatea cu Biserica zidită pe stânca lui Petru". . . Vom reveni într-un alt număr asupra celor ce au suferit şi au murit în închisori, fie ortodocşi, fie uniţi. Deocamdată voim să le spunem fraţilor noştri ca­tolici orientali că datorită laudelor deşănţate din presă, datorită atacurilor necinstite la adresa Orto­doxiei, dar mai ales datorită îndepărtării de ritul li­turgic bizantin ,numărul credincioşilor acestei Bise­rici s-a redus simţitor. Aţ­ dorit o Biserică catolică orientală, iată, o aveţi­ cu doar 228.337 suflete, după cum arată recensământul din ianuarie 1992. Atâţia au mai rămas „pe stânca lui Petru"! Restul au redevenit ortodocşi, aşa cum au fost moşii şi strămoşii lor! Pr. Prof. Mircea Păcurariu MÂNDRIE CONFESIONALĂ (I) TELEGRAFUL ROMÂN Începuturile istorice ale poporului ales: ISAAC şi IACOB (b­) (LECŢIE DE RELIGIE) 1. Organizarea clasei pentru lecţie. (Rugăciunea de intrare în clasă, pregătirea materialului didactic). 2. Verificarea temei şi a cunoştinţelor predate în lecţia trecută. 3. Legătura cu lecţia precedentă, sau cu cunoştinţele anterioare. Vă amintiţi desigur că în lecţia trecută am văzut că Avraam a avut un fiu, pe Isaac. 4. Comunicarea subiectului lecţiei noi şi a obiectivelor urmărite (Se va scrie pe tablă). Astăzi vom vorbi în continuare despre Isaac şi fiul său, Iacob, cei­lalţi doi patriarhi, sau părinţi de la care începe istoria poporului ales. 5. Dirijarea învăţării. Comunicarea noilor cunoştinţe. Când Isaac a împlinit vârsta întemeierii unei familii, tatăl său s-a îngrijit de căsătoria sa. Astfel l-a chemat pe Eliazar, cel mai bătrân şi devotat slujitor al său, pentru a-l însărcina cu o misiune foarte deli­cată. Avraam era convins că Domnul care purtase de grijă pentru toate, va alege şi soţia potrivită pentru Isaac. Ca şi tată, putea să-i ofere fiului său bogăţii mari, dar soţia devotată şi potrivită pentru el numai Dumnezeu putea să-i aleagă. Astfel, l-a rugat pe Eliazar să se ducă până în ţara de unde plecase el şi unde trăiau rudele sale. Şi tocmai de acolo să-i aducă lui Isaac, pe cea care-i va fi soţie. Aşadar după o lungă călătorie, Eliazar a ajuns în Haran, unde locuia Nahor, fratele lui Avraam. După ce s-a rugat pentru ajutor a mers la cel mai obişnuit loc de întâlnire din cetate: fântâna. Era în spre seară, şi curând femeile vor veni să scoată apă. Dar cum să aleagă el soţia potrivită pentru Isaac, din mulţimea femeilor care vor veni? Oare pe care a hărăzit-o Dumnezeu să fie soţia fiului stăpânului său? Totul depindea de călăuzirea lui Dumnezeu, aşa că Eliazar a început cu ru­găciunea, cerând un semn de recunoaştere: „Fă ca fata căreia îi voi zice: pleacă-ţi vadra, te rog, ca să beau“ şi care va răspunde: „bea şi am să dau şi cămilelor tale“, să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău Isaac.“­­ Slujitorul lui Avraam se ruga încet, în sinea lui. Nimeni nu i-a auzit ruga, în afară de Dumnezeu. Abia şi-a terminat însă rugăciunea, când un imbold lăuntric l-a îndemnat să-şi ridice ochii. Iată că în faţa lui, a apărut o fată cu ulciorul pe umăr. Era zveltă, tânără, fru­moasă și pe măsură ce se apropia și-a dat seama că ea reprezenta răspunsul la rugăciunea lui. Iată mireasa lui Isaac! Era Rebeca, fiica lui Betuel, adică fratele lui Avraam. Eliazar a înnoptat în casa Rebecăi, dar acea noapte a fost cu to­tul deosebită. Nimeni nu a putut dormi; ascultau cu toţii istorisirea lui Eliazar, recunoscând călăuzirea lui Dumnezeu. Şi-au dat seama că alegerea soţiei lui Isaac este cuprinsă de promisiunile Domnului. După cum naşterea lui Isaac este o dovadă a împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, tot aşa şi căsătoria trebuia legată de promisiunile lui Dum­nezeu. Trimiţându-l pe Eliazar în căutarea miresei, Avraam era con­vins că face voia lui Dumnezeu şi era sigur că va primi răspuns la rugăciunile sale. întrebată dacă vrea să meargă cu Eliazar, Rebeca a dat un răspuns hotărât,­­fără să pună condiţii. Ea îl iubea pe Dumnezeu şi se supunea voii Sale. Răspunsul ei a fost în acelaşi timp un mare dar al credinţei. Ţinând seama că urma să plece foarte departe, putea să nu se mai întoarcă niciodată. Despărţirea urma să fie pe viaţă. Dar ştia că merge acolo unde o trimite Domnul, şi ascultând de voia Sa, El o va călăuzi şi nu o va lipsi de dragostea Sa. Rebeca trebuia să împlinească ceea ce era stabilit de mult în planul lui Dumnezeu, cu privire la poporul ales. Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată în câmp. Atmosfera cortului era apăsătoare pentru Isaac. El a ieşit în câmp să vorbească cu Dum­nezeu, ştiind că Eliazar s-ar putea întoarce dintr-o clipă-n alta. Rebeca a văzut un bărbat apropiindu-se. Când a aflat că este Isaac, şi-a aco­perit faţa cu un văl, pentru că miresele din răsărit nu-şi arătau mirilor faţa decât după ceremonia nunţii. Rebeca era inteligentă, energică, cu o voinţă puternică, dar şi frumoasă. Era tot ce Isaac şi-ar fi putut dori de la soţia sa. Şi iată că după câţiva ani, Isaac şi Rebeca au avut doi băieţi ge­meni. Primul care se născuse era Esau şi avea pielea acoperită de foarte mult păr, iar imediat după el s-a născut Iacob care avea însă o piele netedă şi fină. Ei erau gemeni, dar nu semănau deloc. Esau era un băiat gălăgios şi neastâmpărat, care toată ziua alerga pe câmp şi prin păduri unde vâna animale. Iacob, însă era mai paşnic şi mai bun. El rămânea cu mama lui în cort sau păzea oile. Şi de multe ori stătea liniştit şi se gândea la Dumnezeu. Iacob îl iubea mult pe Dumnezeu şi dorea să fie copilul Său spre deosebire de Esau, căruia nici nu-i păsa. Şi cu toate acestea, Isaac îl iubea pe Esau, cel mai mult. El aducea acasă carne gustoasă, o frigea şi o dădea tatălui său. într-o zi, Iacob stătea în faţa cortului şi fierbea o mâncare de linie foarte bună, care mirosea plăcut. Atunci se apropie de el Esau care, venind de la câmp, era f foarte înfometat şi obosit. „Dă-mi şi mie să mănânc din mâncarea aceasta!" — i-a spus Esau fratelui său. Acesta însă a profitat de împrejurări, dându-i să mănânce numai cu condiţia ca Esau să-i dea lui, dreptul de întâi născut, pentru a primi binecu­vântarea părintească. Esau începe să râdă: „Poţi s-o ai! N-am nevoie de această binecuvântare!" Acum Iacob se purta atent cu fratele său, dar ceea ce a făcut el, nu era tocmai cinstit şi drept. Anii trecură, iar Isaac, îmbătrânind, orbise. Era foarte slăbit şi îşi petrecea zilele stând în cort, întins pe patul său. într-una din zile îl trimise pe Esau să vâneze un animal şi să-l pregătească aşa cum îi plăcea lui. Iar după ce-1 va mânca îi va da binecuvântarea, Esau ar fi trebuit să spună: „Nu tată, Iacob trebuie să primească binecuvân­tarea, căci i-am vândut-o lui pentru o farfurie cu linte". El, însă gândi: „N-are importanţă ce am promis. Eu vreau să primesc binecuvânta­rea şi să fiu moştenitorul“. Şi se duse pe câmp să vâneze un animal. Mama, Rebeca, auzise totul şi se duse la Iacob, fiind foarte neliniştită. „Acum zise ea lui Iacob: trebuie să fim foarte şireţi, căci altfel nu vei primi binecuvântarea cea mare. Trebuie să-l înşelăm pe tatăl tău. Du-te repede la turmă şi adu-mi doi iezi, îi voi frige aşa cum îi place în­­apoi îi vei duce tatălui tău. Vei face ca şi cum tu ai lăi Esau. Tatăl tău fiind orb, cu siguranţă nu va observa nimic“, însă Iacob ezita „Tata va simţi că sunt eu, căci Esau are atâta păr pe mâini, iar mâi­nile mele sunt netede“. Dar şi pentru aceasta, Rebeca găsise o solu­ţie. Iacob se­ duse la turmă, tăie doi iezi, iar mama sa îi prepară. Apoi îl îmbrăcă cu haine de ale lui Esau, care miroseau a pădure şi câmp. Apoi trase peste mâinile lui Iacob şi peste gât, pieile iezilor care­ aveau păr pe ele. Astfel se duse Iacob la cortul tatălui său: „Tată!" — „Cine eşti tu?“, întrebă Isaac. Atunci Iacob minţi: „Eu sunt Esau, fiul tău mai mare. M-am întors de pe câmp. Ridică-te şi mănâncă în tihnă şi apoi dă-mi binecuvântarea“. Isaac observă ceva şi zise: „Eşti cu adevărat Esau? Ai o voce străină. Vino lângă mine şi lasă-mă să te simt." Iacob se apropie de tatăl său. Tatăl îi atinse mâinile. Erau păroase. Dar ce era cu vocea? „Vocea este a lui Iacob, dar mâinile sunt ale lui Esau“? zise bătrânul. Şi apoi mai întrebă odată: „Eşti tu Esau?“ „Da“, minţi Iacob iarăşi: „eu sunt“. Carnea era lângă pat şi mirosea tare frumos. Isaac mâncă din ea şi bău vinul adus. Apoi spu­se: „Dă-mi un sărut, fiul meu". Iacob îi dădu. Şi acest sărut era de fapt o minciună. Dar Isaac simţi hainele lui Esau şi acum nu mai avea nici o îndoială că n-ar fi Esau acela care îngenunchia în faţa patului său, îşi întinse mâinile şi le puse deasupra capului fiului său, binecuvântându-l. îi promise că mai târziu el va fi stăpân peste toate şi că el la rândul lui va fi prietenul lui Dumnezeu. Iacob nu în­drăznea să-l mai privească. Ce urât era din partea lui, căci îl înşelase pe bătrânul său tată. Şi totuşi, el primise binecuvântarea cea mare, promisă de Dumnezeu. Dar oare chiar ar fi fost nevoie de atâtea min­ciuni care să întineze această binecuvântare? Dumnezeu care este atotputernic şi înţelept, are el nevoie să fie ajutat de mintea oame­nilor? Desigur că Domnul ştia ce trebuie făcut pentru ca Iacob şi nu Esau să­­fie a doua verigă în numărul mare de urmaşi pe care Dom­nul îi promisese lui Avraam. Nu dupa mult timp apăru şi Esau. Vânase un animal, îl tăiase şi îl fripse. Apoi îl duse în cortul tatălui său. Când află Esau despre înşe­lăciunea fratelui său, începu să strige de mânie: „îi arăt eu lui Ia­cob! O să vedeţi voi când tatăl meu nu va mai fi, îl voi omorî în bătaie pe Iacob!“ Rebeca îl auzi şi-l trimise pe Iacob la unchiul său Laban, care lo­cuia departe, acolo de unde venise Rebeca. Trebuia să stea acolo până se va mai linişti mânia lui Esau. Astfel Iacob fugi în lumea largă, ca biet fugar. Iată ce i s-a tras de la înşelăciune! Iar Rebeca şi-a pier­dut fiul pe care-l iubea aşa de mult, ca urmare a sfatului ei greşit... Deci, Iacob plecă depărtându-se tot mai mult de casă. Avea de mers un drum lung până s-ajungă în ţara în care locuia unchiul său. Iacob era trist şi-i părea rău că şi-a înşelat tatăl. El se gândea: „Acum nu mai am pe nimeni care să se ocupe de mine. Cu siguranţă, nici Dum­nezeu nu mai vrea să ştie de mine. M-am purtat aşa de urât!“ Merse Iacob până asfinţise soarele şi se înserase. Iacob nu găsise nici o casă în care ar fi putut dormi. De aceea se culcă pe pământ, având o pia­tră căpătâi. Se uită spre cer căutând stelele, dar cerul era acoperit de nori şi Dumnezeu părea departe de tot. Iacob se gândea: „Ce bine (Continuare în pag. a 5-a) Preot prol. Sorin Cosma Nr. 1—4/1994

Next