Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)
1995-01-01 / nr. 1-2
Nr. 112/1995 ICOANA LUI IISUS HRISTOS ÎN ŞCOALĂ Predarea religiei în şcoală se face metodic, după principii moral-creştine şi pe baza unui material intuitiv, în cazul nostru sfintele icoane. In procesul de învăţământ relgios icoana lui Iisus Hristos trebuie să ocupe loc de frunte. Mă refer la icoana Lui cu copiii în braţe şi alături de El, care este cea mai indicată să fie folosită în şcoală. Dacă până la Revoluţie, în sălile de clasă ale învăţământului românesc a stat în primul plan portretul unui conducător ateu, care a lipsit copiii şi tineretul de educaţie moral-religioasă şi hrană spirituală, acum a sosit timpul şi se impune cu stringenţă ca orice portret omenesc să fie înlocuit cu icoana lui Iisus Hristos. Este dorinţa firească şi legitimă a întregului popor român, născut şi crescut creştin şi ortodox. Este ştiut şi dovedit că de-a lungul istoriei, în învăţământul românesc, iniţiat şi dezvoltat sub patronajul Bisericii, până în 1948 când s-a laicizat, icoana lui Iisus Hristos a fost prezentă în sălile de clasă ale învăţământului primar şi liceal. In fiecare zi, la începutul cursurilor şi la sfârşitul lor, în faţa icoanei Sale, copiii rosteau rugăciunile de intrare şi ieşire din clasă, adeverindu-se cuvintele: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu". Rezultă, aşadar, că icoana lui Iisus Hristos trebuie să fie reintrodusă în şcoală, El fiind cel mai mare învăţător al lumii, care, prin creşterea şi educaţia Lui, a enunţat principiile de bază a oricărei pedagogii creştine. Educaţia moral-religioasă a copiilor începe în familie şi, în chip firesc, ea trebuie continuată în şcoală, metodic şi sistematic, pe principii moralreligioase de maximă eficienţă pedagogică. In acest proces educativ icoana lui Iisus Hristos are un rol benefic. Locul ei este nu numai în Biserică, ci oriunde se desfăşoară activitatea omenească (II Regi 6, 11; 7, 6), nu mai puţin în şcoală. Prezenţa ei în această instituţie de instrucţie şi educaţie este de un real folos: pe de o parte prin ea se revarsă asupra copiilor puterea harului sfânt, care le luminează mintea, le ajută să sporească în dragostea de carte şi învăţătură, iar pe de altă parte Iisus primeşte şi împlineşte curatele lor rugăciuni, trimiţându-ie din bogăţia cerească darurile Sale cele bogate de care ei au nevoi. Pe lângă acest folos divin, privind la icoana Domnului, gândurile copiilor se mută spre cele cereşti (Coloseni 3, 1-3); devin mai stăruitori în rugăciune şi încrezători în ajutorul lui Dumnezeu; sunt ajutaţi să se desprindă de cotidian şi să evadeze sufleteşte spre zările albastre ale cerului, spre bunătăţile cereşti; sunt răscoliţi sufleteşte, şi determinaţi la imitarea lui Hristos în toate manifestările lor (Romani 8, 29). Icoana lui Iisus Hristos, descrisă mai sus, este de preferat din motive îndreptăţite. Ca nimeni altul Iisus a iubit copiii — tineretul, în general — şi i-a copleşit cu fapte de ajutorare divină. A înviat din morţi pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 15) şi pe fiica lui Iair (Marcu 9, 23). Copiii ÎL iubeau din suflet, veneau la El cu toată dragostea şi-L urmau cu iubire, iar El „îşi punea mâinile peste ei“ (Matei 19, 15). Evanghelistul Ioan ne spune că un băiat prevăzător, urmând cu mulţimea pe Iisus în pustie, a luat cu dânsul cinci pâini şi doi peşti, pe care Mântuitorul le-a înmulţit pentru săturarea poporului, minune la care au fost şi mulţi copii (Matei 14, 21). La Intrarea în Ierusalim Iisus a fost întâmpinat şi de copii care strigau: „Osana, Fiul lui David“ (Matei 21, 15), împlinindu-se spusele Pamistului: „Din gura copiilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă" (Psalm 8, 2). Peste veacuri va răsuna glasul Domnului „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi“ (Marcu 10, 14). Iisus Hristos a fost marele învăţător al lumii, supranumit „Pedagogul copiilor, care poartă grijă de ei ca un păstor de oile sale“ (Clement Alexandrinul). Acest pedagog cheamă copii la Sine. Toţi au obligaţia să-l caute, să-l afle şi să se închine icoanei Lui. Pentru copii Iisus rămâne „calea“ pe care ei nu rătăcesc niciodată, „adevărul“ care nu-i înşală şi „viaţa“ în care ei să nădăjduiască. Prot. Ieremia B. Ghea TAŢIAN ASIRIANUL .* Biografia sa o alcătuim din informaţiile ce le avem parte din operele sale, parte de la Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cezareea şi Sf. Epifanie al Ciprului. Din ele rezultă că Taţian s-a născut în Asiria , pe la anul 120. Deşi născut între barbari, el primeşte o calesă educaţie greacă, studiind istoria, retorica şi filozofia. Ceea ce trebuie să remarcăm la el este însemnata lui cultură literară şi filozofică. Va deveni sofist, va merge din oraş în oraş, ţinând discursuri şi lecţii de morală. Cu acest prilej el are posibilitatea să studieze diferite filozofii şi să se inţeze în misterele mai multor religii. Nici unul nu-l satisface. Cultul imoral şi absurd al păgânilor, ambiţia şi pofta de câştig, ale filozofilor şi ereticilor îi născură char dezgust. Se întâmplase cu el ceea ce s-a întâmplat şi cu Sf. Iustin Martirul şi Filozoful mai înainte. Chiar Taţian ne mărturiseşte că: „Pe când meditam, cătând binele, am ajuns să dau peste nişte scrieri de provenienţă barbară (din afară de literatra greco-romană) mai vechi decât învăţăturile grecilor, de inspiraţie prea evident divină pentru a putea fi comparate cu erorile acelea şi am ajuns să cred în ele din cauza simplităţii stilului lor, a staturaleţii povestirilor lor, a înţelegerii clare ce o dau despre crearea lumii, a prezicerii viitorului, a preceptelor excelente şi a spunerii tuturor lucrurilor unui singur monarh". (Cuvânt către greci, cap. 29). Scrierea „de inspiraţie prea evident divină" nu erau altceva decât Sfânta Scriptură constatând că numai în ea se află adevărul după care sfietul său însetase. Convertirea lui se face la Roma. Tot aici el studiază la şcoala Sf. Iustin, devenind astfel un elev al lui. Lui Iustin i-a păstrat o bună amintire, numindu-l „prea admirabil“. In şcoala lui Iustin, el va primi şi adânci învăţătura creştină. După moartea dascălului său, va deschide şi el o şcoală. Aici va avea ca elevi, printre alţii, pe Rodon, venit din Asia Mită. Tot la Roma este şi el urmărit de către filozoful Crescens. Dar Taţian nu rămâne fidel învăţăturilor primite de la maestrul său şi în al doisprezecelea an al domniei lui Marc Aureliu (pe la 172—173) — după mărturia lui Eusebiu de Cezareea — cade în erezia encratiţilor (o sinteză aturor ereziilor). Se va înapoia în Orient, unde în Mesopotamia va înfiinţa o sectă gnostică, care propunea principii severe, interzicea vinul, carnea şi căsătoria şi înlocuia vinul din Sf. Euharistie cu apa (urmaşii lui primiră numele de taţianini, encratiţi sau idioparastaţi). Sf. Irineu ne mai spune că Taţian tăgăduia mântuirea lui Adam. El a murit în ţara în care se năşte. Timpul însă, când s-a petrecut acest fapt nu-l cunoaştem. Taţian a fost un scriitor cu destul de multe opere, după martia unor istorici. A scris o lucrare, intitlată: „Despre animale sau despre fiinţele vii", se pare o alta „Despre natura demonilor“, apoi în lucrarea sa „Cuvânt către greci", aminteşte că avea intenţia să scrie „Împotriva acelora care au tratat despre lucrurile lui Dumnezeu“. Ro .A.hon, elevul lui, menţionează o lucrare în care el caută să lumineze şi să explice textele mai greu de înţeles din Sf. Scriptură. Clement Alexandrinul vorbeşte despre o carte a lui Taţian intitulată: „Despre mântuire după Mântuitorul". Dintre toate acestea până la noi nu au ajuns decât două. Acestea snt: Cuvânt către greci şi Diatesaron. Cartea. Cuvânt către greci este scrisă după moartea Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, probabil în Antioha (cea din Asia Mică) şi înainte de căderea lui în erezie. (Continuare în pag. a 4-a) Arbid. Prof. Constantin Vdieu O îndatorire canonică valabilă (Urmare din pag. a 2-a) lucrare editată in 1991 de Arhid. Prof. Tom N. Floca, la pag. 115. Că aceste simte Canoane sunt în vigoare şi astăzi, ne arată „Drept Bisericesc Oriental" la pag. 205 (N. Milaş, an 1915), obligând pe „toţi clericii să poate îmbrăcămntea sprituală potrivit slujbei lor". Aceeaşi obligaţie o repetă şi noul „Drept Canonic Ortodox" scris de Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, in anul 1990 (pag. 291). Pe lângă aceasta, Sfintele Canoane menţionate nu şi-au pierdut valabilitatea, întrucât au un conţinut doctrinar, în speţă fiind vorba e Sfânta Taină a Preoţiei, instruită de Domnul Iisus Hristos, Taină care este veşnică şi nu vremelnică. De asemeni şi Regulamentul de Procedură Bisericească în art. 31 şi 32, prevede: „Preoţii şi diaconii sunt datori să se îmbrace tot timpul, atât în serviciu cât şi în afară de serviciu, in costumul preoţesc prevăzu de Sfintele Canoane şi Regulamentul Sf. Sinod. Dacă un preot sau diacon leapădă comul preoţesc, pentru prima dată i se vor aplica pedepsele prevăzute de art. 4, par. A, lit. a şi b. în caz de recidivă, va fi oprit de la slujirea celor sfinte pe ▼ timp de o lună şi tot aşa va fi pedepsi până la îndreptare, sau se va depune". Pentru cazuri speciale, „Chiriarhul poate acorda dispensă . Fac de această învăţătură canonică, preoţii care poartă costumul civil, încalcă o obligaţie aflată în vigoare. Totodată, prin acel act de nepunere, ei nesocotesc propriul jurământ dat la Hirotonie în faţa Sf. Altar şi a întregui popor, că îşi vor conforma viaţa cu nvăţătura Sf. Evanghelii, a Sf. Apostol, a Canoanelor şi a învăţăturii Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi că întru totul vor fi supuşi şi ascultători P. Sf. Episcop. De asemeni şi caracterul indelebil al acestei Sfinte Taine obligă categoric pe fiecare preot să şi îndeplinească totă viaţa această obligaţie permanentă, pentru care s-a pregătit şi pentru care şi-a asumat răspunderea. Prin urmare, toate argmentele, atât cele canonice cât şi cele fie ilustri lui teolog Gala Galaction, precum şi sentimentul prof nd rel.go, al credincoşilor, concordă în scopul sublim de a-l vedea pe preot, într-o ţinută exterioară conformă cu misiunea harică pe cre o are. Biserica Ortodoxă Română, ca şi întreaga noastră societate, trece astăzi prin diferite încercări, la care — cu regret spun — contribuie într o măsură oarecare şi lacunele canone ale unora dntre cei cărora Domnul Iisus Hristo le zice: „Voi sunteţi sarea pământului ... şi lumina lumii" (M.tei 5, 13—14). Fără o convingere supremă, că învăţătura creştină ortodoxă nu este numa’ teoretică, ci în primul rând o realitate vie simţită şi trăită în inimă având prezenţa Euhiristică a Domnul Iius Hristos, care ne-a revelat-o, fără această convingere zic: noi — familia sacerdotală nu ne ptem ridica la o asfel de desăvârşire, care să ne determne a purta permanent haina preoţească canonică. Ne trebuie mai multă crednţă, mai mit devotament şi aposolat jertfitor. Armei, vom simţi că haina preoţească este o podoabă ce reflectă în exterior, harul ce-l posedăm şi nu vom îndrăzni să ieşm în mijlocul poporului, fără ea. Ne va opri ,năşi conştinţa şi respectul faţă de preoţia ce o purtăm, despre care Sf. loan Gură de Ar zice că „se răvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti". De acea „preotul trebie să fi atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer" (Despre preoţie, pag. 57, an. 197). Să fim convinşi că haina preoţească nu strică, ci foloseşte miunii evanghelice. Ea este un semn văzut „că preotul se deosebeşte de ceilalţi oameni şi se fereşte a păcătui ca el“. De asemeni, haina preoţească acoperă întregul corp, „ca simbol de dăruire totală — trup şi suflet —, numai lui Dumnezeu.ci să ne reînnoim deci entuziasmul preoţiei şi să purtăm cu buclie duhovnesc hana tradiţională, prin care, fără vorbe, predicăm pe Dumnezeu. Crednicoşii doresc înfocat ca preotul, deşi pământean, să fie imaculat în integritatea îndatoririlor sale sacerdotale. TELEGRAFUL ROMÂN Un admirator şi prieten al Părintelui STĂNILOAE — Preotul ortodox francez OLIVER CLÉMENT Personalitatea de excepţie a părintelui Dumitru Stăniloae a atras de timpuriu mulţi ucenici, prieteni şi admiratori ai vieţii şi operei Sale, nu numai din ţară ci şi de peste hotare. Unul dintre aceştia — el însuşi un detins teolog ortodox şi rector al Institutului teologic Sfântul Sergiu din Paris, Olivier Clement — se numără printre cei ce s-au apropiat mai mult de dânsul, făcând cunoscută în toată lumea opera teologică şi viaţa pilduitoare a Părintelui Stăniloae. In Prefaţa cărţii Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Sfântului Duh, tradusă în franceză de Olivier Clément (Paris, Ed. Desclée de Brouwer, 1981), traducătorul declară că „Părintele Stăniloae este fără îndoială cel mai mare teolog ortodox“, şi că „pe măsură ce opera lui va fi tradusă în limbile occidentale, ea se va afirma ca una dintre creaţiile majore ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolului nostru". Admiraţia şi dragostea teologului ortodox francez transpiră cu putere din articolul comemorativ scris din prilejul morţii Părintelui Stăniloae, întitulat In memoriam Dumitru Stăniloae (1903—1993), publicat în revista Ortodoxiei franceze, CONTACTS (Anul 45, Nr. 164, Trim. IV, pp. 293—301). Articolul este o sinteză metodică, pe aliniate, a operei sale, precedată de o scurtă prezentare a vieţii marelui dispărut. „Român, Părintele Stăniloae aparţine unui popor care, fără încetare, a trebuit să realizeze un greu echilibru, între spaţiul său propriu, „mioritic", şi situaţia sa tragiă şi fecundă, la răspântia între Orient şi Occidentul creştin, Ortodoxie şi latinitate, lumea greacă şi lumea slavă.. . Părintele Dumitru a pus bine în valoare, mai ales în ultimul volum al Filocaliei sale, minunata continuitate isihastă românească, această tradiţie care s-a înscris în frescele mânăstirilor moldovene, în politica lui Neagoe Basarab, în iniţierea primită de Paisie Velicicovschi, de la sihăstria Poiana Mărului, de unde avea să pornească ronaşterea spirituală a României Ortodoxiei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El însuşi n-a încetat să fie conştiinţa României spirituale, între cele două războaie, la Sibiu, unde a opus imanentismului lui Lucian Blaga, concepţia unei culturi divino-umane, chiar în inima celui de al doilea conflict mondial, când în cartea sa Iisus Hristos şi restaurarea omului, el a reamintit că noi nu ne putem găsi umanitatea noastră decât prin mijlocirea aceleia a lui Iisus Hristos, din 1945 până la48, când el a însufleţit reînnoirea monastică şi spirituală română publicând primele volume ale unei Filocalii, în care locul decisiv reveni sintezelor cristologice ale lui Maxim Mărturisitorul, singura viziune a omului care ar putea fi totală fără a fi reducătoare, după 1919, la Institutul teologic din Bucureşti, unde a luptat ca ierarhia să admită necesitatea unei expresii înrădăcinată în viaţă." . „ încheind această scurta trecere in revista a etapelor vieţii Părintelui Stăniloae, autorul aminteşte de anii „în care şi-a purtat crucea în ocnele vechiului regim, în care totuşi, — după propria expresie — „şi-a putut ţine neîntreruptă Rugăciunea lui Iisus“. „Eliberarea din temniţă — scrie mai departe autorul — a trezit într-însul o nebănută explozie de forţe creatoare, rod’l unei lungi asceze, personală şi, am putea spune, istorică, încheierea marii Filocalii, operă a spiritualităţii personale şi a spiritualităţii liturgice ... în aceşti ani din urmă, sait de vârstă de a nu mai putea ieşi, îndurerat de moartea unei soţii foarte scumpe, el n-a încetat să primească nenumăraţi vizitatori, de toate vârstele şi condiţile, dând fiecăruia un cuvânt de viaţă, ca un adevărat duhovnic". Trecând apoi la înfăţişarea operei Părintelui Stăniloae, pe care o neşte semnficativ, românitate, o numeşte „echilibru dintre contemplaţie şi lucrare, în sensul Cosmic al creştinismului, într-o umanitate infinită". Expunerea pe larg a temeiurilor acestei romanităţi a Părintelui Stăniloae s-ar întinde peste prea multe pagini. Ele trebuiesc citite şi meditate, spre a putea înţelege semnificaţia acestei aprecieri. Ne mărginim a sublinia doar câteva din aceste temeiuri: 1. Echilibrul dintre contemplare şi acţiune, după tradiţia sfântului Calinic de la Cernica, ascet riguros, mistic, adânc, dar şi organizator al slujirii săracilor, numiţi de el „frăţiorii lui Hristos" (anticipând astfel, cuvânt de cuvânt, vocabularul lui Charles de Foucauld). 2. O umanitate infinită, căci îndumnezeirea este pentru el umanizare întreagă. Român şi universal... un om care nu se teme de Occident, nici de pretenţiile de umanism şi de raţionalitatea modernă, dar care îndrăzneşte, profetic, să antreneze totul într-un adevărat divinomanism. Pentru a vorbi despre Dumnezeu, Părintele Dumitru vorbeşte despre iubire. Şi pentru a vorbi despre iubire, el vorbeşte despre asceză ca despre o deprindere minunată şi despre rugăciune ca o adâncire în existenţă deventă relaţie personală. 3. Semnificaţia spirituală a lumii. Civilizaţia ştiinţifică de azi îşi descoperă responsabilitatea faţă de natră. înţelegem că lumea este dat lui Dumnezeu, expresia iubirii sale. Ea ne este oferită ca un loc al unui imens dialog, dialog al oamenilor între ei şi cu Dumnezeu. „Părintele Stăniloae insistă aupra prezenţei cosmice a Logosului, prezenţă care a precedat şi a pregătit întruparea, precum şi azi, cu toate limitele aparente ale Bisericii, ea (Biserica) pregăteşte Parusia“. 4. O altă afirmaţie reţinută din gândirea dogmatică a părintelui Stăniloae este aceea că Biserica este laboratorul învierii. El face sinteza elaborărilor ecclesiologice care caracterizează gândirea ortodoxă a veacului nostru: Biserica — comunitate euharistică; Trupul tainic al lui Hristos; locul unei cincizecimi perpetui, dispensaţia iubirii treimice. Este subliniată Deschiderea către lumea întreagă. „Biserica este laboratorul învierii, nu numai pentru ortodocşi, ci şi pentru toţi creştinii, pentru toţi oamenii, pentru universul întreg al cărui fundament spiritual este". Despre gândirea Părintelui Dumitru, spune mai departe autorul cu multă admiraţie, „aş zice că este catolică, în sensul deplin al acestui cuvânt, Kata’holon, după plenitudinea, după o totalitate înglobitoare ... o catolicitate deschis în care toate confesiunile creştine trebuie să se simtă ca la ele acasă, cuversitatea lor, cu elaborările lor pozitive, consumând limitările lor în băutura arzătoare a sfinţeniei .... Dumitru Stăniloae insistă în aceasta: „sfântul este cel care cuprinde pe toţi oamenii în rugăciunea sa“. în încheiere, este subliniată necesitatea aprofundării spirituale, prin asceză, care nu apare ca un moralism sec şi voluntarism Pomile, pe care le defineşte ca „un ataşament infinit faţă de realtăţile mărginite“, mărturisesc în felul lor „capacitatea de infinit“ a inimii omeneşti. îndmnezeirea apare astfel ca desăvârşirea umanităţii noastre în aceea a lui Iisus. Nu am putea încheia aceste sumare sublinieri din articolul omagial al Părintelui Olivier Clément, fără a reproduce ultimele aprecieri cu care Sf. Sa a încheiat Prefaţa traducerii franceze a cărţii Părntelui Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. „Când îl întâlnesc pe Părintele Dumitru, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan, la bătrâneţea lui adâncă, repetând că Dmnezeu este iubire şi că cel care iubeşte pe fratele său rămâne în lumină“. , Sunt cuvinte întemeiate pe o cunoaştere personală, pe o admiraţie sinceră, dubită de o prietenie plină de iubire care onorează pe distinsul teolog ortodox francez, pentru care nenumăraţii prieteni şi ucenici ai Părintelui Stăniloae îi exprimă cea mai sinceră mulţumire şi recunoştinţă. Pr. prof. dr. Gheorghe Litiu Statornicia, mijloc spre desăvârşire a monahului Monahismul, prin specificul său de dăruire şi slujire totală lui Dumnezeu, are un rol deosebit de important, în viaţa duhovnicească a credincioşilor Bisericii noastre. Felul de vieţuire a monahului constituie cea mai puternică pildă. Căci nu haina exterioară şi trecătoare, ci mahrama cea vie şi veşnică a simţurilor şi virtuţilor sfinte, care îmbracă pe om , cel nou, în întreaga sa viaţă, este ceea ce caracterizează chipul monahului îmbunătăţit.1. Agonisindu comoara cea nestrictă (Matei VI, 20) a virtuţilor, el devine un izvor nesecat al binelui şi prin aceasta este o adevărată binecuvântare pentru mănăstirea în care vieţuieşte şi a credincioşilor care cercetează acest locaş de rugăciune. Deoarece, făgăduindu-se să trăiască toată viaţa în feciorie, neagoniseală şi ascultare desăvârşită, monahul în mod liber se face Un dar lui Dumnezeu, primind prin aceasta un caracter sacru. Râvnă către fapte bune şi sârguinţă au toţi, dar dacă nu-i statornică şi până la sfârşit, e ca focul de câlţi, care se aprinde puţin, apoi se stinge. Aşadar nevoinţele atunci să înceteze, când se va sfârşi trupul. Sfârşit încununează viaţa omului şi acum se pecetluiesc faptele ostenitorilor.12 Preocupat în permanenţă, cum şi prin ce mijloace se poate atinge la scopul ce şi-a propus, va trebui să înfăptuiască şi alte virtuţi, care împreună conduc spre fericire şi mântuire. De aceea, va trebui să fie mereu conştient de cine s-a lepădat, cui s-a făgăduit şi de cine s-a apropiat, căci la înfricoşătoarea judecata a lui Iisus Hristos, nu va prii răsplată după cum a făgăduit şi a mărturisit, ci dupa cum va împlini cele ce a făgăduit. Pentru a progresa în urcuş duhovnicesc, monahul trebuie să înnoiască în fiecare clipă momentul eroic de la început. Odată ce a pus mâna pe coarnele plugului (Luca IX, 64) să privească numai înainte căci altfel, dacă se uită înapoi cu regret, se preface în stâlp de Sire, ci soţia lui Lot (Facerea XIX, 26) şi nui vrednic de Cel Căruia s-a făgăduit. Treptele urcuş lui spre desăvârşire după Sfântul Maxim Mărturisitorul (50—662) sunt următorele: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga îngăduinţă, nădejdea, nepătimirea şi iubirea, schema cea mai uşoară şi mai corespunzătoare vieţii duhovniceşti.3 Credinţa întăreşte raţiunea, care are rolul de ocârmuitoare spre urcuş duhovnicesc. Frica demnezeu este o frână în calea păcatului şi mereu îndeamnă la un progres neîncetat pe calea binelui, care se capătă meditând tot timpul la Dmnezeu şi la judecata cea din urmă. Votrile monahale sunt expresia legământ lui de a se înfrâna de la patimi şi orice păcat prin păzirea celor cinci sfinţri. Un domeniu important care trebuie supus înfrânării este vorbirea (Matei XII, 36—’37). Sfinţii Părinţi combat cu cele mai aspre cuvinte vorbirea deşartă, glumele şi râsul nestăpânit. Ci numai atunci să-şi deschidă gura sa, când îşi va da seama că, prin vorbirea sa, ar realiza un progres în bine, mai mare decât atunci când ar tăcea.4 5 6 7 Lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se îndeplinesc, în acest caz se va întrerma cu răbdare şi îngădinţă. Făgăduinţele depuse presupun iniţiativă proprie. Deci, a renunţat la comoditate şi s-a angajat la ult drum deosebit de dăruire şi jertfă, toată viaţa. Căci viaţa nu se preţuieşte după durata ei, ci mai ales după intensitatea cu care este trăită şi după roadele, ei. (Deuteronom XXX, 16; Pilde III, 1—2). Tăerea voi este „mucenicie continuă , prin statornicie, dăruire de sine şi luptă de o viaţă întreagă, căci tot ce este nobil, clar şi sfânt, nuizvorăşte decât de acolo de Unde se cere dăruire şi jertfă.5 Polda supremă de ascultare şi tăierea voii este însăşi lucrarea de mântuire a lui Iisus . Hristos: „N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis". (Ion VI, 38) şi „Nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu.“ (Matei XXIV, 39). Ajuns la nepătimire şi înzestrat cu nădejdea, însuşindu-şi blândeţea se îmbracă apoi în mantia Lrgă a smereriei. Prin blândeţe rămâne neafectat de tulburările ce i le produce aproapele. Căci nu este destul a fi răbdător cu alţii, ci trebuie a fi răbdător şi cu tine însuţi.6 . Pe cel smerit nu o interesează: ce este, ce a făcut şi cât a făcit; ci, ce trebuie să fie, ce trebuie să facă şi cât mai trebuie să facă. Nimic nu poate fi mai nepotrivit şi mai potrivnic celui ce a depus votrile montale ca mândria şi nimic nu poate fi mai corespunzător şi firesc ca smerenia. Dealtfel, „mântuirea este o clădire, ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei“.7 Iubirea sau dragostea creştnă (I Corinteni XIII, 1-13) este dăruire, reciprocitate, plinătate de viaţă, ce se cere, vărsată şi împărtăşită semenilor. Daca, prin forma exterioară, se pare că monahul fuge de lume, desconsiderând-o, prin dăruire şi slujirea lumii sub impulsul dragonei creştine, el îmbrăţişează lumea şi o slujeşe , până la jertfă. El a renunţat la toate legăturile cu lumea, ca să se poată dări total lumii, pe altarul cărei să se aducă ca o jertfă vie lui Dumnezeu, pentru ca să unească pământ cu^cerT şi .să. coboare cerul' pe pământ.. . Morala creşt nă nu ţine seamă numai de scopul vieţii ci şi de^ felul şi mij.oacele prin care el se realizează. Nu contează numai ce faci, ci contează şi — aceeaşi măsură — şi ce faci, căci, „chiar dacă se luptă cineva, nu se încununează, dacă nu se luptă după lege". (II Timotei II, 3). Scop urmărit, nevoinţele urcuşului duhovnicesc, se realizează prin colaborare permanentă a omuli cu Harul Divin (Ioan XV, 5), prin Sfintele Taine, rugăciune şi muncă. Rugăciunea este plugăria sufletului, o respiraţie, continuă, care nu trebuie să înceteze niciodată. (I Tesaloniceni V, 17). Alătri de rugăciune Sfinţi Părinţi pun totdeauna şi mulca. Căci munca cultivă raţiunea, oţeleşte voinţa, înalţă sentimentele, zămisleşte răbdare, smerenie. (Continuare în pag. a 4-a.) Ierddiacon Ciobâcă Teofilat Mănăstirea Putna — Suceava 1 Ierodiacon Irineu Crăciunş, magistrand anul II, „Chip călugăr lui îmbunăţit după Sfinţii Părinţi“, B.O.R. Anul LXXIII (1955), nr. 3—4, pag. 311. 2 „Cuvintele Sfântului Teodor Studitul", Alba Iulia, 1994, pag. 41. 3 Filocalia II, pag. 36—37. 4 Ierodiacon Irineu Crăiunaş, op. cit., pag. 346. 5 Idem, pag. 347. 6 „Urmarea lui Hristos“, Bucureşti, 1990, pag. 389. 7 Idem, pag. 51. Pag. 3