Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)

1995-01-01 / nr. 1-2

Nr. 112/1995 ICOANA LUI IISUS HRISTOS ÎN ŞCOALĂ Predarea religiei în şcoală se face metodic, du­pă principii moral-creştine şi pe baza unui mate­rial intuitiv, în cazul nostru sfintele icoane. In procesul de învăţământ rel­gios icoana lui Iisus Hristos trebuie să ocupe loc de frunte. Mă refer la icoana Lui cu copiii în braţe şi alături de El, care este cea mai indicată să fie folosită în şcoală. Dacă până la Revoluţie, în sălile de clasă ale învăţământului românesc a stat în primul plan portretul unui condu­cător ateu, care a lipsit copiii şi tineretul de educaţie moral-religioasă şi hrană spirituală, acum a sosit timpul şi se impune cu stringenţă ca orice portret omenesc să fie înlocuit cu icoana lui Iisus Hristos. Este dorinţa firească şi legitimă a întregului popor român, născut şi crescut creştin şi ortodox. Este ştiut şi dovedit că de-a lungul istoriei, în învăţământul românesc, iniţiat şi dezvoltat sub patronajul Bisericii, până în 1948 când s-a lai­cizat, icoana lui Iisus Hristos a fost prezentă în sălile de clasă ale învăţământului primar şi li­ceal. In fiecare zi, la începutul cursurilor şi la sfârşitul lor, în faţa icoanei Sale, copiii rosteau rugăciunile de intrare şi ieşire din clasă, adeve­­rindu-se cuvintele: „Totdeauna lucrul tău să-l în­cepi cu Dumnezeu". Rezultă, aşadar, că icoana lui Iisus Hristos tre­buie să fie reintrodusă în şcoală, El fiind cel mai mare învăţător al lumii, care, prin creşterea şi educaţia Lui, a enunţat principiile de bază a ori­cărei pedagogii creştine. Educaţia moral-religioasă a copiilor începe în familie şi, în chip firesc, ea trebuie continuată în şcoală, metodic şi sistematic, pe principii moral­­religioase de maximă eficienţă pedagogică. In acest proces educativ icoana lui Iisu­s Hristos are un rol benefic. Locul ei este nu numai în Biserică, ci oriunde se desfăşoară activitatea omenească (II Regi 6, 11; 7, 6), nu mai puţin în şcoală. Prezenţa ei în această instituţie de instrucţie şi educaţie este de un real folos: pe de o parte prin ea se revarsă asupra copiilor puterea harului sfânt, care le luminează mintea, le ajută să sporească în dragostea de carte şi învăţătură, iar pe de altă parte Iisus pri­meşte şi împlineşte curatele lor rugăciuni, trimiţându-ie din bogăţia cerească darurile Sale cele bogate de care ei au nevo­i. Pe lângă acest folos divin, privind la icoana Domnu­lui, gândurile copiilor se mută spre cele cereşti (Colo­seni 3, 1­-3); devin mai stăruitori în rugăciune şi în­crezători în ajutorul lui Dumnezeu; sunt ajutaţi să se desprindă de cotidian şi să evadeze sufleteşte spre zările albastre ale­ cerului, spre bunătăţile cereşti; su­nt răsco­liţi sufleteşte, şi determinaţi la imitarea lui Hristos în toate manifestările lor (Romani 8, 29). Icoana lui Iisus Hristos, descrisă mai sus, este de pre­ferat din motive îndreptăţite. Ca nimeni altul Iisus a iubit copiii — tineretul, în general —­ şi i-a copleşit cu fapte de ajutorare divină. A înviat din morţi pe fiul vă­duvei din Nain (Luca 7, 15) şi pe fiica lui Iair (Mar­­cu 9, 23). Copiii ÎL iubeau din suflet, veneau la El cu toată dragostea şi-L urmau cu iubire, iar El „îşi punea mâinile peste ei“ (Matei 19, 15). Evanghelistul Ioan ne spune că un băiat prevăzător, urmând cu mulţimea pe Iisus în pustie, a luat cu dânsul cinci pâini şi doi peşti, pe care Mântuitorul le-a înmulţit pentru săturarea popo­rului, minune la care au fost şi mulţi copii (Matei 14, 21). La Intrarea în Ierusalim Iisus a fost întâmpinat şi de copii care strigau: „Osana, Fiul lui David“ (Matei 21, 15), împlinindu-se spusele Pamistul­ui: „Din gura co­piilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă" (Psalm 8, 2). Peste veacuri va răsuna glasul Domnului „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi“ (Marcu 10, 14). Iisus Hristos a fost marele învăţător al lumii, supra­numit „Pedagogul copiilor, care poartă grijă de ei ca un păstor de oile sale“ (Clement Alexandrinul). Acest pedagog cheamă copi­i la Sine. Toţi au obliga­ţia să-l caute, să-l afle şi să se închine icoanei Lui. Pentru copii Iisus rămâne „calea“ pe care ei nu răt­ă­­cesc niciodată, „adevărul“ care nu-i înşală şi „viaţa“ în care ei să nădăjduiască. Prot. Ieremia B. Gh­ea TAŢIAN ASIRIANUL .* Biografia sa o alcătuim din informaţiile ce le avem parte din operele sale, parte de la Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cezareea şi Sf. Epifanie al Ciprului. Din ele rezultă că Taţian s-a născut în Asiria , pe la anul 120. Deşi născut între barbari, el primeşte o c­ale­să educaţie greacă, studiind istoria, retorica şi filo­zofia. Ceea ce trebuie să remarcăm la el este însemna­ta lui cultură literară şi filozofică. Va deveni sofist, va merge din oraş în oraş, ţinând discursuri şi lecţii de morală. Cu acest prilej el are po­sibilitatea să studieze diferite filozofii şi să se in­ţ­eze în misterele mai multor religii. Nici unul nu-l satisface. Cultul imoral şi absurd al păgânilor, ambiţia şi pofta de câştig, ale filozofilor şi­ ereticilor îi născură ch­ar dez­gust. Se întâmplase cu el ceea ce s-a întâmplat şi cu Sf. Iustin Martirul şi Filozoful mai înainte. Chiar Taţian ne mărturiseşte că: „Pe când meditam, că­tând binele, am ajuns să dau peste nişte scrieri de provenienţă­ bar­bară (din afară de literat­­ra greco-romană) mai vechi decât învăţăturile grecilor, de inspiraţie prea evident divină pentru a putea fi comparate cu erorile ace­le­a şi am ajuns să cred în ele din cauza simplităţii stilului lor, a staturaleţii povestirilor lor, a înţelegerii clare ce o dau despre crearea lumii, a prezicerii viitorului, a pre­ceptelor excelente şi a s­punerii tuturor lucrurilor unui singur monarh". (Cuvânt către greci, cap. 29). Scrierea „de inspiraţie prea evident divină" nu erau altceva de­cât Sfânta Scriptură constatând că numai în ea se află adevărul după care s­fietul său însetase. Convertirea lui se face la Roma. Tot aici el studiază la şcoala Sf. Ius­tin, devenind astfel un elev al lui. Lui Iustin i-a păstrat o bună amintire, numindu-l „prea admirabil“. In şcoala lui Iustin, el va primi şi adânci învăţătura creştină. Du­pă moartea dascălului său, va deschide şi el o şcoală. Aici va avea ca elevi, printre alţii, pe Rodon, venit din Asia Mită. Tot la Roma este şi el urmărit de către fi­lozoful Crescens. Dar Taţian nu rămâne fidel învăţătu­rilor primite de la maestrul său şi în al doisprezecelea an al domniei lui Marc Aureliu (pe la 172—173) — du­pă mărturia lui Eusebiu de Cezareea — cade în erezia encratiţilor (o sinteză a­­t­­uror ereziilor). Se va înapoia în Orient, unde în Mesopotamia va înfiinţa o sectă gnos­tică, care propunea principii severe, interzicea vinul, car­nea şi căsătoria şi înlocuia vinul din Sf. Euharistie cu apa (urmaşii lui primiră numele de taţianini, encratiţi sau idioparastaţi). Sf. Irineu ne mai spune că Taţian tăgă­­duia mântuirea lui Adam. El a murit în ţara în care se năş­t­e. Timpul însă, când s-a petrecut acest fapt nu-l cunoaştem. Taţian a fost un scriitor cu destul de multe opere, după mart­­ia unor istorici. A scris o lucrare, intit­lată: „Despre animale sau despre fiinţele vii", se pare o alta „Despre natura demonilor“, apoi în lucrarea sa „Cuvânt către greci", aminteşte că avea intenţia să scrie „Împo­triva acelora care au tratat despre lucrurile lui Dum­nezeu“. Ro .A.hon, elevul lui, menţionează o lucrare în care el caută să­ lumineze şi să explice textele mai greu de înţeles din Sf. Scriptură. Clement Alexandrinul vorbeş­te despre o carte a lui Taţian intitulată: „Despre mân­tuire după Mântuitorul". Dintre toate acestea până la noi nu au ajuns decât două. Acestea s­nt: Cuvânt către greci şi Diatesaron. Cartea. Cuvânt către greci este scrisă du­pă moartea Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, probabil în Antioh­a (cea din Asia Mică) şi înainte de căderea lui în erezie. (Continuare în pag. a 4-a) Arbid. Prof. Constantin Vdieu O îndatorire canonică valabilă (Urmare din pag. a 2-a) lucrare editată in 1991 de Arhid. Prof. Tom N. Floca, la pag. 115. Că aceste simte Canoane sunt în vi­goare şi astăzi, ne arată „Drept­­ Bisericesc Oriental" la pag. 205 (N. Milaş, an 1915), obligând pe „toţi clericii să poate îmbrăcăm­ntea sp­­rituală potrivit slujbei lor". Aceeaşi obligaţie o repetă şi noul „Drept Ca­nonic Ortodox" scris de Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, in anul 1990 (pag. 291). Pe lângă aceasta, Sfintele Canoa­ne menţionate nu şi-au pierdut va­labilitatea, întrucât au un co­nţinut doctrinar, în speţă fiind vorba e Sfânta Taină a Preoţiei, inst­ruită de Domnul Iisus Hristos, Taină care este veşnică şi nu vremelnică. De asemeni şi Regulamentul de Procedură Bisericească în art. 31 şi 32, prevede: „Preoţii şi diaconii sunt datori să se îmbrace tot timpul, atât în serviciu cât şi în afară de servi­ciu, in costumul preoţesc prevăz­u de Sfintele Canoane şi Regulamentul Sf. Sino­d. Dacă un preot sau dia­­­con leapădă co­­­­mul preoţesc, pen­tru prima dată i se vor aplica pe­depsele prevăzute de art. 4, par. A, lit. a şi b. în caz de recidivă, va­­ fi oprit de la slujirea celor sfinte pe ▼ timp de o lună şi tot aşa va fi pe­­deps­i până la îndreptare, sau se va depune". Pentru cazuri speciale, „Chiriarhul poate acorda dispensă . Fa­c de această învăţătură canoni­că, preoţii care poartă costumul ci­vil, încalcă o obligaţie aflată în vi­goare. Totodată, prin acel act de ne­­punere, ei nesocotesc propriul ju­rământ dat la Hirotonie în f­aţa Sf. Altar şi a întreg­­ui popor, că îşi vor conforma viaţa cu nvăţătura Sf. Evanghelii, a Sf. Apostol­, a Canoanelor şi a învăţăt­urii Sf. Pă­rinţi ai Bisericii Ortodoxe şi că în­tru totul vor fi supuşi şi ascultători P. Sf. Episcop. De asemeni şi caracterul indelebil al acestei Sfinte Taine obligă cate­­goric pe fiecare preot să şi îndepli­nească to­tă viaţa această obligaţie permanentă, pentru care s-a pregăt­it şi pentru care şi-a asumat răs­­punderea. Prin urmare, toate arg­men­tele, atât cele canonice cât şi cele fie i­­lustri lui teolog Gala Galaction, pre­cum şi sentimentul prof nd rel.go, al credin­coşilor, concordă în scopul sublim de a-l ve­dea pe preot, într-o ţinută exterioară conformă cu mi­siunea harică pe c­re o are. Biserica Ortodoxă Română, ca şi întreaga noastră societate, trece as­tăzi prin diferite încercări, la care —­ cu regret spun — contribuie în­­tr o măsură oarecare şi lacunele ca­­non­­e ale unora d­ntre cei cărora Domnul Iisus Hristo­ le zice: „Voi sunteţi sarea pământ­ului ... şi lum­i­na lumii" (M.tei 5, 13—14). Fără o convingere supremă, că învăţătura creştină ortodoxă nu este numa’ teoretică, ci în primul rând o realitate vie simţită şi trăită în inimă având prezenţa Euhiristică a Domnul­­ I­ius Hristos, care ne-a revelat-o, fără această convingere zic: noi — familia sacerdotală nu ne p­tem ridica la o as­f­el de de­săvârşire, care să ne determ­ne a purta permanent haina preoţească canonică. Ne trebuie mai multă cred­nţă, mai m­it devotament şi apos­olat jertfitor. Armei, vom simţi că hai­na preoţească este o podoabă ce re­flectă în exterior, harul ce-l pose­dăm şi nu vom în­drăzni să ieş­m în mijlocul poporului, fără ea. Ne va opri ,n­ăşi conşti­nţa şi respectul faţă de preoţia ce o purtăm, despre care Sf. loan Gură de A­r zice că „se răvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti". De ace­a „preotul treb­ie să f­i atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer" (Des­pre preoţie, pag. 57, an. 19­7). Să fim convinşi că haina preo­ţească nu strică, ci foloseşte m­­iu­­nii evanghelice. Ea este u­n semn vă­zut „că preotul se deosebeşte de cei­lalţi oameni şi se­ fereşte a păcătui ca el“. De asemeni, haina preoţească aco­peră întregul corp, „ca simbol de dăruire totală — trup şi suflet —, n­umai lui Dumnezeu.c­i să ne reînnoim deci entuziasmul preoţiei şi să purtăm cu buc­lie du­­hovn­e­s­c ha­na tra­diţională, prin care, fără vorbe, predicăm pe Dum­nezeu. Cre­dnic­oşii doresc înfocat ca pre­otul, deşi pământean, să fie imacu­lat în integritatea îndatoririlor sale sacerdotale. TELEGRAFUL ROMÂN Un admirator şi prieten al Părintelui STĂNILOAE — Preotul ortodox francez OLIVER CLÉMENT Personalitatea de excepţie a părintelui Dumitru Stă­­niloae a atras de timpuriu mulţi ucenici, prieteni şi ad­miratori ai vieţii şi operei Sale, nu numai din ţară ci şi de peste hotare. Unul dintre aceştia — el însuşi un d­e­­tins teolog ortodox şi rector al Institutului teologic Sfântul Sergiu din Paris, Olivier Clement —­ se numă­ră printre cei ce s-au apropiat mai mult de dânsul, fă­­când cunoscută în toată lumea opera teologică şi viaţa pilduitoare a Părintelui Stăniloae. In Prefaţa cărţii Ru­găciunea lui Iisus şi experienţa Sfântului Duh, tradusă în franceză de Olivier Clément (Paris, Ed. Desclée de Brouwer, 1981), traducătorul declară că „Părintele Stă­niloae este fără îndoială cel mai mare teolog ortodox“, şi că „pe măsură ce opera lui va fi tradusă în limbile occidentale, ea se va afirma ca una dintre creaţiile ma­jore ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolu­lui nostru". Admiraţia şi dragostea teologului ortodox francez transpiră cu putere din articolul comemorativ scris din prilejul morţii Părintelui Stăniloae, întitulat In memo­riam Dumitru Stăniloae (1903—1993), publicat în revis­ta Ortodoxiei franceze, CONTACTS (Anul 45, Nr. 164, Trim. IV, pp. 293—301). Articolul este o sinteză me­todică, pe aliniate, a operei sale, precedată de o scurtă prezentare a vieţii marelui dispărut. „Român, Părintele Stăniloae aparţine unui popor care, fără încetare, a trebuit să realizeze un greu echilibru, între spaţiul său propriu, „mioritic", şi situaţia sa tra­gi­ă şi fecundă, la răspântia între Orient şi Occidentul creştin, Ortodoxie şi latinitate, lumea greacă şi lumea slavă.. . Părintele Dumitru a pus bine în valoare, mai ales în ultimul volum al Filocaliei sale, minunata con­tinuitate isihastă românească, această tradiţie care s-a înscris în frescele mânăstirilor moldovene, în politica lui Neagoe Basarab, în iniţierea primită de Paisie Velicicovs­­chi, de la sihăstria Poiana Mărului, de un­de avea să pornească ronaşterea spirituală a României Ortodoxiei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El însuşi n-a încetat să fie conştiinţa României spirituale, între cele două răz­boaie, la Sibiu, unde a opus imanentismului lui Lucian Blaga, concepţia unei culturi divino-umane, chiar în ini­ma celui de al doilea conflict mondial, când în cartea sa Iisus Hristos şi restaurarea omului, el a re­amintit că noi nu ne putem găsi umanitatea noastră decât prin mij­locirea aceleia a lui Iisus Hristos, din 1945 până la­­­48, când el a însufleţit reînnoirea monastică şi spirituală ro­mână publicând primele volume ale unei Filocalii, în care locul decisiv reveni sintezelor cristologice ale lui Maxim Mărturisitorul, singura viziune a omului care ar putea fi totală fără a fi reducătoare, după 1919, la In­stitutul teologic din Bucureşti, unde a luptat ca ierarhia să admită necesitatea unei expresii înrădăcinată în via­ţă." . „ încheind această scurta trecere in revista a etapelor vieţii Părintelui Stăniloae, au­torul aminteşte de anii „în care şi-a purtat crucea în ocnele vechiului regim, în care totuşi, — după propria expresie — „şi-a putut ţine neîntreruptă Rugăciunea lui Iisus“. „Eliberarea din tem­niţă — scrie mai departe autorul — a trezit într-însul o nebănu­tă explozie de forţe creatoare, rod­­’l unei lungi asceze, personală şi, am putea spune, istorică, încheierea marii Filocalii, operă a spiritualităţii personale şi a spi­ritualităţii liturgice ... în aceşti ani din urmă, s­ait de vârstă de a nu mai putea ieşi, îndurerat de moartea unei soţii foarte scumpe, el n-a încetat să primească nenumă­raţi vizitatori, de toate vârstele şi condiţ­ile, dând fie­căruia un cuvânt de viaţă, ca un adevărat duhovnic". Trecând apoi la înfăţişarea operei Părintelui Stăniloae, pe care o n­­eşte semn­ficativ, românitate, o numeşte „echilibru dintre contemplaţie şi lucrare, în sensul Cosmic al creştinismului, într-o umanitate infinită". Expunerea pe larg a temeiurilor acestei romanităţi a Părintelui Stăniloae s-ar întinde peste prea multe pa­gini. Ele trebuiesc citite şi meditate, spre a putea înţe­lege semnificaţia acestei aprecieri. Ne mărginim a sub­linia doar câteva din aceste temeiuri: 1. Echilibrul din­tre contemplare şi acţiune, după tradiţia sfântului Cali­­nic de la Cernica, ascet riguros, mistic, adânc, dar şi organizator al slujirii săracilor, numiţi de el „frăţiorii lui Hristos" (anticipând astfel, cuvânt de cuvânt, voca­bularul lui Charles de Foucauld). 2. O umanitate infi­­nită, căci îndumnezeirea este pentru el umanizare întrea­gă. Român şi universal... un om care nu se teme de Occident, nici de pretenţiile de umanism şi­ de raţiona­litatea modernă, dar care îndrăzneşte, profetic, să an­treneze totul într-un adevărat divino­manism. Pentru a vorbi despre Dumnezeu, Părintele Dumitru vorbeşte despre iubire. Şi pentru a vorbi despre iubire, el vor­beşte despre asceză ca despre o deprindere minunată şi despre rugăciune ca o adâncire în existenţă deven­tă re­laţie personală. 3. Semnificaţia spirituală a lumii. Civi­lizaţia ştiinţifică de azi îşi descoperă responsabilitatea faţă de nat­ră. înţelegem că lumea este dat­­ lui Dum­nezeu, expresia iubirii sale. Ea ne este oferită ca un loc al unui imens dialog, dialog al oamenilor între ei şi cu Dumnezeu. „Părintele Stăniloae insistă a­upra prezenţei cosmice a Logosului, prezenţă care a precedat şi a pre­gătit întruparea, precum şi azi, cu toate limitele apa­rente ale Bisericii, ea (Biserica) pregăteşte Parusia“. 4. O altă afirmaţie reţinută din gândirea dogmatică a pă­rintelui Stăniloae este aceea că Biserica este laboratorul­ învierii. El face sinteza elaborărilor ecclesiologice care caracterizează gândirea ortodoxă a veacului nostru: Bi­serica — comunitate euharistică; Trupul tainic al lui Hristos; locul unei cincizecimi perpetui, dispensaţia iu­birii treimice. Este subliniată Deschiderea către lumea întreagă. „Bi­serica este laboratorul învierii, nu numai pentru orto­docşi, ci şi pentru toţi creştinii, pentru toţi oamenii,­ pentru universul întreg al cărui fundament spiritual este". Despre gândirea Părintelui Dumitru, spune mai departe autorul cu multă admiraţie, „aş zice că este ca­tolică, în sensul deplin al acestui cuvânt, Kata’­holon, după plenitudinea, după o totalitate înglobitoare ... o catolicitate deschi­s în care toate confesiunile creştine trebuie să se simtă ca la ele acasă, cu­­versitatea lor, cu elaborările lor pozitive, consumând limitările lor în­ băutura arzătoare a sfinţeniei .... Dumitru Stăniloae insistă în aceasta: „sfântul este cel care cuprinde pe toţi oamenii în rugăciunea sa“. în încheiere, este subli­niată necesitatea aprofundării spirituale, prin asceză, care nu apare ca un moralism sec şi voluntarism P­o­­­mile, pe care le defineşte ca „un ataşament infinit faţă de real­tăţile mărginite“, mărturisesc în felul lor „capaci­tatea de infinit“ a inimii omeneşti. înd­mnezeirea apa­re astfel ca desăvârşirea umanităţii noastre în aceea a lui Iisus. Nu am putea încheia aceste sumare sublinieri din ar­ticolul omagial al Părintelui Olivier Clément, fără a re­produce ultimele aprecieri cu care Sf. Sa a încheiat Prefaţa traducerii franceze a cărţii Părntelui Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. „Când îl întâlnesc pe Părintele Dumitru, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan, la bătrâneţea lui a­­dâncă, repetând că D­mnezeu este iubire şi că cel care iubeşte pe fratele său rămâne în lumină“. , Sunt cuvinte întemeiate pe o cunoaştere personală, pe o admiraţie sinceră, dubită de o prietenie plină de iu­bire care onorează pe distinsul teolog ortodox francez, pentru care nenumăraţii prieteni şi ucenici ai Părintelui Stăniloae îi exprimă cea mai sin­ceră mu­lţumire şi recu­noştinţă. Pr. prof. dr. Gheorghe Litiu Statornicia, mijloc spre desăvârşire a monahului Monahismul, prin specificul său de dăruire şi slujire to­tală lui Dumnezeu, are un rol deosebit de important, în viaţa duhovnicească a credincioşilor Bisericii noastre. Felul de vieţuire a monahului constituie cea mai puter­nică pildă. Căci nu haina exterioară şi trecătoare, ci mahrama cea vie şi veşnică a simţurilor şi virtuţilor sfinte, care îmbracă pe om , cel nou, în întreaga sa viaţă, este ceea ce caracterizează chipul monahului îmbunătăţit.1. Agonisindu­­­ comoara cea nestric­tă (Matei VI, 20) a virtuţilor, el devine un izvor nesecat al binelui şi prin aceasta este o adevărată binecuvântare pentru mănăstirea în care vieţuieşte şi a credincioşilor care cercetează acest locaş de rugăciune. Deoarece, făgăduindu-se să trăiască toată viaţa în fe­ciorie, neagoniseală şi ascultare desăvârşită, monahul în mod liber se face Un dar lui Dumnezeu, primind prin aceasta un caracter sacru. Râvnă către fapte bune şi sârguinţă au toţi, dar dacă nu-i statornică şi până la sfârşit, e ca focul de câlţi, care se aprinde puţin, apoi se stinge. Aşadar nevoinţele atunci să înceteze, când se va sfârşi trupul. Sfârşit­­ în­cununează viaţa omului şi acum se pecetluiesc faptele ostenitorilor.1­2 Preocupat în permanenţă, cum şi prin ce mijloace se poate atinge la scopul ce şi-a propus, va trebui să în­făptuiască şi alte virtuţi, care împreună conduc spre fe­ricire şi mântuire. De aceea, va trebui să fie mereu conştient de cine s-a lepădat, cui s-a făgăduit şi de cine s-a apropiat, căci la înfricoşătoarea judecata a lui Iisus Hristos, nu va pr­ii răsplată după cum a făgă­duit şi a mărturisit, ci dupa cum va împlini cele ce a făgăduit. Pentru a progresa în urcuş­­ duhovnicesc, monahul trebuie să înnoiască în fiecare clipă momentul eroic de la început. Odată ce a p­us mâna pe coarnele plugului (Lu­ca IX, 6­4) să privească numai înainte căci altfel, dacă se uită înapoi cu regret, se preface în stâlp de Sire, ci soţia lui Lot (Facerea XIX, 26) şi nu­i vrednic de Cel Căruia s-a făgăduit. Treptele urcuş lui spre desăvârşire după Sfântul Ma­xim Mărturisitorul (5­0—662) sunt următo­rele: cre­dinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răb­darea şi în­de­­lunga îngăduinţă, nădejdea, nepătimirea şi iubirea, sche­ma cea mai uşoară şi mai corespunzătoare vieţii duhov­niceşti.3 Credinţa întăreşte raţiunea, care are rolul de ocârmui­­toare spre urcuş­­ duhovnicesc. Frica de­­mnezeu este o frână în calea păcatului şi mereu îndeamnă la un pro­gres neîncetat pe calea binelui, care se capătă meditând tot timpul la D­mnezeu şi la judecata cea din urmă. Vot­rile monahale sunt expresia legământ lui de a se înfrâna de la patimi şi orice păcat prin păzirea celor cinci sfinţ­ri. Un domeniu important care trebuie supus înfrânării este vorbirea (Matei XII, 36—’37). Sfinţii Pă­rinţi combat cu cele mai aspre cuvinte vorbirea de­şartă, glumele şi râsul nestăpânit. Ci numai atunci să-şi deschidă gura sa, când îşi va da seama c­ă, prin vorbi­rea sa, ar realiza un progres în bine, mai mare decât atunci când ar tăcea.4 5 6 7 Lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu du­rere se îndeplinesc, în acest caz se va întrerma cu răb­dare şi îngăd­inţă. Făgăduinţele depuse presupun iniţia­tivă proprie. Deci, a renunţat la comoditate şi s-a an­gajat la ult drum deosebit de dăruire şi jertfă, toată viaţa. Căci viaţa nu se preţuieşte după durata ei, ci mai ales după intensitatea cu care este trăită şi după roadele, ei. (Deuteronom XXX, 16; Pilde III, 1—2). Tă­erea vo­i este „mucenicie continuă , prin statorni­cie, dăruire de sine şi luptă de o viaţă întreagă, căci tot ce este nobil, c­lar şi sfânt, nu­­izvorăşte decât de acolo de Unde se cere dăr­uire şi jertfă.5 Polda supremă de ascultare şi tăierea voii este însăşi lucrarea de mântuire a lui Iisus . Hristos: „N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis". (Io­n VI, 38) şi „Nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu.“ (Matei XXIV, 39). Ajuns la nepătimire şi înzestrat cu nădejdea, însuşin­­du-şi blândeţea se îmbracă apoi în mantia Lrgă a sme­­re­riei. Prin blândeţe rămâne neafectat de tulburările ce i le produce aproapele. Căci nu este destul a fi răbdător cu alţii, ci trebuie a fi răb­dător şi cu tine însuţi.6 . Pe cel smerit nu o interesează: ce este, ce a făcut şi cât a făci­t; ci, ce trebuie să fie, ce trebuie să facă şi cât mai trebu­ie să facă. Nimic nu poate fi mai nepotri­­vit şi­ mai potrivnic celui ce a depus vot­rile mon­tale ca mândria şi nimic nu poate fi mai corespunzător şi firesc ca smerenia. Dealtfel, „mântuirea este o clădire, ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei“.7 Iubirea sau dragostea creştnă (I Corinteni XIII, 1-13) este dăruire, reciprocitate, plinătate de viaţă, ce se cere, vărsată­ şi împărtăşită semenilor. Daca, prin forma ex­terioară, se pare că monahul fuge de lume, desconside­rând-o, prin dăruire şi slujirea lumii sub impulsul dra­gonei­­ creştine, el îmbrăţişează lumea şi o slujeş­e , până la jertfă. El a renunţat la toate legăturile cu lumea, ca să se­ poată dăr­i total lumii, pe altarul cărei să se aducă ca o jertfă vie lui Dumnezeu, pentru ca să uneas­că pământ­­ cu^cerT şi .să. coboare cerul' pe pământ.. . Morala creşt nă nu ţine seamă numai de scopu­l vieţii ci şi de^ felul şi mij.oacele prin care el se realizează. Nu contează numai ce faci, ci contează şi — aceeaşi mă­sură — şi c­e faci, căci, „chiar dacă se luptă cineva, nu se încununează, dacă nu se luptă după lege". (II Ti­­motei II, 3). Scop­­ urmărit, nevoinţele urcuşului duhovnicesc, se realizează prin colaborare permanentă a omul­i cu Haru­l Divin (Ioan XV, 5), prin Sfintele Taine, rugăciune şi muncă. Rugăciunea este plugăria sufletului, o respiraţie, cont­i­nuă, care nu trebuie să înceteze niciodată. (I Tesaloni­­ceni V, 17). Alăt­ri de rugăciune Sfinţi Părinţi pun tot­deauna şi mulca. Căci munca cultivă raţiunea, oţeleşte voinţa, înalţă sentimentele, zămisleşte răb­dare, smerenie. (Continuare în pag. a 4-a.) Ierddiacon Ciobâcă Teofilat Mănăstirea Putna — Suceava 1 Ierodiacon Irineu Crăciu­n­ş, magistrand anul II, „Chip­­ călugăr lui îmbună­­ţit după Sfinţii Părinţi“, B.O.R. Anul LXXIII (1955), nr. 3—4, pag. 311. 2 „Cuvintele Sfântului Teodor Studitul", Alba Iulia, 1994, pag. 41. 3 Filocalia II, pag. 36—37. 4 Ierodiacon Irineu Cră­iunaş, op. cit., pag. 346. 5 Idem, pag. 347. 6 „Urmarea lui Hristos“, Bucureşti, 1990, pag. 389. 7 Idem, pag. 51. Pag. 3

Next