Telegraful Român, 1996 (Anul 144, nr. 1-48)

1996-01-01 / nr. 1-4

M Fondator: Mitropolitul andrei SAGUNA 1853 FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNĂ A SIBIULUI Anul 143 SIBIU 1 si 15 ianuarie Nr. 1—4 1996 ETNIA - spaţiu sacru al existenţei umane Consideraţii pe marginea unui aspect legat de sărbătoarea din 1 ianuarie La 1 ianuarie este rânduită în calendar o întreită sărbătoare. Se comemorează evenimentul tăierii împrejur a Domnului; se aduce cinstire Sfântului Vasil­e cel Mare; se prăznuieşte Anul Nou civil. Referitor la circumziciunea sau tăierea împrejur a Domnului dorim să arătăm că este­ vorba de o practică religioasă, de un act care se împlinea în legătură cu toţi cei de parte bărbătească din sânul lui Israel. Domnul Dumnezeu însuşi a po­runcit lui Avraam, strămoşul evreilor să se taie împrejur, el şi toţi urmaşii săi după trup. Se instituia astfel un semn văzut al­ alegerii­, o pecete care îi dife­renţia şi trupeşte pe evrei de ce­lelalte neamuri, în general ido­latre, polirteiste şi multe decă­zute din punct de vedere moral­­spiritual. Semnificaţia actului circumci­­ziunii era aceea a tăierii, a ex­tirpării s­a­u îndepărtării din viaţa­­ poporului­­ales a poftelor necu­rate, a pornirilor sau a plecări­lor spre desfrânare sau întinâ­­ciune. Deşi a fost născut mai presus de fire, dintr-o Fecioară curată şi de la Duhul Sfânt, şi ca atare nu cunoştea concupiscenţa sau aplecarea spre păcat, Domnul s-a supus şi El totuşi actului cir­­cumciziunii. A făcut lucrul aces­ta din cu totul alte considerente­­­­ecât ceilalţi fii ai lui Israel. In mimul­­rând, aşa cum însuşi va preciza mai târziu, voia să res­­pecte întru totul Legea, pentru că era de la Dumnezeu şi El n-a­­ venit să o strice ci să o împli­nească (Mt. 5, 17). Pentru etapa istorică pentru care a fost hără­zită Legea era, cum va mărturisi şi Sf. Apostol Pavel, „sfântă şi dreaptă şi baină“ (Rom. 7, 12), în al doilea rând, prin accep­tarea ritualului circumciziunii, Domnul vo­ia să se integreze de­plin în viaţa, tradiţia şi destinul istoric­­al neamului Său. Prin ma­ma Sa, El aparţinea, după­­trup, unui neam­­almume, de care­­nu se putea distanţa şi pe care nu-l putea renega. Un vechi militant evreu pentru promovarea unor relaţii ecumenice sincere între creştinism şi iudaism, între cre­dincioşii acestor două religii va accentua în mod deosebit lucrul­­acesta al apartenenţei lui Iisus la stirpea iudaică, folosin­d­u-l ca ar­gument primordial al ecumenis­­mului interreligios. „Iisus al Evangheliilor, Fiul unic şi întru­parea lui Dumnezeu, pentru creş­tini — scrie el — a fost în viaţa Sa umană un evreu ... Evreu nu numai după credinţă sau religie, ci evreu din naştere ... Nici un creştin nu are dreptul să igno­reze lucrul acesta" (Jules Isaac, Jésus et Israël, Paris, 1959, p. 33). într-a­devăr, aceasta a fost ori­ginea trupească a Mântuitorului. A odraslit ca un vlăstar din tul­pina „bunului măslin“ (Rom. 9, 24), care a fost poporul­­ales. Prin Sfânta Fecioara Maria cobora dintr-o veche familie de evrei, din spiţa lui David, seminţia lui Iuda, care la rândul său a fost fiul lui Iacob, nepotul lui Isaac şi strănepotul lui Avraam. Ast­fel mărturisesc despre El Sfin­ţii Ev­anghelişti Matei şi Luca. Folosind ca sursă de inspiraţie previziunile profeţilor, aceştia au întocmit chiar „o carte a neamu­lui lui Iisus Hristos“, adică o listă a ascendenţilor mai însemnaţi ai Domnului, până la patriarhul A­­vraiam, ba­­chiar până­ la Adam (vezi Mt. 1, 1—17; Lc. 3, 23—38). De asemenea, Sf. Apostol Pavel, contemporanul cu aproximativ 5 anii mai tânăr al Mântuitorului, ne oferă o mărturie similară. El susţine că evreilor le aparţine, pe lângă privilegiul de a poseda „înfierea, slava, testamentele, Le­gea, cultul, făgăduinţele, patriar­hii“ şi cinstea deosebită de a se fi zămislit din neamul lor Hris­tos, „Cel ce este peste toate Dum­nezeu binecuvântat“ (Rom. 9, 4— 5), î­ntr-alt loc dă­­amănuntul că Domnul nostru „a răsărit din Iuda“ (Evr. 8, 14), fiind steaua lui Iacob şi toiagul­ de cârmuire din Israel,­ despre care­­a profe­ţit proorocul Varlaam (Num. 24, 17). Dar nu numai prin naştere, ci şi prin numele pe care îl pur­ta, ca şi prin limba pe care o vorbea, Iisus aparţine poporu­lui în sânul căruia s-a întrupat. Numele Iisus este incontestabil de origine semitică. La fel Hris­tos este echivalentul semiticului Masiach. Limba deprinsă de la propria Sa mamă avea­­aceeaşi origine ca şi numele. Născut şi crescut între evrei, având un nume ca al lor şi vor­bind aceeaşi limbă, Domnul şi-a desfăşurat întreaga activitate mântuitoare în ambianţa­­mediu­lui evreilor din Palestina. Ex­­(Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Dumitru Abrudan Sfântul IOAN GURA DE AUR — Despre semnificaţia Bobotezei — Pentru ce, deci, această Săr­bătoare se numeşte şi Teofania (adică Arătarea Domnului)? Pen­tru că, nu atunci când s-a năs­cut a şi devenit tuturor cunoscut Hristos, ci atunci când s-a bo­tezat, deoarece până în acea zi a fost necunoscut multor­a. Şi că nu-1 cunoşteau şi nu-1 ştiau mulţi cine es­te, ascultă-1 pe Botezătorul Ioan care zice „în mijlocul nostru se află acela pe care voi nu-1 ştiţi“ (Io­an 1, 26). Şi de ce să­­ne mirăm de aceasta că, mulţi nu-1 cunoşteau, de vreme­­ce însuşi Botezătorul nu-1 ştiuse până în ziua aceea „Pen­tru că eu, zice, nu-l ştiam, dar cel care m-a trimis să botez cu apă,­­acela­­mi-a zis: „Peste care vei vedea coborându-se Duhul Sfânt ca să rămână peste El, a­­cel­a este Cel care botează cu Duhul Sfânt“ (Ioan 1, 3). A existat şi un botez iudaic, care curăţea necurăţii­le trupeşti, nu însă şi păcatele conştiinţei, pentru că­­nici dacă cinev­a ar fi săvârşit desfrân­are, nici dacă ar fi fumat sau răpit, nici chiar­­dacă cineva­­ar fi făcut vreo altă­­ne­legiuire, nu-l cu­răţea acesta, nicidecum de păcate, ci doar dacă cineva s-ar fi atins de tru­purile moarte, s­au cineva­­ar fi mâncat ceva necurat, sau s-ar fi apropiat de un lepros, atunci se spăla şi până seara era ne­curat, iar apoi se curăţea. „Să-şi spele — zice — trupul său cu­­apă­­curată şi va rămâne necurat până seara şi apoi se va curăţi“ (Levitic, 15, 5). Natural, acestea nu erau în realitate păcate, nici necurăţii, * * I. * * * 5 ci deoarece oamenii erau nede­săvârşiţi tacăi, Dumnezeu c­u astfel de po­runci i-a făcut mai evlavioşi şi încet, încet, i-a pre­gătit spre desăvârşirea mor­a­lă. Deci botezul iuda­ic nu curăţea păcatele, ci doar necurăţiile tru­peşti; botezul nostru, creştin, nu este la fel ca acela ci este mult mai înalt şi mai plin de har, pentru că el curăţeşte de păcate, spală sufletul şi dăruieşte Duhul Sfânt. La fel botezul lui loan, faţă de cel iudaic era mai înalt, dar faţă de cel creştin mai mic, şi intr-un anumit fel a folosit ca o p­unte între cele două bo­tezuri conducând de la acela (cel iudaic) l­a acesta (la botezul creş­tin). Pentru că nu îi povăţuia Ioan pe iudei să observe doar curăţiile trupeşti, dar după ce îi lămurea privitor la acelea, îi conducea şi îi sfătuia să lase rău­tatea şi să urmărească virtutea şi să ţină tare nădejdea mântui­rii lor în faptele virtuţii şi nu în cufundările şi în spălările cu apă. Căci nu zicea loan „spală-ţi hainele tale şi spală-ţi trupul tău şi -ai să fii curat“ ci ce zicea? „Faceţi fapte v­rednice de pocăinţă“ (Matei 3, 8). Şi de ce acesta era mai înalt decât bo­tezul iudaic şi mai prejos decât al nostru? Pentru că botezul iud loan, nici Duhul­ Sfânt nu-l dă­dea, n­i­ci iertarea prin dumneze­iescul har. Nu mai îndemn­a spre pocăinţă,­­că nu avea putere să ierte păcatele. Pentru aceasta s-a şi zis „Eu deci vă botez cu apă, Acela vă va botez­a cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Trad. de Ierod. Visario­n Bălţat Viaţa şi opera lui MIHAI EMIESCU în context naţional şi european Se împlinesc 100 de ani de când, în primăvara anului 1895, studentul în filosofie şi filologie Elie Cristea a prezentat, la o universitate străină (Budapesta), prima teză de doctorat des­pre „Eminescu, viaţa şi oper­a sa“. Despre Emi­nescu s-a scris mult şi frumos, încât cu greu se mai po­ate adăuga ceva. Fireşte că nu, dar se pot readuce în con­ştiinţa contemporanilor fapte şi i­dei p­e care ar trebuie să le cu­noască, mai cu seamă că lucra­rea studentului ardelean, rămasă în uitare aproape 90 de ani, a fost tradusă în româneşte de I. P. S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului (Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, 1984). * La un an după abuzivul pro­ces al memorandiştilor (1894), lupta unionistă a românilor transilvăneni a intrat într-o eta­pă mai dinamică atât în direc­ţie politică cât şi culturală, cu scopul precis: afirmarea şi renaş­terea­­naţiunii române, mai ales după instaurarea dualismului aus­­tro-ungar (1867—1918). Pe lin­iia luptei culturale, de­clanşată şi organizată îndeosebi de societatea „ASTRA“, se în­scrie şi susţinerea primei teze de doctorat cu subiectul: „Emi­nescu, viaţa şi opera sa“ a studentului ardelean Elie Cristea, devenit după Unire primul patriarh al României, Miron Cristea. (Continuare în pag. a 2-a) Aprobiere. PROTOCOL cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României Pe baza art. 29 (5) din Con­stituţia României şi a tradiţiilor poporului român,­­a faptului că acordarea asistenţei religioase în Armata României constituie o îndatorire pasto­ral-misionară a Bisericii, până la a­doptarea „Le­gii Clerului militar şi a asisten­ţei religioase în armată“, între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română se încheie prezentul Protocol: 1. în Armata României se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu cara­cte­r permanent, care are menirea să răspundă cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă, patriotică, ci­vică şi etică a acestora. 2. Activitatea de asistenţă rel­igio­asă se organizează de către Patriarhia Română şi Ministerul Apărării Naţionale şi se va des­făşura î­n timpul stabilit prin pro­gramul orar al unităţilor, ţinând seama de specificul şi cerinţele generale­­ale sistemului militar şi de particularităţile armei sau unităţii militare. Clerul care se va constitui şi va activa în acest scop (până la instituirea prin „Legea clerului militar şi a asistenţei religioase în armată“), va funcţiona la ni­velul Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii In­ternaţionale şi a unităţilor (gar­nizoanelor) prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale prezentului Proto­col. Patriarhia Română prin epar­hiile sale va asigura personalul clerical­­­necesar, în funcţie de cerinţele armatei şi la solicitarea Ministerului Apărării Naţionale. 3. Participarea militarilor la servicii­le religioase şi la progra­mul de asistenţă religioasă se va desfăşura în deplină libertate, în funcţie de apartenenţa confesio­nală a acestora, fiind exclusă orice activitate cu caracter prozelitist. Comandanţii unităţilor militare de a­lte confesiuni decât cea or­todoxă, l­a cererea acestora, pot beneficia de asistenţă religioasă din partea Bisericii sau a cultu­lui de care aparţin, în condiţiile stabilite la punctul 2 din prezen­tul Protocol. 4. Preotul se subordonează, din punct de vedere administrativ, comandantului structurii în care este î­ncadrat şi se conformează regulilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării şi regulamentele pentru personalul civil din Minis­terul Apărării Naţionale. Din punct de vedere spiritual­­economic, este supus Episcopului locului, cu respectarea rânduieli­lor bisericeşti. 5. Preotul este îndrumătorul re­ligios şi spiritual în unitatea şi garnizoana în care-şi desfăşoară a­ctivitatea, pe baza unui program religios integrat în planul de ac­tivităţi­­al unităţii, aprobat de co­mandant, şi are, de regulă, ur­mătoarele îndatoriri: — cultivă î­n sufletele milita­rilor credinţa strămoşească, sen­timentul datoriei faţă de ţară şi popor, dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înain­taşi­­lor; dezvo­ltă sentimentul demni­tăţii şi onoarei militare, senti­mentul patriotic şi al răspunderii faţă de îndeplinirea misiunilor încredinţate; — desfăşoară activitate de edu­caţie moral-religioasă, etică şi ci­vică a militarilor, cadrelor mili­tare şi personalului civil, în in­cinta unităţilor militare; — colaborează cu alţi factori educaţionali pentru organizarea serviciilor religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român: sărbători naţionale, re­ligioase, aniversări, comemorări şi evocări, Ziua Eroilor, Ziua Ar­matei Române, zilele categoriilor de forţe ale armatei, armelor, unităţilor, depunerea jurământu­lui militar, încorporarea şi trece­rea în rezervă etc. — oficiază serviciile religioase, administrează Sfintele Taine, asi­gură mărturisirea şi împărtăşi­rea personalului militar, civil şi desfăşurarea activităţii de pasto­­raţie individuală în unităţi, pe terenul de instrucţie şi în apli­caţie, în timp de pace şi de cam­panie; — acordă asistenţă religioasă în spitalele militare şi la închisoa­rea militară, acolo unde există; — îşi face cunoscută opinia sa când socoteşte necesar sau când i se solicită, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor; — previne şi combate prin mijloace pastorale specifice fap­tele antisociale, cele îndreptate împotriva ordinii constituţionale ori a capacităţii de luptă; — se îngrijeşte împreună cu co­mandantul de starea morală, psi­hică şi disciplinară a militarilor; — acordă atenţie deosebită problemelor de educaţie privind familia. (Continuare in pag. a 2-a) PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE­­ TEOCTIST MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE GHEORGHE TINCA MESAJUL ÎNTÂISTATĂTORILOR BISERICILOR ORTODOXE (PATMOS, 26 septembrie 1995) 1- Slavă şi laudă şi mulţumire înălţăm Dumnezeului nostru Ce­lui în Treime, că ne-a învrednicit din nou prim mila şi harul Său, pe noi întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe locale, să ne întâlnim , în insula ce se cheamă Patmos“ (Apocalipsa I, 9) pentru a sărbători împreună împlinirea a o mie nouă sute de ani de la scrierea cărţii sfinte a Apocalipsei Sfântului Ioan, care încheie Sfintele Scripturi ale Bisericii. Prăznuind laolaltă cu strălucire şi slujind împreună Domnului întru pomenirea Sfântului slăvitului Apostol şi Evanghelist loan şi împărtăşindu-ne din Pâinea şi Potirul credinţei noastre co­mune, ale speranţei şi ale iubirii, dorim să adresăm credincioşi­lor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi tuturor celor ce cred în Hristos, ca şi tuturor oamenilor de bună credinţă, un mesaj de pace şi de iubire, şi să ne unim cu toţii pentru a asculta „ceea ce Duhul spune Bisericilor“ (Apocalipsa II, 11, 12, 17, 29; III, 6, 13, 22) în aceste timpuri grele. 2. Timpurile sunt într-adevăr critice, iar responsabilitatea Bi­sericii lui Hristos devine grea şi complexă nu numai faţă de fiii săi, ci şi faţă de toţi oamenii şi întreaga creaţie a lui Dum­nezeu. Starea critică a acestor timpuri, care sunt caracterizate de mulţi ca „apocaliptice“, este determinată şi intensificată de îndepărtarea şi lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi, odată cu acestea de încercarea, de îndumnezeire a puterii şi a plăcerilor umane, pe altarul cărora se sacrifică totul, semenii şi întreaga creaţie materială. în aceste timpuri credem că este de datoria noastră să sub­­liniem însemnătatea Revelaţiei în Hristos pentru progresul ome­­nim­, pentru pacea şi înfrăţirea popoarelor, precum şi responsa­bilitatea Bisericilor Ortodoxe de a contribui, cu tot ce le stă în putere, la instaurarea acestor principii în lumea întreagă. Ele devin astfel purtătoare şi propovăduitoare­­ale duhului şi etosului acestei Revelaţii. De aceea, din acest loc sfinţit de evanghelistul iubirii, facem către toţi oamenii, mai ales către cei ce deţin puterea pe pământ şi către cei ce vieţuiesc în regiuni de conflicte şi războaie, apel la adevăr, pace şi dreptate pentru toţi. In acest scop suntem gata să oferim şi noi, ca Biserici, puterile noastre spirituale şi morale, oriunde s-ar cere aceasta. 3. Prin apelul nostru dorim să facem cunoscut încă o dată tuturor, cu deosebire celor care intenţionat sau din ignoranţă prezintă o imagine inexactă şi deformată a Bisericii Ortodoxe, că înţelegerea bisericească ortodoxă a neamului nu conţine în nici un fel elementul agresivităţii sau al conflictelor între popoare, ci se referă la specificul fiecăruia dintre acestea, la dreptul sfânt al acestora de a păstra şi cultiva bogăţia tradiţiilor lor şi de a contribui în acest fel la progresul, pacea şi reconcilierea tuturor oamenilor. De aceea şi condamnăm orice fel de fanatism naţio­nalist capabil să conducă la dezbinare şi ură între oameni, la înstrăinarea sau dispariţia elementelor cul­turale şi religioase ale altor popoare de pe pământ şi la încălcarea dreptului sacru al libertăţii şi demnităţii persoanei umane şi ale minorităţilor de pretutindeni. 4. Prezentul Mesaj este adresat într-un moment de răscruce al istoriei umane, marcat de apropiatul sfârşit al celui de al doilea mileniu după Hristos şi începutul secolului al XXI-lea. Biserica Ortodoxă­­ nu poate lăsa această aniversare să treacă neobser­vată, deşi nu ignoră faptul că măsurarea timpului în milenii şi alte unităţi este în fond act convenţional. Măsurarea timpului istoric cu referire la Hristos, cheamă, mai ales pe cei ce cred în Hristos, să marcheze acest moment istoric şi să-l folosească ca pe un prilej de evaluare a marilor evenimente ale secolului ce se încheie şi de estimare a problemelor şi posibi­lităţilor secolului care, cu voia lui Dumnezeu, se apropie. Pentru aceste motive, Biserica Ortodoxă intenţionează să orga­nizeze sărbătorirea la nivel panortodox a jubileului anului 2000 d.Hr., în timpul căreia va preamări pe Domnul istoriei pentru tot ceea ce a dăruit Bisericii şi lumii Sale în secolul care se în­cheie, aducând slavă lui Dumnezeu „pentru toate“, după spusele unui Sfânt Părinte al Bisericii, şi va invoca harul, luminarea şi ajutorul­ Lui asupra Bisericii şi lumii Sale pentru mileniul care urmează. 5. în ceea ce priveşte secolul care se încheie observăm că pen­tru Biserica Ortodoxă acesta a fost plin de evenimente impor­tante. In diferite părţi ale lumii, creştinii ortodocşi au suferit grele şi îndelungate persecuţii. Martiriul lor a întărit duhul or­todox al smereniei evanghelice, „al răbdării şi al credinţei sfin­ţilor“ (Apocalipsa XIII, 10) în Acela Care , a pornit ca un bi­ruitor ca să biruiască“ (Apocalipsa VI, 2) şi al certitudinii­ că în trăirea Crucii lui Hristos se cuprinde şi trăirea Învierii. Sângele martirilor cunoscuţi sau necunoscuţi leagă Biserica noastră într-un mod special de timpurile apostolice. 6. Experienţa aceasta a muceniciei a fost însoţită de mărturia teologică ortodoxă, prin care s-a reînnoit teologia artistică şi a fost pusă în evidenţă învăţătura patristică despre lume şi om, precum şi cea despre Biserică şi Sfintele Taine. Redescoperirea şi promovarea creatoare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi răsăriteni ai Bisericii, a „limbajului“ şi a frumuseţii icoa­nelor, precum şi reîmprospătarea conştiinţei misionare, a vieţii monahale şi redescoperirea şi punerea în valoare a Părinţilor filocalici, în strânsă legătură cu dialogul fructuos cu unele cu­rente contemporane ale Filosofiei şi Ştiinţei, toate acestea au dat viiaţă teologiei ortodoxe şi au făcut-o apreciată pe plan inter­naţional. De aceea, suntem chemaţi să cinstim pe promotorii acestei în­floriri teologice, care prin eforturile lor stăruitoare au condus teologia ortodoxă la o mărturie comună în lumea de astăzi, din­colo de deosebirile şi graniţele etnice şi rasiale. 7. Reînviorarea creatoare a duhului Părinţilor Bisericii nu nu­mai că au ajutat lumea teologică şi bisericească contemporană la înnoirea vieţii Bisericilor noastre locale în general, ci, de ase­menea, a oferit diferitelor organisme ale Mişcării Ecumenice, cât şi dialogurilor teologice bilaterale sau multilaterale, mărturia Bi­sericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice. Mişcarea Ecu­menică, în general, a cărei prezenţă la acest sfârşit de mileniu a fost puternică şi a readus speranţe sfinte între creştinii divizaţi, a constituit un spaţiu important de mărturie, de afirmare şi con­tribuţie pentru teologia ortodoxă. Din păcate, însă, criza şi devie­rile semnalate în ultimele, decenii în sânul Mişcării Ecumenice impun Bisericii Ortodoxe nevoia unei atitudini de rezistenţă faţă de astfel de devieri, precum şi afirmarea Tradiţiei autentice a Bi­sericii. In mod special considerăm că Uniaţia şi Prozelitismul constituie piedici serioase în calea progresului dialogului nostru cu Romano­­catoliicii şi Protestanţii. 8. In aceste timpuri caracterizate de un proces nestăvilit de se­cularizare se impune în mod deosebit necesitatea afirmării însem­nătăţii sfinţeniei vieţii, având în vedere criza spirituală care do­mină civilizaţia de astăzi, înţelegerea greşită a libertăţii ca liber­(Continuare in pag. a 2-a)

Next