Telegraful Român, 1996 (Anul 144, nr. 1-48)
1996-01-01 / nr. 1-4
M Fondator: Mitropolitul andrei SAGUNA 1853 FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNĂ A SIBIULUI Anul 143 SIBIU 1 si 15 ianuarie Nr. 1—4 1996 ETNIA - spaţiu sacru al existenţei umane Consideraţii pe marginea unui aspect legat de sărbătoarea din 1 ianuarie La 1 ianuarie este rânduită în calendar o întreită sărbătoare. Se comemorează evenimentul tăierii împrejur a Domnului; se aduce cinstire Sfântului Vasile cel Mare; se prăznuieşte Anul Nou civil. Referitor la circumziciunea sau tăierea împrejur a Domnului dorim să arătăm că este vorba de o practică religioasă, de un act care se împlinea în legătură cu toţi cei de parte bărbătească din sânul lui Israel. Domnul Dumnezeu însuşi a poruncit lui Avraam, strămoşul evreilor să se taie împrejur, el şi toţi urmaşii săi după trup. Se instituia astfel un semn văzut al alegerii, o pecete care îi diferenţia şi trupeşte pe evrei de celelalte neamuri, în general idolatre, polirteiste şi multe decăzute din punct de vedere moralspiritual. Semnificaţia actului circumciziunii era aceea a tăierii, a extirpării sau îndepărtării din viaţa poporuluiales a poftelor necurate, a pornirilor sau a plecărilor spre desfrânare sau întinâciune. Deşi a fost născut mai presus de fire, dintr-o Fecioară curată şi de la Duhul Sfânt, şi ca atare nu cunoştea concupiscenţa sau aplecarea spre păcat, Domnul s-a supus şi El totuşi actului circumciziunii. A făcut lucrul acesta din cu totul alte considerenteecât ceilalţi fii ai lui Israel. In mimulrând, aşa cum însuşi va preciza mai târziu, voia să respecte întru totul Legea, pentru că era de la Dumnezeu şi El n-a venit să o strice ci să o împlinească (Mt. 5, 17). Pentru etapa istorică pentru care a fost hărăzită Legea era, cum va mărturisi şi Sf. Apostol Pavel, „sfântă şi dreaptă şi baină“ (Rom. 7, 12), în al doilea rând, prin acceptarea ritualului circumciziunii, Domnul voia să se integreze deplin în viaţa, tradiţia şi destinul istorical neamului Său. Prin mama Sa, El aparţinea, dupătrup, unui neamalmume, de carenu se putea distanţa şi pe care nu-l putea renega. Un vechi militant evreu pentru promovarea unor relaţii ecumenice sincere între creştinism şi iudaism, între credincioşii acestor două religii va accentua în mod deosebit lucrulacesta al apartenenţei lui Iisus la stirpea iudaică, folosindu-l ca argument primordial al ecumenismului interreligios. „Iisus al Evangheliilor, Fiul unic şi întruparea lui Dumnezeu, pentru creştini — scrie el — a fost în viaţa Sa umană un evreu ... Evreu nu numai după credinţă sau religie, ci evreu din naştere ... Nici un creştin nu are dreptul să ignoreze lucrul acesta" (Jules Isaac, Jésus et Israël, Paris, 1959, p. 33). într-adevăr, aceasta a fost originea trupească a Mântuitorului. A odraslit ca un vlăstar din tulpina „bunului măslin“ (Rom. 9, 24), care a fost poporulales. Prin Sfânta Fecioara Maria cobora dintr-o veche familie de evrei, din spiţa lui David, seminţia lui Iuda, care la rândul său a fost fiul lui Iacob, nepotul lui Isaac şi strănepotul lui Avraam. Astfel mărturisesc despre El Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca. Folosind ca sursă de inspiraţie previziunile profeţilor, aceştia au întocmit chiar „o carte a neamului lui Iisus Hristos“, adică o listă a ascendenţilor mai însemnaţi ai Domnului, până la patriarhul Avraiam, bachiar până la Adam (vezi Mt. 1, 1—17; Lc. 3, 23—38). De asemenea, Sf. Apostol Pavel, contemporanul cu aproximativ 5 anii mai tânăr al Mântuitorului, ne oferă o mărturie similară. El susţine că evreilor le aparţine, pe lângă privilegiul de a poseda „înfierea, slava, testamentele, Legea, cultul, făgăduinţele, patriarhii“ şi cinstea deosebită de a se fi zămislit din neamul lor Hristos, „Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat“ (Rom. 9, 4— 5), într-alt loc dăamănuntul că Domnul nostru „a răsărit din Iuda“ (Evr. 8, 14), fiind steaua lui Iacob şi toiagul de cârmuire din Israel, despre carea profeţit proorocul Varlaam (Num. 24, 17). Dar nu numai prin naştere, ci şi prin numele pe care îl purta, ca şi prin limba pe care o vorbea, Iisus aparţine poporului în sânul căruia s-a întrupat. Numele Iisus este incontestabil de origine semitică. La fel Hristos este echivalentul semiticului Masiach. Limba deprinsă de la propria Sa mamă aveaaceeaşi origine ca şi numele. Născut şi crescut între evrei, având un nume ca al lor şi vorbind aceeaşi limbă, Domnul şi-a desfăşurat întreaga activitate mântuitoare în ambianţamediului evreilor din Palestina. Ex(Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Dumitru Abrudan Sfântul IOAN GURA DE AUR — Despre semnificaţia Bobotezei — Pentru ce, deci, această Sărbătoare se numeşte şi Teofania (adică Arătarea Domnului)? Pentru că, nu atunci când s-a născut a şi devenit tuturor cunoscut Hristos, ci atunci când s-a botezat, deoarece până în acea zi a fost necunoscut multora. Şi că nu-1 cunoşteau şi nu-1 ştiau mulţi cine este, ascultă-1 pe Botezătorul Ioan care zice „în mijlocul nostru se află acela pe care voi nu-1 ştiţi“ (Ioan 1, 26). Şi de ce săne mirăm de aceasta că, mulţi nu-1 cunoşteau, de vremece însuşi Botezătorul nu-1 ştiuse până în ziua aceea „Pentru că eu, zice, nu-l ştiam, dar cel care m-a trimis să botez cu apă,acelami-a zis: „Peste care vei vedea coborându-se Duhul Sfânt ca să rămână peste El, acela este Cel care botează cu Duhul Sfânt“ (Ioan 1, 3). A existat şi un botez iudaic, care curăţea necurăţiile trupeşti, nu însă şi păcatele conştiinţei, pentru cănici dacă cineva ar fi săvârşit desfrânare, nici dacă ar fi fumat sau răpit, nici chiardacă cinevaar fi făcut vreo altănelegiuire, nu-l curăţea acesta, nicidecum de păcate, ci doar dacă cineva s-ar fi atins de trupurile moarte, sau cinevaar fi mâncat ceva necurat, sau s-ar fi apropiat de un lepros, atunci se spăla şi până seara era necurat, iar apoi se curăţea. „Să-şi spele — zice — trupul său cuapăcurată şi va rămâne necurat până seara şi apoi se va curăţi“ (Levitic, 15, 5). Natural, acestea nu erau în realitate păcate, nici necurăţii, * * I. * * * 5 ci deoarece oamenii erau nedesăvârşiţi tacăi, Dumnezeu cu astfel de porunci i-a făcut mai evlavioşi şi încet, încet, i-a pregătit spre desăvârşirea morală. Deci botezul iudaic nu curăţea păcatele, ci doar necurăţiile trupeşti; botezul nostru, creştin, nu este la fel ca acela ci este mult mai înalt şi mai plin de har, pentru că el curăţeşte de păcate, spală sufletul şi dăruieşte Duhul Sfânt. La fel botezul lui loan, faţă de cel iudaic era mai înalt, dar faţă de cel creştin mai mic, şi intr-un anumit fel a folosit ca o punte între cele două botezuri conducând de la acela (cel iudaic) la acesta (la botezul creştin). Pentru că nu îi povăţuia Ioan pe iudei să observe doar curăţiile trupeşti, dar după ce îi lămurea privitor la acelea, îi conducea şi îi sfătuia să lase răutatea şi să urmărească virtutea şi să ţină tare nădejdea mântuirii lor în faptele virtuţii şi nu în cufundările şi în spălările cu apă. Căci nu zicea loan „spală-ţi hainele tale şi spală-ţi trupul tău şi -ai să fii curat“ ci ce zicea? „Faceţi fapte vrednice de pocăinţă“ (Matei 3, 8). Şi de ce acesta era mai înalt decât botezul iudaic şi mai prejos decât al nostru? Pentru că botezul iud loan, nici Duhul Sfânt nu-l dădea, nici iertarea prin dumnezeiescul har. Nu mai îndemna spre pocăinţă,că nu avea putere să ierte păcatele. Pentru aceasta s-a şi zis „Eu deci vă botez cu apă, Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Trad. de Ierod. Visarion Bălţat Viaţa şi opera lui MIHAI EMIESCU în context naţional şi european Se împlinesc 100 de ani de când, în primăvara anului 1895, studentul în filosofie şi filologie Elie Cristea a prezentat, la o universitate străină (Budapesta), prima teză de doctorat despre „Eminescu, viaţa şi opera sa“. Despre Eminescu s-a scris mult şi frumos, încât cu greu se mai poate adăuga ceva. Fireşte că nu, dar se pot readuce în conştiinţa contemporanilor fapte şi idei pe care ar trebuie să le cunoască, mai cu seamă că lucrarea studentului ardelean, rămasă în uitare aproape 90 de ani, a fost tradusă în româneşte de I. P. S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului (Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, 1984). * La un an după abuzivul proces al memorandiştilor (1894), lupta unionistă a românilor transilvăneni a intrat într-o etapă mai dinamică atât în direcţie politică cât şi culturală, cu scopul precis: afirmarea şi renaştereanaţiunii române, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar (1867—1918). Pe liniia luptei culturale, declanşată şi organizată îndeosebi de societatea „ASTRA“, se înscrie şi susţinerea primei teze de doctorat cu subiectul: „Eminescu, viaţa şi opera sa“ a studentului ardelean Elie Cristea, devenit după Unire primul patriarh al României, Miron Cristea. (Continuare în pag. a 2-a) Aprobiere. PROTOCOL cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României Pe baza art. 29 (5) din Constituţia României şi a tradiţiilor poporului român,a faptului că acordarea asistenţei religioase în Armata României constituie o îndatorire pastoral-misionară a Bisericii, până la adoptarea „Legii Clerului militar şi a asistenţei religioase în armată“, între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română se încheie prezentul Protocol: 1. în Armata României se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu caracter permanent, care are menirea să răspundă cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă, patriotică, civică şi etică a acestora. 2. Activitatea de asistenţă religioasă se organizează de către Patriarhia Română şi Ministerul Apărării Naţionale şi se va desfăşura în timpul stabilit prin programul orar al unităţilor, ţinând seama de specificul şi cerinţele generaleale sistemului militar şi de particularităţile armei sau unităţii militare. Clerul care se va constitui şi va activa în acest scop (până la instituirea prin „Legea clerului militar şi a asistenţei religioase în armată“), va funcţiona la nivelul Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii Internaţionale şi a unităţilor (garnizoanelor) prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale prezentului Protocol. Patriarhia Română prin eparhiile sale va asigura personalul clericalnecesar, în funcţie de cerinţele armatei şi la solicitarea Ministerului Apărării Naţionale. 3. Participarea militarilor la serviciile religioase şi la programul de asistenţă religioasă se va desfăşura în deplină libertate, în funcţie de apartenenţa confesională a acestora, fiind exclusă orice activitate cu caracter prozelitist. Comandanţii unităţilor militare de alte confesiuni decât cea ortodoxă, la cererea acestora, pot beneficia de asistenţă religioasă din partea Bisericii sau a cultului de care aparţin, în condiţiile stabilite la punctul 2 din prezentul Protocol. 4. Preotul se subordonează, din punct de vedere administrativ, comandantului structurii în care este încadrat şi se conformează regulilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării şi regulamentele pentru personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale. Din punct de vedere spiritualeconomic, este supus Episcopului locului, cu respectarea rânduielilor bisericeşti. 5. Preotul este îndrumătorul religios şi spiritual în unitatea şi garnizoana în care-şi desfăşoară activitatea, pe baza unui program religios integrat în planul de activităţial unităţii, aprobat de comandant, şi are, de regulă, următoarele îndatoriri: — cultivă în sufletele militarilor credinţa strămoşească, sentimentul datoriei faţă de ţară şi popor, dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înaintaşilor; dezvoltă sentimentul demnităţii şi onoarei militare, sentimentul patriotic şi al răspunderii faţă de îndeplinirea misiunilor încredinţate; — desfăşoară activitate de educaţie moral-religioasă, etică şi civică a militarilor, cadrelor militare şi personalului civil, în incinta unităţilor militare; — colaborează cu alţi factori educaţionali pentru organizarea serviciilor religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român: sărbători naţionale, religioase, aniversări, comemorări şi evocări, Ziua Eroilor, Ziua Armatei Române, zilele categoriilor de forţe ale armatei, armelor, unităţilor, depunerea jurământului militar, încorporarea şi trecerea în rezervă etc. — oficiază serviciile religioase, administrează Sfintele Taine, asigură mărturisirea şi împărtăşirea personalului militar, civil şi desfăşurarea activităţii de pastoraţie individuală în unităţi, pe terenul de instrucţie şi în aplicaţie, în timp de pace şi de campanie; — acordă asistenţă religioasă în spitalele militare şi la închisoarea militară, acolo unde există; — îşi face cunoscută opinia sa când socoteşte necesar sau când i se solicită, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor; — previne şi combate prin mijloace pastorale specifice faptele antisociale, cele îndreptate împotriva ordinii constituţionale ori a capacităţii de luptă; — se îngrijeşte împreună cu comandantul de starea morală, psihică şi disciplinară a militarilor; — acordă atenţie deosebită problemelor de educaţie privind familia. (Continuare in pag. a 2-a) PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE TEOCTIST MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE GHEORGHE TINCA MESAJUL ÎNTÂISTATĂTORILOR BISERICILOR ORTODOXE (PATMOS, 26 septembrie 1995) 1- Slavă şi laudă şi mulţumire înălţăm Dumnezeului nostru Celui în Treime, că ne-a învrednicit din nou prim mila şi harul Său, pe noi întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe locale, să ne întâlnim , în insula ce se cheamă Patmos“ (Apocalipsa I, 9) pentru a sărbători împreună împlinirea a o mie nouă sute de ani de la scrierea cărţii sfinte a Apocalipsei Sfântului Ioan, care încheie Sfintele Scripturi ale Bisericii. Prăznuind laolaltă cu strălucire şi slujind împreună Domnului întru pomenirea Sfântului slăvitului Apostol şi Evanghelist loan şi împărtăşindu-ne din Pâinea şi Potirul credinţei noastre comune, ale speranţei şi ale iubirii, dorim să adresăm credincioşilor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi tuturor celor ce cred în Hristos, ca şi tuturor oamenilor de bună credinţă, un mesaj de pace şi de iubire, şi să ne unim cu toţii pentru a asculta „ceea ce Duhul spune Bisericilor“ (Apocalipsa II, 11, 12, 17, 29; III, 6, 13, 22) în aceste timpuri grele. 2. Timpurile sunt într-adevăr critice, iar responsabilitatea Bisericii lui Hristos devine grea şi complexă nu numai faţă de fiii săi, ci şi faţă de toţi oamenii şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Starea critică a acestor timpuri, care sunt caracterizate de mulţi ca „apocaliptice“, este determinată şi intensificată de îndepărtarea şi lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi, odată cu acestea de încercarea, de îndumnezeire a puterii şi a plăcerilor umane, pe altarul cărora se sacrifică totul, semenii şi întreaga creaţie materială. în aceste timpuri credem că este de datoria noastră să subliniem însemnătatea Revelaţiei în Hristos pentru progresul omenim, pentru pacea şi înfrăţirea popoarelor, precum şi responsabilitatea Bisericilor Ortodoxe de a contribui, cu tot ce le stă în putere, la instaurarea acestor principii în lumea întreagă. Ele devin astfel purtătoare şi propovăduitoareale duhului şi etosului acestei Revelaţii. De aceea, din acest loc sfinţit de evanghelistul iubirii, facem către toţi oamenii, mai ales către cei ce deţin puterea pe pământ şi către cei ce vieţuiesc în regiuni de conflicte şi războaie, apel la adevăr, pace şi dreptate pentru toţi. In acest scop suntem gata să oferim şi noi, ca Biserici, puterile noastre spirituale şi morale, oriunde s-ar cere aceasta. 3. Prin apelul nostru dorim să facem cunoscut încă o dată tuturor, cu deosebire celor care intenţionat sau din ignoranţă prezintă o imagine inexactă şi deformată a Bisericii Ortodoxe, că înţelegerea bisericească ortodoxă a neamului nu conţine în nici un fel elementul agresivităţii sau al conflictelor între popoare, ci se referă la specificul fiecăruia dintre acestea, la dreptul sfânt al acestora de a păstra şi cultiva bogăţia tradiţiilor lor şi de a contribui în acest fel la progresul, pacea şi reconcilierea tuturor oamenilor. De aceea şi condamnăm orice fel de fanatism naţionalist capabil să conducă la dezbinare şi ură între oameni, la înstrăinarea sau dispariţia elementelor culturale şi religioase ale altor popoare de pe pământ şi la încălcarea dreptului sacru al libertăţii şi demnităţii persoanei umane şi ale minorităţilor de pretutindeni. 4. Prezentul Mesaj este adresat într-un moment de răscruce al istoriei umane, marcat de apropiatul sfârşit al celui de al doilea mileniu după Hristos şi începutul secolului al XXI-lea. Biserica Ortodoxă nu poate lăsa această aniversare să treacă neobservată, deşi nu ignoră faptul că măsurarea timpului în milenii şi alte unităţi este în fond act convenţional. Măsurarea timpului istoric cu referire la Hristos, cheamă, mai ales pe cei ce cred în Hristos, să marcheze acest moment istoric şi să-l folosească ca pe un prilej de evaluare a marilor evenimente ale secolului ce se încheie şi de estimare a problemelor şi posibilităţilor secolului care, cu voia lui Dumnezeu, se apropie. Pentru aceste motive, Biserica Ortodoxă intenţionează să organizeze sărbătorirea la nivel panortodox a jubileului anului 2000 d.Hr., în timpul căreia va preamări pe Domnul istoriei pentru tot ceea ce a dăruit Bisericii şi lumii Sale în secolul care se încheie, aducând slavă lui Dumnezeu „pentru toate“, după spusele unui Sfânt Părinte al Bisericii, şi va invoca harul, luminarea şi ajutorul Lui asupra Bisericii şi lumii Sale pentru mileniul care urmează. 5. în ceea ce priveşte secolul care se încheie observăm că pentru Biserica Ortodoxă acesta a fost plin de evenimente importante. In diferite părţi ale lumii, creştinii ortodocşi au suferit grele şi îndelungate persecuţii. Martiriul lor a întărit duhul ortodox al smereniei evanghelice, „al răbdării şi al credinţei sfinţilor“ (Apocalipsa XIII, 10) în Acela Care , a pornit ca un biruitor ca să biruiască“ (Apocalipsa VI, 2) şi al certitudinii că în trăirea Crucii lui Hristos se cuprinde şi trăirea Învierii. Sângele martirilor cunoscuţi sau necunoscuţi leagă Biserica noastră într-un mod special de timpurile apostolice. 6. Experienţa aceasta a muceniciei a fost însoţită de mărturia teologică ortodoxă, prin care s-a reînnoit teologia artistică şi a fost pusă în evidenţă învăţătura patristică despre lume şi om, precum şi cea despre Biserică şi Sfintele Taine. Redescoperirea şi promovarea creatoare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi răsăriteni ai Bisericii, a „limbajului“ şi a frumuseţii icoanelor, precum şi reîmprospătarea conştiinţei misionare, a vieţii monahale şi redescoperirea şi punerea în valoare a Părinţilor filocalici, în strânsă legătură cu dialogul fructuos cu unele curente contemporane ale Filosofiei şi Ştiinţei, toate acestea au dat viiaţă teologiei ortodoxe şi au făcut-o apreciată pe plan internaţional. De aceea, suntem chemaţi să cinstim pe promotorii acestei înfloriri teologice, care prin eforturile lor stăruitoare au condus teologia ortodoxă la o mărturie comună în lumea de astăzi, dincolo de deosebirile şi graniţele etnice şi rasiale. 7. Reînviorarea creatoare a duhului Părinţilor Bisericii nu numai că au ajutat lumea teologică şi bisericească contemporană la înnoirea vieţii Bisericilor noastre locale în general, ci, de asemenea, a oferit diferitelor organisme ale Mişcării Ecumenice, cât şi dialogurilor teologice bilaterale sau multilaterale, mărturia Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice. Mişcarea Ecumenică, în general, a cărei prezenţă la acest sfârşit de mileniu a fost puternică şi a readus speranţe sfinte între creştinii divizaţi, a constituit un spaţiu important de mărturie, de afirmare şi contribuţie pentru teologia ortodoxă. Din păcate, însă, criza şi devierile semnalate în ultimele, decenii în sânul Mişcării Ecumenice impun Bisericii Ortodoxe nevoia unei atitudini de rezistenţă faţă de astfel de devieri, precum şi afirmarea Tradiţiei autentice a Bisericii. In mod special considerăm că Uniaţia şi Prozelitismul constituie piedici serioase în calea progresului dialogului nostru cu Romanocatoliicii şi Protestanţii. 8. In aceste timpuri caracterizate de un proces nestăvilit de secularizare se impune în mod deosebit necesitatea afirmării însemnătăţii sfinţeniei vieţii, având în vedere criza spirituală care domină civilizaţia de astăzi, înţelegerea greşită a libertăţii ca liber(Continuare in pag. a 2-a)