Telegraful Român, 1997 (Anul 145, nr. 1-48)

1997-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 VOCAŢIA ŞI MISIUNEA SF. IOAN BOTEZĂTORUL In terminologia liturgică, Sf. loan , fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, este numit: Prooroc, înaintemergâtor şi Botezător. El, ca instrument al lucrării lui Dumnezeu in lume, a răspuns prezent, prin cuvânt şi faptă, la cele 3­­chemări" ale sale. Sf. loan întruneşte toate însuşirile proorocului adevărat. A fost tri­mis de către Dumnezeu „ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el" (I. 1,7). In ierarhia umană însuşi Iisus Hristos este Cel ce-l aşează pe un loc aparte. El zice: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât loan Botezătorul" (Mt. 11,11). Este o personalitate de excepţie, un suflet de elită, având o voinţă de fier. Fără prihană, generos, gata pentru jertfă şi cu duhul prooro­­ciei, el se detaşează de toţi ceilalţi. însuşirile acestea îl definesc pe au­tenticul prooroc. Autenticitatea sa este dovedită şi prin credibilitatea pe care şi-o câştigase printre contemporanii săi. Ca un adevărate profet Sf. Ioan excelează prin smerenie, aducând ca dovadă faptul că el însuşi îşi fixează rolul în raport cu Iisus, re­­cunoscându-şi inferioritatea şi limita atribuţiilor sale. .Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Mt. 3,11). La întrebarea contemporanilor, cine este, el răspunde că nu este Hristos ci trimisul Lui. Recunoaşte un Iisus Hristos pe „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (I. 1,29). Se consideră a fi „prie­tenul Mirelui, cel care stă şi ascultă de Mire" (I. 3,29). El recunoaşte cu satisfacţie: „Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă mic­şorez" (I. 3,33). Sf. loan are mulţumirea că lui i s-a hărăzit soarta de a fi înainte­­mergătorul Mântuitorului, cel ce a pregătit venirea Fiului lui Dum­nezeu pe pământ „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire". El, loan, are bucuria de a mărturisi pe Iisus ca pe Cel făgăduit de prooroci: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acela este Fiul lui Dumnezeu" (I. 1,34). Ca Botezător, el este cel ce în apele Iordanului este „împlinitor al dreptăţii" (Mt. 3,15). Dreptatea înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar „drept" era cel ce împlinise aceste porunci (Lc. 1,6 S.U.). loan L-a botezat pe Iisus pentru ca nici această orânduire de la Dumnezeu — de a se boteza — să nu rămână neîndeplinită de El, singurul care împlineşte, la dimensiunea absolută, toată dreptatea. Cu ocazia Botezului, loan devine martor al prezenţei autentice a Sf Treimi (Lc. 3,22). Glasul lui Dumnezeu — Iată aduce la cunoş­tinţă identitatea Celui ce este botezat. Participarea auzită a Divinu­lui Tată este dovada cea mai elocventă a faptului că Ioan prin bote­zul său îşi arăta misiunea sa ca pe o încredinţare de sus. Duhul în chip de porumbel nu era prezent doar pentru a întregi Treimea ci pentru a pecetlui cu autoritatea sa actul din repejurile Iordanului. De acum mulţimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărtu­risite de loan. Acum Iisus s-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar loan nu-L cunoscuse (I.1,31), pentru că deşi îi era rudenie (Lc. 1,36), el îşi petrecuse viaţa în pustie, propovăduind şi botezând, Dumnezeu Întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe loan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie şi de prietenie ce le are cu EL Prin acţiunea sa de la râul Iordanului, loan anticipează Botezul ca taină (Mt. 3,11). Botezul „cu apă şi cu Duh* va veni mai târziu şi va fi împărtăşit spre iertarea păcatelor. De ce s-a botezat Iisus cu bo­tezul lui loan? Sf. loan Gură de Aur cu autoritatea sa generată de spiritul de profunzime al gândirii sale dă răspunsul „La botezul din apele Iordanului loan Botezătorul cerea tuturor pocăinţă, însuşi bo­tezul era numit „al pocăinţei". Cu toate acestea lui Iisus nu I-a ce­rut pocăinţă. Dimpotrivă, în faţa Lui s-a simţit umilit, zicând că el însuşi ar avea nevoie să fie botezat de Iisus şi nu invers (Mt. 3,14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era „zămislit de la Duhul Sfânt", iar nu din trup bărbătesc (1.1,13). Dar El nu avea nici păcate personale (1.8,16), după cum El nu avea trebuinţă nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui loan nu I-o putea oferi. Iisus s-a botezat pentru ca loan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: „Iată Mielul lui Dum­nezeu" (I. 1,29). loan II mărturiseşte oamenilor, iar acum 1-1 şi arată pentru ca mărturisirea lui, despre „Cel ce vine" după el (Lc. 3,16); 1.1,27) să nu rămână îndoielnică. Sf. loan Botezătorul a simţit deosebit de vie şi de activă chemarea de a face cunoscută oamenilor pocăinţa (Mt. 3,2). Era un propovă­duitor asiduu al instaurar­ii unui climat de pocăinţă, de părere de rău, de dorinţa de îndreptare. Răul era adânc înrădăcinat. Consecinţele lui erau vizibile la fiecare pas. Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pă­mânt era o realitate. Lucrarea lui trebuia să înceapă de la o bază. Iată rolul de pregătitor, de înaintemergâtor cu care a fost însărcinat loan, simţindu-se deosebit de onorat de acesta. Sf. loan este conştient că misiunea sa nu poate fi dusă la bun sfârşit fără curaj. II vedem inflăcărându-se in discuţiile avute cu fa­riseii şi cu saducheii (Mt. 3,7—12). Chemarea curajului este cea care defineşte cu un argument în plus uimitoarea personalitate a sa. Smerit şi atent, bun cunoscător al celor specifice timpului său, Ioan nu pregetă a adăuga şi asprimea când e vorba de netezirea drumu­lui ce duce la împlinirea misiunii sale. Trebuie amintit de asemenea şi curajul său atunci când mustră pe Irod pentru nelegiuirea sa. (Mt. 14,4). Această calitate a sa, această chemare „a curajului" nu-1 părăseşte până la moarte. Curajul său era al unui „bărbat drept şi sfânt" (Mc. 6,20). Printre sfinţi, Sf. Ioan Botezătorul este sfântul cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu. Iar iconografic, aceasta se exprimă prin repre­­zentarea lui Iisus aşezat pe tron, alături de care stau­­ de-a dreapta Fecioara Maria iar de-a stânga Sf. loan. Sf. Prooroc şi Inaintemer­­gător loan este aşezat mai sus decât lumea îngerilor, fiind reprezen­tat uneori cu aripi de înger. Aflându-se aproape de Hristos, creştinii invocă darul lui de a mij­loci, pentru trebuinţele lor, la tronul ceresc. Ca „Sfeşnic al Luminii" şi „Rază a Soarelui Dreptăţii", credincioşii îşi îndreaptă gândul către el, cu smerită cerere, să roage pe Hristos Mântuitorul să dăruiască pace lumii şi sufletelor lor mare milă. Pr. MIHAI IOSU RECENZIE Ion Popescu: ORTODOXIA IN FAŢA EREZIILOR CON­TEMPORANE, Ed. Diogene, 1996,116 p. în confuzia de idei mai mult sau mai puţin religioase, cartea Pă­rintelui Ion Popescu de la Facultatea de Teologie din Piteşti vine să reafirme nişte coordonate ce definesc poziţia Bisericii Ortodoxe. Intitulată de altfel semnificativ, „Ortodoxia în faţa ereziilor con­temporane", lucrarea aceasta era mai mult decât necesară. Intr-o expunere clară, sintetică, bine argumentată, cartea, care abia de­păşeşte o sută de pagini, îşi va ocupa degrabă locul său între lu­crările de referinţă în domeniu. Dar, mai presus decât atât, va fi un îndreptar util oricărui credincios ortodox. Lucrarea, apărută cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Ar­geşului şi Muscelului, e prefaţată, cu largi aprecieri, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, care relevă nu numai valoarea şi utilitatea ei, ci şi unul dintre meritele esenţiale: acela de a identifica rădăcinile pre-creştine ale fenomenelor religioase şi para-religioase abordate de autorul cărţii. După un scurt "Argument", autorul deschide lucrarea cu o „In­troducere", care, în scurte pagini relevă prezenţa ereziilor în istoria Bisericii Creştine. De aceea, era firesc ca primul capitol să fie dedi­cat „Cauzelor care au determinat apariţia învăţăturilor greşite". Pagini interesante simt dedicate „Mişcării advante moderne", cu mulţimea de forme sub care se prezintă. De o relevanţă particulară e capitolul: „Mişcarea religioasă sin­­cretistă de origine orientală". Autorul arată cauzele multiple ce au dus la răspândirea unor concepţii religioase panteiste, provenite din Extremul Orient, în Occidentul care, cu teologia sa deficitară, nu mai putea răspunde marilor întrebări ale omului. Aşa au luat naş­tere mişcările: spiritistă, teozofică şi antropozofică. Autorul uzează de o foarte serioasă bibliografie de specialitate. De ajuns să mă re­fer la „Trilogia mistică" a lui Lodojenski, lucrare care, deşi se tipă­rea la începutul secolului nostru, este încă nedepăşită. O foarte bine-venită punere la punct a yogăi, în raport cu creş­tinismul („Yoga şi Creştinismul") răspunde la o mulţime de întrebări şi tentaţii ce agresează azi pe mulţi tineri convinşi de o posibilă compatibilitate între cele două doctrine. Tot mişcări sincretiste sunt şi „Baha'i şi New Age“, cărora se sub­sumează „un amalgam de practici şi doctrine" neo-păgâne. Magistrale sunt ultimele două capitole ale cărţii. Unul, „Morala creştină şi patima desfrânând“, se ocupă de o problematică vastă a vieţii omului contemporan. Dintr-o perspectivă antropologică or­todoxă, autorul răspunde fără ezitări poziţiei neo-păgâne a filosofu­lui „creştin" N. Berdiaev. Şi, spre surprinderea şi satisfacţia noas­tră, face largi referinţe la neo-darwinismul ce se instaurează azi în domeniul ştiinţelor. De notat că lucrarea citată („Un râu pornit din Eden", a lui Richard Dawkins), de dată recentă, e o piesă dintr-o suită de lucrări, toate de aceeaşi orientare evoluţionist-materialistă, şi apare într-o coloană de ştiinţă în numeroase state din lume, fă­când parte, probabil, dintr-un plan de anvergură. Autorul nostru e dintre primii care iau poziţie în faţa acestei re­orientări a unei părţi a oamenilor de ştiinţă încă neeliberaţi de anumite prejudecăţi. Era, deci, firesc ca al doilea capitol să răspundă ateismului de sor­ginte psihanalitică: „Teologie, psihologie şi para-psihologie". Cu ar­gumente din întreaga cultură a umanităţii, autorul răspunde celor ce cred în diverse „lumi paralele" şi care fac din însuşirile deose­bite ale unor persoane argumente „ştiinţifice" pentru doctrine para­­religioase. In „Concluzii", autorul adresează credincioşilor Bisericii noastre chemarea de a rămâne fideli revelaţiei Mântuitorului Iisus Hris­tos, exprimată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Cartea Părintelui Ion Popescu, bine argumentată scripturistic şi patristic, va răspunde cu succes cerinţelor multiple create de rela­tivismul doctrinar şi liberalismul moral ce asaltează societatea ro­mânească. Un răspuns concis, serios şi la îndemâna oricui. Ierom. Iuvenalie Ionaşcu Parohul Comunităţii Ortodoxe Române „Sf. Ioan Casian" din Roma (Urmare din pag. 1) defnicerul Petru al lui Ştefan Ureche şi cămaraşul Hristofor Larionov, şi trei boieri; în astfel de călătorii mai erau căruţaşi, cai, căruţe etc. Arhimandritul Varlaam Moţoc nu este altul de­cât viitorul mitropolit al Moldovei Varlaam de la care ne-au rămas Cartea românească de învăţă­tură, aşa-numita Cazanie a lui Varlaam (1643), apoi Cele Şapte Taine (1645), şi Răspunsul împo­triva catehismului calvinesc (1645). Revenind la călătoria la Moscova, trebuie să spunem că Varlaam ducea cu el la Ţarul Mihail şi către ierarhia superioară bisericească, scrisori de la domnitorul Miron Bamovschi, de la Anas­tasie Crimca, Mitropolitul Moldovei, şi de la Petru Movilă la care se opriseră la Kiev, unde Movilă era stareţ la Lavra Pecarska. Varlaam a stat la Moscova aproape un an. Când s-a întors în Moldova, nu mai existau nici Miron Rarnovschi domnitor, nici Anastasie Crimca mi­tropolit. In 1632 Varlaam este ales mitropolit, iar domnitor devine Vasile Lupu, cu alură de bazileu bizantin. Varlaam a avut un rol important împreună cu dom­nitorul Vasile Lupu pentru scoaterea dintr-un mare impas în care se afla în Transilvania Mitro­politul Ilie Iorest, prigonit de calvini. Vasile Lupu i-a dat lui Ilie Iorest paşaport moldovenesc, ca să ajungă la Moscova cu speranţa că va fi ajutat de Ţar să răscumpere 24 de chezaşi puşi la popreală de autorităţi până ce Mitropolitul va plăti o sumă imensă de bani. Chiar dacă misiunile externe ale lui Varlaam n-au avut la vedere scopuri politice, ele erau me­nite să întărească bunele relaţii între ţări şi prin înalte contacte personale.10­1 între 1769—1774, după un război între Rusia şi Turcia, Ţările Române s-au aflat sub administra­ţie militară rusescă, în anul 1752 Inochentie a fost ales episcop al Huşilor. Generalul rus Elem, biruitor al tătarilor şi al turcilor în Moldova, cere ambelor Ţări Ro­mâneşti să trimită la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina a II-a (1762—1796), câte o delegaţie şi „un obraz din cu­rosul Sfintei Biserici*, după cum ne informează Vartolomeu Măzăreanu.11 Din Muntenia a plecat Mitropolitul Grigorie, ar­himandritul Chesarie, viitor episcop de Râmnic, ar­himandritul Filaret, şi el viitor episcop de Râmnic, şi apoi Mitropolit, vistiernicul Mihai Cantacuzino şi logofătul Nicolae Brâncoveanu, iar din Moldova episcopul Inochentie de l­a Huşi cu suita lui. Am­bele delegaţii erau alese de Divanu­rile domneşti. Ierarhii erau însoţiţi de clerici şi boieri demnitari laici. Printre clericii moldoveni erau stareţul Var­tolomeu Măzăreanul de la Solea, şi Benedict de la Moldoviţa. Inochentie şi ai lui au plecat în decembrie 1769, cu săniile, spre Petersburg. Aveau scrisori către împărăteasă, referitoare la unele interese ale Mol­dovei. Cereau ca mitropoliţii şi boierii să aibă putere judecătorească, cereau curţii să oprească abuzurile armatei de ocupaţie 10­­­12, etc. Moldovenii mai cereau sprijinul împărătesei pen­tru readucerea în ţară a moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, luate de polonezi în 1686 şi aflate la Zolkiew. Descrierea călătoriei, cu nenumărate peripeţii, a fost descrisă de stareţul de la Moldoviţa. Bene­dict: Mergerea drumului nostru de la Moldova la Petersburg, leat 1769. Au trecut prim Kiev şi au ajuns la Moscova, şi apoi la Petersburg, după trei luni de călătorie. Au fost primiţi de împărăteasă în Duminica Floriilor, cu mare fast şi cu cuvântări, moldoveanul Inochentie vorbind cel dintâi. Abia în iulie Inochentie a plecat înapoi spre Moldova, după ce a făcut o vizită şi mareşalului Rumianţov. La întoarcere a raportat domnitorului şi mitro­politului rezultatul misiunii, şi a predat scrisorile pe care le primise de la autorităţile din capitala Rusiei13. Mitropolitul Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, în 1772 a fost trimis într-o misiune diplomatică la Focşani, pentru a trata cu contele Orlof, reprezen­tantul Rusiei, probleme ale Ţării Româneşti. Mitro­politul Grigorie II se bucura de mare prestigiu. In anul 1776 Patriarhul Ecumenic Sofronie al II-lea (1774—1780), la cererea domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774—1782), i-a conferit lui Grigorie II tit­lul onorific de „Locţiitor al scaunului Cezareei Ca­­padociei“, ceea ce îl plasa pe locul II în ierarhia Constantinopolitană, după Patriarhul Ecumenic. Tit­lul n-a fost abolit până astăzi. Dar de la Patriarhul Justin el nu se mai foloseşte, deoarece ar limita autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Ne oprim aici. Un studiu mai larg şi mai siste­matic despre „ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI—XVIII", a scris Ilie Georgescu!„ La cei pe care i-am pomenit, şi la cei pe care i-am trecut cu vederea, ar fi trebuit să-l pomenim neapărat şi pe Ilarion al Argeşului, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu, şi pe Mitropolitul Teofl al Ţării Româneşti care l-a însoţit pe Matei Basarab la Constantinopol în 1632, iar mai apoi, în 1640, a făcut parte dintr-o solie la Gheorghe Racoţi în Ar­deal.15 Din secolul al XVI-lea trebuie amintit mitropolitul Ungrovlahiei Maxim Brancovici (cca 1506—1509), care a fost trimis de domnitorul Radu cel Mare să facă pace cu Bogdan cel Orb al Moldovei. Se ştie că argumentul lui a fost acela că e păcat ca doi domnitori din aceeaşi seminţie să se bată între ei, afirmare timpurie, oficială, a identităţii de neam a locuitorilor celor două Ţări Româneşti. Maxim era de neam domnesc, urmaş al despoţilor sârbi, ve­nit în Ţara Românească şi hirotonit episcop de Râmnic de Nifon al II-lea, Patriarhul Constantino­­polului. A devenit apoi Mitropolit. Tot el a condus o misiune diplomatică în Transilvania, trimis de domnitorul Mihnea cel Rău (1509), dar nu s-a mai întors în Ţara Românească ci a mers la Mănăstirea Cruşedol. Va reveni în ţară doar în 1512, invitat de Neagoe Basarab, care se căsătorise cu o nepoată a sa, dar nu va mai reocupa scaunul Ungrovla­hiei. Ar mai fi trebuit reamintit şi Mitropolitul Igna­­tie (Sârbul), (1653—1655, 1659), prieten cu Matei Basarab şi apoi cu Constantin Şerban. Acesta în­deplineşte două misiuni diplomatice ca sol în Tran­silvania. Ghedeon al Moldovei (cca 1653—1659) conduce în 1656 o solie la Moscova, cu care în­cheie un tratat de alianţă în numele domnitorului Gheorghe Ştefan. Se cerea Ţarului să ajute la eli­berarea Moldovei de turci şi de tătari şi se mai cerea înapoierea către Moldova a cetăţilor Hotin, Tighinia, şi Cetatea Albă, devenite raiale turceşti. Şi Mitropolitul Dosoftei (1671—1673; 1676—1686) a fost folosit ca sol diplomatic în 1684, trimis de domnitorul Ştefan Petriceicu.16 Trebuie să adăugăm la aceştia mai vechi, şi pe preotul Vasile Lucaciu, trimis de guvernul român în 1917 cu misiuni importante în Statele Unite, Franţa, Elveţia şi Italia, pentru a prezenta Gu­vernelor ţărilor respective şi opiniei publice mon­diale, revendicările românilor transilvăneni. Tot în 1917, alături de Vasile Lucaciu, a fost trimis în Statele Unite (prin Siberia şi Japonia) preotul Ioan Moţa (născut 15 dec. 1868 —­­I­ 1940) şi tot el, în 1918, a lucrat în redacţia Ziarului „Cuvânt moldovenesc" din Chişinău, militând pentru Unirea Basarabiei cu Ţara, precum a făcut, tot acolo, şi un alt preot, Onisifor Ghibu din Săliştea Sibiului. Şi să ne amintim că, aşa cum arhiepiscopul Papan­dreu a fost la un moment dat prim-ministru al Greciei, şi arhiepiscopul Macarios preşedinte al Ci­prului, şi la noi Patriarhul Miron Cristea a fost regent în prima domnie a Regelui Mihai (20 iulie 1927—8 iunie 1930), iar mai apoi prim-ministru (10 februarie 1938 — 6 martie 1939). Şi mai aproape de noi un număr însemnat de clerici au îndeplinit şi misiuni diplomatice pe lân­gă guverne, preşedinţi de state, regi şi papi. A­­ceştia rămân pe seama istoriei pe care o va scrie viitorul. 10 Despre Varlaam există o literatură imensă. Des­pre misiunea în Rusia: Pr. Constantin Nonea, Legăturile mitropolitului Varlaam cu Bisericile Ortodoxe din Kiev şi Moscova, în rev. „Mitro­polia Moldovei şi Sucevei", XXXIII, nr. 10—12, 1957 p. 807 şi urm. în acelaşi număr şi alte stu-­­ dii despre Varlaam. 11 V. A. Urechia, Vartolomeu Măzăreanul, Buc„ 1d89, p. 190. 12 Vezi „Arhiva românească", 1, 1841 p. 276—281. 13 Vezi Pr. Anton I. Popescu, Inochentie, episcopul Huşilor, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Suce­­vei", anul XLIII, nr. 3—4, 1967, p. 275 şi urm. 14 în rev. „Studii Teologice“, IX, 1967, nr. 3—4. 15 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului Bi­blic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 49. 16 Idem, p. 104. Clerici români în diplomaţie TELEGRAFUL ROMÂN La Botezul Domnului — 1997 (Urmare din pag. 1) Dar setea noastră de descoperire nu ne este nici pe departe astâm­părată; altfel am închide fără probleme televizorul şi nu l-am mai deschide. Ba cel mai adesea „descoperirile“ cotidiene încă mai mult ne stârnesc dorinţa după altele şi altele, tot mai noi. Chipul nesfârşirii dumnezeieşti din noi nu se poate sătura cu „bu­căţile“ unei lumi mereu cu limite — în oricâte milioane sau miliarde de kilometri, de tone, de bani sau altceva s-ar măsura acestea. Lăcomia de mai mult în orice domeniu, care ne îndeamnă uneori­ la acte de eroism la fel cum alteori este pricina a tot felul de păcate, apare astfel ca o pervertire a curatei rădăcini dumnezeieşti a nevoii de nemărginire a omului. Acum, la Botezul Domnului, în sfârşit, setea noastră de descoperire fără margini poate fi satisfăcută de o Descoperire a unei Nemărgi­niri care este unicul Izvor al tuturor celorlalte descoperiri şi mărgi­niri.Acum se săvârşeşte, după înţelepciunea şi lucrarea tainică a Ico­­nomiei dumnezeieşti, însăşi Descoperirea Dumnezeirii. Şi mai departe, mai ales tâlcuirile inspiraţilor şi Sfinţilor Părinţi teologi, păstrate în cântările Bisericii, ne pot ajuta să înţelegem câte ceva din această Taină nemăsurată. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, pentru noi a bine­voit a Se face ca şi noi. Şi Se îmbracă astăzi cu repejurile Iordanu­lui, nu El având de trebuinţă de aceasta spre curăţire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naştere. O, minune: Hristos, Dumne­zeul şi Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topeşte şi zideşte din nou fără de sfărâmare şi mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul... Se botează Hristos, şi iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea. Şi se văd deschizându-se cerurile, pe care Adam şi le-a în­chis sieşi şi celor împreună cu dânsul. Şi Duhul mărturiseşte Dum­nezeirea, că v­ine peste Cel ce este asemenea cu Dânsul­ şi glas din cer s-a auzit. Că de acolo este Cel mărturisit... Astăzi făptura se luminează; astăzi se veselesc toate cele cereşti, împreună cu cele pământeşti, îngerii şi oamenii se amestecă laolaltă. Că unde este de faţă împăratul este şi buna rânduială. Deci să aler­găm la Iordan, să vedem cu toţii pe loan cum botează creştetul cel nefăcut de mână şi fără de păcat... Cerul deschizându-se, prin prea luminatele sale adâncuri, cele mai ascunse, proorocul a zărit pe Duhul, Cel trimis de la Tatăl, pogorân­­du-se ca un porumb în chip negrăit. Şi rămânând peste Cuvântul cel preacurat, S-a arătat popoarelor, venind la Stăpânul... Precum în cer tot aşa şi la Iordan, puterile îngereşti au stat de faţă, au cutremur şi cu mirare, privind la smerenia cea mare a lui Dumnezeu: cum Cel ce ţine aşezarea apelor celor mai de deasupra a stat în ape, purtător de trup, Dumnezeul părinţilor noştri.... Ştim că cele ce s-au arătat lui Moise în rug, aici prin uimitoare aşezăminte s-au lucrat. Că precum Fecioara, care a purtat în sine foc, născând pe Purtătorul de lumină, a fost păzită de Binefăcătorul nevătămată, aşa au fost păzite şi repejurile Iordanului, primindu-L pe El... Lumina cea adevărată s-a arătat şi luminare tuturor se dăruieşte. Se botează cu nod Hristos, Cel ce este mai presus de toată curăţia. Pune sfinţenie în apă şi curăţire sufletelor se face aceasta. Pământesc lucru este ceea ce se vede şi mai presus de ceruri, ceea ce se în­ţelege. Prin baie este mântuirea, prin iapă Duhul şi prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne...“. De aceea „veniţi credincioşii să vedem unde s-a botezat Hristos. Să mergem la râul Iordanului... şi să vedem pe Făcătorul lui Adam... (cum) stropeşte cu apă înnoitoare pe cei ce se apropie de Dânsul cu credinţă, şi botează cu Duh spre viaţa cea neîmbă­­trânitoare... aşa şi nouă această dumnezeiască prăzmuire ne va fi baie de a doua naştere, din care vom vedea şi Lunama cea neapusă a Treimii“. Făptura cea nouă în Hristos (Urmare din pag. 1) este cineva este făptură nouă“. (II Cor. 5,17). Numai dacă vom avea ca te­melie a vieţii noastre pe Hristos, numai dacă vom avea înscrisă în sufletul nostru Evanghelia Lui, numai dacă vom deveni membri vii ai Bisericii Lui prin partici­parea noastră la Tainele acesteia şi mai ales prin împărtăşirea cât mai deasă cu Trupul şi Sângele lui Hristos atunci „făptura cea nouă“ va deveni realitate şi vom lua parte activi la crearea unei noi comuniuni de viaţă şi iubre între toţi cei care-L mărturisesc pe Hristos ca Domn şi Mântuitor. Este necesar ca mereu să dăm ceea ce avem mai bun şi mai fru­mos în noi, pentru ca acest în­demn de a deveni „făptură no­uă“, să devină realitate pentru fiecare dintre noi. Cu simţăminte de încredere, de dragoste şi de nădejde în Dumnezeu şi cu iubire faţă de toţi semenii noştri, suntem che­maţi toţi, clerici şi mireni, la a­­ceastă luptă duhovnicească că­reia trebuie să-i răspundem cu „prezent" şi cu toată dăruirea noastră. Să punem deci început bun vieţii noastre întru a deveni „făptură nouă" începând din pri­ma zi a acestui an în care ne-a învrednicit Dumnezeu să intrăm, pentru ca să dobândim o viaţă creştină autentică. |

Next