Telegraful Român, 1997 (Anul 145, nr. 1-48)
1997-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 VOCAŢIA ŞI MISIUNEA SF. IOAN BOTEZĂTORUL In terminologia liturgică, Sf. loan , fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, este numit: Prooroc, înaintemergâtor şi Botezător. El, ca instrument al lucrării lui Dumnezeu in lume, a răspuns prezent, prin cuvânt şi faptă, la cele 3chemări" ale sale. Sf. loan întruneşte toate însuşirile proorocului adevărat. A fost trimis de către Dumnezeu „ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el" (I. 1,7). In ierarhia umană însuşi Iisus Hristos este Cel ce-l aşează pe un loc aparte. El zice: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât loan Botezătorul" (Mt. 11,11). Este o personalitate de excepţie, un suflet de elită, având o voinţă de fier. Fără prihană, generos, gata pentru jertfă şi cu duhul proorociei, el se detaşează de toţi ceilalţi. însuşirile acestea îl definesc pe autenticul prooroc. Autenticitatea sa este dovedită şi prin credibilitatea pe care şi-o câştigase printre contemporanii săi. Ca un adevărate profet Sf. Ioan excelează prin smerenie, aducând ca dovadă faptul că el însuşi îşi fixează rolul în raport cu Iisus, recunoscându-şi inferioritatea şi limita atribuţiilor sale. .Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Mt. 3,11). La întrebarea contemporanilor, cine este, el răspunde că nu este Hristos ci trimisul Lui. Recunoaşte un Iisus Hristos pe „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (I. 1,29). Se consideră a fi „prietenul Mirelui, cel care stă şi ascultă de Mire" (I. 3,29). El recunoaşte cu satisfacţie: „Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (I. 3,33). Sf. loan are mulţumirea că lui i s-a hărăzit soarta de a fi înaintemergătorul Mântuitorului, cel ce a pregătit venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire". El, loan, are bucuria de a mărturisi pe Iisus ca pe Cel făgăduit de prooroci: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acela este Fiul lui Dumnezeu" (I. 1,34). Ca Botezător, el este cel ce în apele Iordanului este „împlinitor al dreptăţii" (Mt. 3,15). Dreptatea înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar „drept" era cel ce împlinise aceste porunci (Lc. 1,6 S.U.). loan L-a botezat pe Iisus pentru ca nici această orânduire de la Dumnezeu — de a se boteza — să nu rămână neîndeplinită de El, singurul care împlineşte, la dimensiunea absolută, toată dreptatea. Cu ocazia Botezului, loan devine martor al prezenţei autentice a Sf Treimi (Lc. 3,22). Glasul lui Dumnezeu — Iată aduce la cunoştinţă identitatea Celui ce este botezat. Participarea auzită a Divinului Tată este dovada cea mai elocventă a faptului că Ioan prin botezul său îşi arăta misiunea sa ca pe o încredinţare de sus. Duhul în chip de porumbel nu era prezent doar pentru a întregi Treimea ci pentru a pecetlui cu autoritatea sa actul din repejurile Iordanului. De acum mulţimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărturisite de loan. Acum Iisus s-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar loan nu-L cunoscuse (I.1,31), pentru că deşi îi era rudenie (Lc. 1,36), el îşi petrecuse viaţa în pustie, propovăduind şi botezând, Dumnezeu Întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe loan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie şi de prietenie ce le are cu EL Prin acţiunea sa de la râul Iordanului, loan anticipează Botezul ca taină (Mt. 3,11). Botezul „cu apă şi cu Duh* va veni mai târziu şi va fi împărtăşit spre iertarea păcatelor. De ce s-a botezat Iisus cu botezul lui loan? Sf. loan Gură de Aur cu autoritatea sa generată de spiritul de profunzime al gândirii sale dă răspunsul „La botezul din apele Iordanului loan Botezătorul cerea tuturor pocăinţă, însuşi botezul era numit „al pocăinţei". Cu toate acestea lui Iisus nu I-a cerut pocăinţă. Dimpotrivă, în faţa Lui s-a simţit umilit, zicând că el însuşi ar avea nevoie să fie botezat de Iisus şi nu invers (Mt. 3,14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era „zămislit de la Duhul Sfânt", iar nu din trup bărbătesc (1.1,13). Dar El nu avea nici păcate personale (1.8,16), după cum El nu avea trebuinţă nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui loan nu I-o putea oferi. Iisus s-a botezat pentru ca loan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: „Iată Mielul lui Dumnezeu" (I. 1,29). loan II mărturiseşte oamenilor, iar acum 1-1 şi arată pentru ca mărturisirea lui, despre „Cel ce vine" după el (Lc. 3,16); 1.1,27) să nu rămână îndoielnică. Sf. loan Botezătorul a simţit deosebit de vie şi de activă chemarea de a face cunoscută oamenilor pocăinţa (Mt. 3,2). Era un propovăduitor asiduu al instaurarii unui climat de pocăinţă, de părere de rău, de dorinţa de îndreptare. Răul era adânc înrădăcinat. Consecinţele lui erau vizibile la fiecare pas. Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ era o realitate. Lucrarea lui trebuia să înceapă de la o bază. Iată rolul de pregătitor, de înaintemergâtor cu care a fost însărcinat loan, simţindu-se deosebit de onorat de acesta. Sf. loan este conştient că misiunea sa nu poate fi dusă la bun sfârşit fără curaj. II vedem inflăcărându-se in discuţiile avute cu fariseii şi cu saducheii (Mt. 3,7—12). Chemarea curajului este cea care defineşte cu un argument în plus uimitoarea personalitate a sa. Smerit şi atent, bun cunoscător al celor specifice timpului său, Ioan nu pregetă a adăuga şi asprimea când e vorba de netezirea drumului ce duce la împlinirea misiunii sale. Trebuie amintit de asemenea şi curajul său atunci când mustră pe Irod pentru nelegiuirea sa. (Mt. 14,4). Această calitate a sa, această chemare „a curajului" nu-1 părăseşte până la moarte. Curajul său era al unui „bărbat drept şi sfânt" (Mc. 6,20). Printre sfinţi, Sf. Ioan Botezătorul este sfântul cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu. Iar iconografic, aceasta se exprimă prin reprezentarea lui Iisus aşezat pe tron, alături de care stau de-a dreapta Fecioara Maria iar de-a stânga Sf. loan. Sf. Prooroc şi Inaintemergător loan este aşezat mai sus decât lumea îngerilor, fiind reprezentat uneori cu aripi de înger. Aflându-se aproape de Hristos, creştinii invocă darul lui de a mijloci, pentru trebuinţele lor, la tronul ceresc. Ca „Sfeşnic al Luminii" şi „Rază a Soarelui Dreptăţii", credincioşii îşi îndreaptă gândul către el, cu smerită cerere, să roage pe Hristos Mântuitorul să dăruiască pace lumii şi sufletelor lor mare milă. Pr. MIHAI IOSU RECENZIE Ion Popescu: ORTODOXIA IN FAŢA EREZIILOR CONTEMPORANE, Ed. Diogene, 1996,116 p. în confuzia de idei mai mult sau mai puţin religioase, cartea Părintelui Ion Popescu de la Facultatea de Teologie din Piteşti vine să reafirme nişte coordonate ce definesc poziţia Bisericii Ortodoxe. Intitulată de altfel semnificativ, „Ortodoxia în faţa ereziilor contemporane", lucrarea aceasta era mai mult decât necesară. Intr-o expunere clară, sintetică, bine argumentată, cartea, care abia depăşeşte o sută de pagini, îşi va ocupa degrabă locul său între lucrările de referinţă în domeniu. Dar, mai presus decât atât, va fi un îndreptar util oricărui credincios ortodox. Lucrarea, apărută cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, e prefaţată, cu largi aprecieri, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, care relevă nu numai valoarea şi utilitatea ei, ci şi unul dintre meritele esenţiale: acela de a identifica rădăcinile pre-creştine ale fenomenelor religioase şi para-religioase abordate de autorul cărţii. După un scurt "Argument", autorul deschide lucrarea cu o „Introducere", care, în scurte pagini relevă prezenţa ereziilor în istoria Bisericii Creştine. De aceea, era firesc ca primul capitol să fie dedicat „Cauzelor care au determinat apariţia învăţăturilor greşite". Pagini interesante simt dedicate „Mişcării advante moderne", cu mulţimea de forme sub care se prezintă. De o relevanţă particulară e capitolul: „Mişcarea religioasă sincretistă de origine orientală". Autorul arată cauzele multiple ce au dus la răspândirea unor concepţii religioase panteiste, provenite din Extremul Orient, în Occidentul care, cu teologia sa deficitară, nu mai putea răspunde marilor întrebări ale omului. Aşa au luat naştere mişcările: spiritistă, teozofică şi antropozofică. Autorul uzează de o foarte serioasă bibliografie de specialitate. De ajuns să mă refer la „Trilogia mistică" a lui Lodojenski, lucrare care, deşi se tipărea la începutul secolului nostru, este încă nedepăşită. O foarte bine-venită punere la punct a yogăi, în raport cu creştinismul („Yoga şi Creştinismul") răspunde la o mulţime de întrebări şi tentaţii ce agresează azi pe mulţi tineri convinşi de o posibilă compatibilitate între cele două doctrine. Tot mişcări sincretiste sunt şi „Baha'i şi New Age“, cărora se subsumează „un amalgam de practici şi doctrine" neo-păgâne. Magistrale sunt ultimele două capitole ale cărţii. Unul, „Morala creştină şi patima desfrânând“, se ocupă de o problematică vastă a vieţii omului contemporan. Dintr-o perspectivă antropologică ortodoxă, autorul răspunde fără ezitări poziţiei neo-păgâne a filosofului „creştin" N. Berdiaev. Şi, spre surprinderea şi satisfacţia noastră, face largi referinţe la neo-darwinismul ce se instaurează azi în domeniul ştiinţelor. De notat că lucrarea citată („Un râu pornit din Eden", a lui Richard Dawkins), de dată recentă, e o piesă dintr-o suită de lucrări, toate de aceeaşi orientare evoluţionist-materialistă, şi apare într-o coloană de ştiinţă în numeroase state din lume, făcând parte, probabil, dintr-un plan de anvergură. Autorul nostru e dintre primii care iau poziţie în faţa acestei reorientări a unei părţi a oamenilor de ştiinţă încă neeliberaţi de anumite prejudecăţi. Era, deci, firesc ca al doilea capitol să răspundă ateismului de sorginte psihanalitică: „Teologie, psihologie şi para-psihologie". Cu argumente din întreaga cultură a umanităţii, autorul răspunde celor ce cred în diverse „lumi paralele" şi care fac din însuşirile deosebite ale unor persoane argumente „ştiinţifice" pentru doctrine parareligioase. In „Concluzii", autorul adresează credincioşilor Bisericii noastre chemarea de a rămâne fideli revelaţiei Mântuitorului Iisus Hristos, exprimată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Cartea Părintelui Ion Popescu, bine argumentată scripturistic şi patristic, va răspunde cu succes cerinţelor multiple create de relativismul doctrinar şi liberalismul moral ce asaltează societatea românească. Un răspuns concis, serios şi la îndemâna oricui. Ierom. Iuvenalie Ionaşcu Parohul Comunităţii Ortodoxe Române „Sf. Ioan Casian" din Roma (Urmare din pag. 1) defnicerul Petru al lui Ştefan Ureche şi cămaraşul Hristofor Larionov, şi trei boieri; în astfel de călătorii mai erau căruţaşi, cai, căruţe etc. Arhimandritul Varlaam Moţoc nu este altul decât viitorul mitropolit al Moldovei Varlaam de la care ne-au rămas Cartea românească de învăţătură, aşa-numita Cazanie a lui Varlaam (1643), apoi Cele Şapte Taine (1645), şi Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645). Revenind la călătoria la Moscova, trebuie să spunem că Varlaam ducea cu el la Ţarul Mihail şi către ierarhia superioară bisericească, scrisori de la domnitorul Miron Bamovschi, de la Anastasie Crimca, Mitropolitul Moldovei, şi de la Petru Movilă la care se opriseră la Kiev, unde Movilă era stareţ la Lavra Pecarska. Varlaam a stat la Moscova aproape un an. Când s-a întors în Moldova, nu mai existau nici Miron Rarnovschi domnitor, nici Anastasie Crimca mitropolit. In 1632 Varlaam este ales mitropolit, iar domnitor devine Vasile Lupu, cu alură de bazileu bizantin. Varlaam a avut un rol important împreună cu domnitorul Vasile Lupu pentru scoaterea dintr-un mare impas în care se afla în Transilvania Mitropolitul Ilie Iorest, prigonit de calvini. Vasile Lupu i-a dat lui Ilie Iorest paşaport moldovenesc, ca să ajungă la Moscova cu speranţa că va fi ajutat de Ţar să răscumpere 24 de chezaşi puşi la popreală de autorităţi până ce Mitropolitul va plăti o sumă imensă de bani. Chiar dacă misiunile externe ale lui Varlaam n-au avut la vedere scopuri politice, ele erau menite să întărească bunele relaţii între ţări şi prin înalte contacte personale.101 între 1769—1774, după un război între Rusia şi Turcia, Ţările Române s-au aflat sub administraţie militară rusescă, în anul 1752 Inochentie a fost ales episcop al Huşilor. Generalul rus Elem, biruitor al tătarilor şi al turcilor în Moldova, cere ambelor Ţări Româneşti să trimită la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina a II-a (1762—1796), câte o delegaţie şi „un obraz din curosul Sfintei Biserici*, după cum ne informează Vartolomeu Măzăreanu.11 Din Muntenia a plecat Mitropolitul Grigorie, arhimandritul Chesarie, viitor episcop de Râmnic, arhimandritul Filaret, şi el viitor episcop de Râmnic, şi apoi Mitropolit, vistiernicul Mihai Cantacuzino şi logofătul Nicolae Brâncoveanu, iar din Moldova episcopul Inochentie de la Huşi cu suita lui. Ambele delegaţii erau alese de Divanurile domneşti. Ierarhii erau însoţiţi de clerici şi boieri demnitari laici. Printre clericii moldoveni erau stareţul Vartolomeu Măzăreanul de la Solea, şi Benedict de la Moldoviţa. Inochentie şi ai lui au plecat în decembrie 1769, cu săniile, spre Petersburg. Aveau scrisori către împărăteasă, referitoare la unele interese ale Moldovei. Cereau ca mitropoliţii şi boierii să aibă putere judecătorească, cereau curţii să oprească abuzurile armatei de ocupaţie 1012, etc. Moldovenii mai cereau sprijinul împărătesei pentru readucerea în ţară a moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, luate de polonezi în 1686 şi aflate la Zolkiew. Descrierea călătoriei, cu nenumărate peripeţii, a fost descrisă de stareţul de la Moldoviţa. Benedict: Mergerea drumului nostru de la Moldova la Petersburg, leat 1769. Au trecut prim Kiev şi au ajuns la Moscova, şi apoi la Petersburg, după trei luni de călătorie. Au fost primiţi de împărăteasă în Duminica Floriilor, cu mare fast şi cu cuvântări, moldoveanul Inochentie vorbind cel dintâi. Abia în iulie Inochentie a plecat înapoi spre Moldova, după ce a făcut o vizită şi mareşalului Rumianţov. La întoarcere a raportat domnitorului şi mitropolitului rezultatul misiunii, şi a predat scrisorile pe care le primise de la autorităţile din capitala Rusiei13. Mitropolitul Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, în 1772 a fost trimis într-o misiune diplomatică la Focşani, pentru a trata cu contele Orlof, reprezentantul Rusiei, probleme ale Ţării Româneşti. Mitropolitul Grigorie II se bucura de mare prestigiu. In anul 1776 Patriarhul Ecumenic Sofronie al II-lea (1774—1780), la cererea domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774—1782), i-a conferit lui Grigorie II titlul onorific de „Locţiitor al scaunului Cezareei Capadociei“, ceea ce îl plasa pe locul II în ierarhia Constantinopolitană, după Patriarhul Ecumenic. Titlul n-a fost abolit până astăzi. Dar de la Patriarhul Justin el nu se mai foloseşte, deoarece ar limita autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Ne oprim aici. Un studiu mai larg şi mai sistematic despre „ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI—XVIII", a scris Ilie Georgescu!„ La cei pe care i-am pomenit, şi la cei pe care i-am trecut cu vederea, ar fi trebuit să-l pomenim neapărat şi pe Ilarion al Argeşului, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu, şi pe Mitropolitul Teofl al Ţării Româneşti care l-a însoţit pe Matei Basarab la Constantinopol în 1632, iar mai apoi, în 1640, a făcut parte dintr-o solie la Gheorghe Racoţi în Ardeal.15 Din secolul al XVI-lea trebuie amintit mitropolitul Ungrovlahiei Maxim Brancovici (cca 1506—1509), care a fost trimis de domnitorul Radu cel Mare să facă pace cu Bogdan cel Orb al Moldovei. Se ştie că argumentul lui a fost acela că e păcat ca doi domnitori din aceeaşi seminţie să se bată între ei, afirmare timpurie, oficială, a identităţii de neam a locuitorilor celor două Ţări Româneşti. Maxim era de neam domnesc, urmaş al despoţilor sârbi, venit în Ţara Românească şi hirotonit episcop de Râmnic de Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului. A devenit apoi Mitropolit. Tot el a condus o misiune diplomatică în Transilvania, trimis de domnitorul Mihnea cel Rău (1509), dar nu s-a mai întors în Ţara Românească ci a mers la Mănăstirea Cruşedol. Va reveni în ţară doar în 1512, invitat de Neagoe Basarab, care se căsătorise cu o nepoată a sa, dar nu va mai reocupa scaunul Ungrovlahiei. Ar mai fi trebuit reamintit şi Mitropolitul Ignatie (Sârbul), (1653—1655, 1659), prieten cu Matei Basarab şi apoi cu Constantin Şerban. Acesta îndeplineşte două misiuni diplomatice ca sol în Transilvania. Ghedeon al Moldovei (cca 1653—1659) conduce în 1656 o solie la Moscova, cu care încheie un tratat de alianţă în numele domnitorului Gheorghe Ştefan. Se cerea Ţarului să ajute la eliberarea Moldovei de turci şi de tătari şi se mai cerea înapoierea către Moldova a cetăţilor Hotin, Tighinia, şi Cetatea Albă, devenite raiale turceşti. Şi Mitropolitul Dosoftei (1671—1673; 1676—1686) a fost folosit ca sol diplomatic în 1684, trimis de domnitorul Ştefan Petriceicu.16 Trebuie să adăugăm la aceştia mai vechi, şi pe preotul Vasile Lucaciu, trimis de guvernul român în 1917 cu misiuni importante în Statele Unite, Franţa, Elveţia şi Italia, pentru a prezenta Guvernelor ţărilor respective şi opiniei publice mondiale, revendicările românilor transilvăneni. Tot în 1917, alături de Vasile Lucaciu, a fost trimis în Statele Unite (prin Siberia şi Japonia) preotul Ioan Moţa (născut 15 dec. 1868 —I 1940) şi tot el, în 1918, a lucrat în redacţia Ziarului „Cuvânt moldovenesc" din Chişinău, militând pentru Unirea Basarabiei cu Ţara, precum a făcut, tot acolo, şi un alt preot, Onisifor Ghibu din Săliştea Sibiului. Şi să ne amintim că, aşa cum arhiepiscopul Papandreu a fost la un moment dat prim-ministru al Greciei, şi arhiepiscopul Macarios preşedinte al Ciprului, şi la noi Patriarhul Miron Cristea a fost regent în prima domnie a Regelui Mihai (20 iulie 1927—8 iunie 1930), iar mai apoi prim-ministru (10 februarie 1938 — 6 martie 1939). Şi mai aproape de noi un număr însemnat de clerici au îndeplinit şi misiuni diplomatice pe lângă guverne, preşedinţi de state, regi şi papi. Aceştia rămân pe seama istoriei pe care o va scrie viitorul. 10 Despre Varlaam există o literatură imensă. Despre misiunea în Rusia: Pr. Constantin Nonea, Legăturile mitropolitului Varlaam cu Bisericile Ortodoxe din Kiev şi Moscova, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XXXIII, nr. 10—12, 1957 p. 807 şi urm. în acelaşi număr şi alte stu- dii despre Varlaam. 11 V. A. Urechia, Vartolomeu Măzăreanul, Buc„ 1d89, p. 190. 12 Vezi „Arhiva românească", 1, 1841 p. 276—281. 13 Vezi Pr. Anton I. Popescu, Inochentie, episcopul Huşilor, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", anul XLIII, nr. 3—4, 1967, p. 275 şi urm. 14 în rev. „Studii Teologice“, IX, 1967, nr. 3—4. 15 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 49. 16 Idem, p. 104. Clerici români în diplomaţie TELEGRAFUL ROMÂN La Botezul Domnului — 1997 (Urmare din pag. 1) Dar setea noastră de descoperire nu ne este nici pe departe astâmpărată; altfel am închide fără probleme televizorul şi nu l-am mai deschide. Ba cel mai adesea „descoperirile“ cotidiene încă mai mult ne stârnesc dorinţa după altele şi altele, tot mai noi. Chipul nesfârşirii dumnezeieşti din noi nu se poate sătura cu „bucăţile“ unei lumi mereu cu limite — în oricâte milioane sau miliarde de kilometri, de tone, de bani sau altceva s-ar măsura acestea. Lăcomia de mai mult în orice domeniu, care ne îndeamnă uneori la acte de eroism la fel cum alteori este pricina a tot felul de păcate, apare astfel ca o pervertire a curatei rădăcini dumnezeieşti a nevoii de nemărginire a omului. Acum, la Botezul Domnului, în sfârşit, setea noastră de descoperire fără margini poate fi satisfăcută de o Descoperire a unei Nemărginiri care este unicul Izvor al tuturor celorlalte descoperiri şi mărginiri.Acum se săvârşeşte, după înţelepciunea şi lucrarea tainică a Iconomiei dumnezeieşti, însăşi Descoperirea Dumnezeirii. Şi mai departe, mai ales tâlcuirile inspiraţilor şi Sfinţilor Părinţi teologi, păstrate în cântările Bisericii, ne pot ajuta să înţelegem câte ceva din această Taină nemăsurată. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, pentru noi a binevoit a Se face ca şi noi. Şi Se îmbracă astăzi cu repejurile Iordanului, nu El având de trebuinţă de aceasta spre curăţire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naştere. O, minune: Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topeşte şi zideşte din nou fără de sfărâmare şi mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul... Se botează Hristos, şi iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea. Şi se văd deschizându-se cerurile, pe care Adam şi le-a închis sieşi şi celor împreună cu dânsul. Şi Duhul mărturiseşte Dumnezeirea, că vine peste Cel ce este asemenea cu Dânsul şi glas din cer s-a auzit. Că de acolo este Cel mărturisit... Astăzi făptura se luminează; astăzi se veselesc toate cele cereşti, împreună cu cele pământeşti, îngerii şi oamenii se amestecă laolaltă. Că unde este de faţă împăratul este şi buna rânduială. Deci să alergăm la Iordan, să vedem cu toţii pe loan cum botează creştetul cel nefăcut de mână şi fără de păcat... Cerul deschizându-se, prin prea luminatele sale adâncuri, cele mai ascunse, proorocul a zărit pe Duhul, Cel trimis de la Tatăl, pogorându-se ca un porumb în chip negrăit. Şi rămânând peste Cuvântul cel preacurat, S-a arătat popoarelor, venind la Stăpânul... Precum în cer tot aşa şi la Iordan, puterile îngereşti au stat de faţă, au cutremur şi cu mirare, privind la smerenia cea mare a lui Dumnezeu: cum Cel ce ţine aşezarea apelor celor mai de deasupra a stat în ape, purtător de trup, Dumnezeul părinţilor noştri.... Ştim că cele ce s-au arătat lui Moise în rug, aici prin uimitoare aşezăminte s-au lucrat. Că precum Fecioara, care a purtat în sine foc, născând pe Purtătorul de lumină, a fost păzită de Binefăcătorul nevătămată, aşa au fost păzite şi repejurile Iordanului, primindu-L pe El... Lumina cea adevărată s-a arătat şi luminare tuturor se dăruieşte. Se botează cu nod Hristos, Cel ce este mai presus de toată curăţia. Pune sfinţenie în apă şi curăţire sufletelor se face aceasta. Pământesc lucru este ceea ce se vede şi mai presus de ceruri, ceea ce se înţelege. Prin baie este mântuirea, prin iapă Duhul şi prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne...“. De aceea „veniţi credincioşii să vedem unde s-a botezat Hristos. Să mergem la râul Iordanului... şi să vedem pe Făcătorul lui Adam... (cum) stropeşte cu apă înnoitoare pe cei ce se apropie de Dânsul cu credinţă, şi botează cu Duh spre viaţa cea neîmbătrânitoare... aşa şi nouă această dumnezeiască prăzmuire ne va fi baie de a doua naştere, din care vom vedea şi Lunama cea neapusă a Treimii“. Făptura cea nouă în Hristos (Urmare din pag. 1) este cineva este făptură nouă“. (II Cor. 5,17). Numai dacă vom avea ca temelie a vieţii noastre pe Hristos, numai dacă vom avea înscrisă în sufletul nostru Evanghelia Lui, numai dacă vom deveni membri vii ai Bisericii Lui prin participarea noastră la Tainele acesteia şi mai ales prin împărtăşirea cât mai deasă cu Trupul şi Sângele lui Hristos atunci „făptura cea nouă“ va deveni realitate şi vom lua parte activi la crearea unei noi comuniuni de viaţă şi iubre între toţi cei care-L mărturisesc pe Hristos ca Domn şi Mântuitor. Este necesar ca mereu să dăm ceea ce avem mai bun şi mai frumos în noi, pentru ca acest îndemn de a deveni „făptură nouă“, să devină realitate pentru fiecare dintre noi. Cu simţăminte de încredere, de dragoste şi de nădejde în Dumnezeu şi cu iubire faţă de toţi semenii noştri, suntem chemaţi toţi, clerici şi mireni, la această luptă duhovnicească căreia trebuie să-i răspundem cu „prezent" şi cu toată dăruirea noastră. Să punem deci început bun vieţii noastre întru a deveni „făptură nouă" începând din prima zi a acestui an în care ne-a învrednicit Dumnezeu să intrăm, pentru ca să dobândim o viaţă creştină autentică. |