Telegraful Român, 1997 (Anul 145, nr. 1-48)
1997-01-15 / nr. 3-4
Fondator Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Câteva date mai noi în legătură cu mitropolitul Petru Movilă Mulţi români şi-au făcut de timpuriu nume şi renume nu numai între graniţele Ţărilor româneşti, ci şi în afara lor. Aceştia din urmă, mai ales, au contribuit la lărgirea renumelui Ţării şi la intrarea noastră, prin aceasta, în universalitate. Hotarele României culturale au cu totul altă configuraţie decât cea pe care ne-o arată harta. Ele cuprind Europa până în Spania, America de Nord şi America de Sud, Australia şi Insulele Fiji, Ucraina, Rusia şi Siberia. Ar fi interesant să se ocupe cineva exhaustiv de adunarea sub cupola unui Panthéon românesc a acestor nume care cuprind scriitori şi poeţi, profesori cunoscuţi mai mult în alte ţări decât la noi, oameni de ştiinţă, mari descoperitori, generali ,de renume, actori, pictori şi chiar un preşedinte de stat sau prim-ministru, undeva într-un continent îndepărtat. Dar, mai mult despre acestea, poate altă dată. De data aceasta aş vrea să mă opresc la un moment aniversar, la un român intrat în Istoria Bisericii Ortodoxe Universale, şi a culturii europene, o domnesc dintr-o familie domnitoare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, fiu şi frate de domni, ajuns şi prinţ al Bisericii pe scaunul Kievului, Mitropolitul Petru Movilă (n. 1596). Deşi economia de timp m-ar îndemna să trec direct la temă, cred necesar să întârzii un moment ca să-l aşez pe Petru Movilă alături de un alt mare prelat înaintaş, român, care a strălucit pe scaune ierarhice apusene extinzându-se şi prin el, de timpuriu (sec. XV), graniţele culturale şi spre Vest. Acesta a fost Nicolaus Olahus, n. în 1493 la Sibiu, arhiepiscop şi mitropolit primat de Stringomiu, regent, os domnesc şi el, trăgându-se din Vlad Ţepeş, şi fiind rudă şi cu Corvinii din Transilvania, prieten al lui Erasmus de Rotterdam, amândoi din familia marilor Umanişti ai vremii. Să revenim acum la Petru Movilă. Celebru mai ales prin Mărturisirea Ortodoxă care îi poartă numele, una din cele câteva cărţi simbolice de căpătâi ale Ortodoxiei, aprobată de Sinodul de la Iaşi din 1642, Petru Movilă are o operă mult mai largă, despre care s-a scris mult. Despre unele date mai noi în legătură cu dânsul am mai scris şi eu, dar aceasta s-a întâmplat în vremea când istoria Bisericii şi a culturii creştine era obligată să se ascundă doar în reviste bisericeşti, cu tiraj redus şi cu circulaţie numai între clerici, aşa că reluarea unor teme menite să clarifice unele elemente biografice din viaţa marelui mitropolit, acum la lumina zilei şi într-un cadru mai larg, mi se pare necesară, mai ales într-un an comemorativ (400 de ani de la naştere, 1996—1996). Informaţiile ajunse până la noi, au trecut prin câteva mâini cărora trebuie să le plătim tributul cuvenit. E vorba de informaţii primare. Descoperirile de acum câţiva ani de la Kiev, în subteranele catedralei Uspenia, s-au datorat prof. univ. Oles Bilodid şi arhitectului arheolog dr. Victor Harlamov. Pe acestea le-a preluat, mergând la faţa locului, regretatul cercetător istoric, mare iubitor de documente vechi, preotul dr. Paul Mihail de la care le-am preluat la vremea aceea, prezentându-le şi comentându-le în revista „Mitropolia Ardealului“,* 2 şi apoi într-un capitol dintr-o carte.3 Tot în acelaşi număr al revistei noastre au mai scris cu prilejul acelei comemorări şi prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, prof. univ. dr. I. C. Chiţimia, poetul Ioan Alexandru, pr. prof. D. Stăniloae şi pr. dr. Paul Mihail. (Continuare în pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Transilvaniei . A se vedea Ştefan Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română ed. „Ram“, Aninoasa, Gorj, 1939, cf. Antonie Plămădeală, Un român în Europa secolului al XVI-lea: Nicolaus Olahus, „Telegraful român“ nr. 37—40, 1939, p. 3, col. 2. 2 Nr. 6, 1987 şi nr. 1, 1988. 3 Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, p. 163 şi urm. Pr. Dr. Paul Mihail scrie: I. P. S. Dr. Antonie Plămădeală a luat iniţiativa de a comemora împlinirea a 340 de ani de la moartea Mitropolitului Petru Movilă în rev. Mitropolia Ardealului“, cf. MA. 6, 1987, p. 36. Dimindarea părinteasca* Părinteasca dimindare Na sprigiura cu foc mare, Frat di muma si di-un tata, Noi, Armani dela toata. Din sum plocii di morminti Striga-a nosti buni părinţi: „Blastem mari s-aiba-n, casa Cari di limba-a lui si-alasa. Care-si lasa limba lui S’-lu-arda pira focului, Si s-dihina viu pri loc, Si-l'i si iriga limba-n foc. El in vatra-l’i părinteasca Fumeal’ia s-nu-si hariseasca; Di fumel’i curuni s-nu base, Nat in leagan si nu-nfase. Care fudze de-a lui muma Si di părinteasca-l’i numa, Fuga-l’i doara Domnului Si dulceama somnului!“ Poezia a fost scrisă de către Costa Belimace, un reprezentant de seamă al macedo-românilor, în anul 1873 şi a devenit un adevărat imn naţional al acestora. Am preluat-o din „ECHOES“ — St. Michael’s Newslleter, nr. 9 din oct. 1996 (Buletinul Parohiei macedoromâne din Southbridge, M.A. din America), ca un omagiu adus mitropolitului Andrei Şaguna, întemeietorul „Telegrafului Român“, având şi el aceeaşi origine macedo-română şi care, după binecuvântate împliniri în viaţa românilor transilvăneni, şi-a sfârşit viaţa exact în anul în care a fost scrisă poezia. De reţinut că macedo-românii sau aromânii sunt o populaţie de origine română, din sudul Dunării, care în secolele IX—X au migrat de la Dunăre, din imediata vecinătate a Daciei, înspre interiorul Peninsulei Balcanice, aşezându-se în regiunile muntoase din Macedonia, Tesalia, Acarania, Epir şi Albania, ocupându-se mai ales cu creşterea vitelor. Ei au întemeiat şi oraşe precum Moscopole, Gramostea, Metovo, S racu şi s-au bucurat in timpul Imperiului bizantin şi al celui otoman de-o largă autonomie. în evul mediu, mulţi dintre ei au devenit negustori, circulând în tot spaţiul sud-est european. în perioada de destrămare a feudalismului, ei au avut un rol însemnat în dezvoltarea economiei din sud-estul Europei, din Ungaria şi Austria. De numele câtorva negustori macedo-români (Gojdu, Sina) se leagă fondarea unor însemnate instituţii culturale româneşti din Transilvania. Datorită condiţiilor politice şi economice vitrege, mulţi macedoromâni, ca de altfel şi mulţi fraţi ai lor , românii din nordul Dunării, au pribegit departe, până în America şi Canada. între aceştia se numără şi strămoşii credincioşilor macedo-români din Southbridge, care nu-şi uită obârşia şi de aceea este impresionant să vezi sfântul altar al bisericii lor flancat de două drapele: cel românesc şi cel american. Pentru că unii totuşi au cam uitat aromâna, vorbind numai engleză, păstorul lor sufletesc, părintele Eugen Pentiuc, a ţinut să le aducă aminte de „Diminuarea părintească“ de a nu lepăda comoara care îi defineşte ca neam şi care este limba lăsată din străbuni. Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan Cateheză la Sfânta Taină a Mirungerii I. Pregătirea aperceptivă Aşa cum un copil nou născut are nevoie de hrană trupească pentru a se putea dezvolta spre maturitate, tot astfel şi după ce ne-am născut duhovniceşte „în Hristos“ prin Botez, avem nevoie de hrană duhovnicească ca să creştem „până la statura bărbatului desăvârşit", cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4,13). II. Anunţarea temei Această hrană duhovnicească o primim ca dar al Sfântului Duh prin Taina Mirului, la care ne vom referi in cele ce urmează. III. Tratarea Sfânta Taină a Mirului a fost instituită de Mântuitorul, înainte de înălţarea Sa la cer, când le-a promis Sfinţilor Apostoli trimiterea Sfântului Duh, aducător de putere care îi va îmbrăca cu daruri speciale (Luca 24,49). Această misiune s-a împlinit la Cincizecime, când, odată cu Pogorârea Sfântului Duh, s-au revărsat peste Sfinţii Apostoli daruri duhovniceşti deosebite. De aceea, Sfinţii Apostoli, după ce săvârşeau Taina Sfântului Botez, puneau mâinile peste cei botezaţi, pentru a le împărtăşi hrana duhovnicească de creştere in Hristos a celor ce s-au „îmbrăcat în Hristos“ prin Botez, după cum ne este mărturisit acest fapt, arătându-se că „Apostolii cei din Ierusalim, auzind că a primit Samaria cuvântul lui Dumnezeu, au trimis către ei pe Petru şi pe loan, care coborându-se, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci încă nu se pogorâse peste nici unul dintre ei, ci numai botezaţi erau în numele Domnului Iisus. Atunci puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt“ (Faptele Apostolilor 8,14—17). La fel, credincioşii din Efes, botezaţi iniţial numai cu botezul lui Ioan, au fost din nou botezaţi cu Botezul Sfintei Treimi „şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, a venit Duhul Sfânt peste ei..." (Faptele Apostolilor 19,1-7). Pe lângă punerea mâinilor, Sfinţii Apostoli împărtăşeau celor botezaţi darurile Sfântului Duh şi prin ungerea cu Sfântul Mir, după cum putem citi în Sfânta Carte: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi in Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre“ (II Corinteni 1,21—22). (Acelaşi lucru îl redau şi textele din Efeseni 4,30 şi I loan 2,20 şi versetul 27). Dintre cele două forme, ungerea cu Sfântul Mir s-a generalizat şi a rămas definitivă în viaţa Bisericii, datorită faptului că înmulţindu-se numărul credincioşilor Sfinţii Apostoli nu se mai puteau deplasa mereu în toate localităţile, iar ungerea cu Sfântul Mir se putea generaliza mai uşor, efectul duhovnicesc fiind acelaşi. De la Sfinţii Apostoli, Biserica creştină primară a practicat Taina Mirungerii celor botezaţi, după cum ne confirmă canonul 7 al Sinodului II ecumenic (381) sau scrierile Sfinţilor Părinţi. Aşa, spre exemplu, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune foarte clar: „vouă, după ce aţi ieşit din cristelniţa Sfintei Ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos, iar aceasta este Sfântul Duh". Urmând acestei practici dintotdeauna a Bisericii, Taina Mirului se aplică şi astăzi imediat după Botez prin ungerea cu Sfântul Mir la ochi, nări, gură, urechi şi la frunte, pentru sfinţirea organelor de simţ. Ungerea la piept şi la spate se face pentru sfinţirea voinţei, iar la mâini şi la picioare, pentru sfinţirea faptelor. Darurile Duhului Sfânt sunt împărtăşite odată cu mirungerea şi rostirea formulei rămase din practica apostolică: „Pecetea darului Duhului Sfânt“ (I) Corinteni 1,2). (Continuare in pag. a 3 a) Preot prof. SORIN COSMA Un episod din copilăria lui Mihai Eminescu, care a stârnit interesul biografilor săi, este cel legat de momentul retragerii lui în anul 1863, de la gimnaziul din Cernăuţi. Scriitorul G. Călinescu, cel mai temeinic cercetător al vieţii şi operei poetului, motivează cu „lipsa de mijloace de a plăti costul „întreţinerii în şcoală, întreruperea studiilor de către poet, cu puţin înainte de terminarea clasei a II-a. Din această cauză, tânărul Mihai, revine acasă şi solcită o bursă de la Ministerul Instrucţiunii, fără să primească un răspuns favorabil. In această vreme, bătrânul Eminovici îl lăsase pe Mihai să se descurce singur (pregătinduse în particular pentru examenele şcolare), dar ţinându-l totuşi lângă el, şi căutâ’du-i o slujbă, un post de practicant la tribunalul din Botoşani, unde va rămâne din octombrie 1864 până în luna martie din anul următor, când fratele mai mare, Şrban, venit acasă de la studii, intervine pe lângă părinţi ca Mihai să-şi vadă mai departe de carte. Se pare, aşa cum ne dovedesc rândurile unei scrisori de revendicare a unei datorii mai vechi de la Constantin Balş, că Gh. Eminovici era destul de strâmtorat şi nu avea atunci destui bani pentru a face faţă sporitelor nevoi de întreţinere a copiilor trimişi la studii în străinătate, încât se simte nevoit să pretindă — de la Constantin Hurmuzachi, epitropul bunurilor răposatului C. Balş — achitarea unei datorii de peste o sută de galbeni, pentru care avea „mai multe scrieri“ din timpul când a fost administrator pe moşia acestuia din Dumbrăveni-Siret. Urmărind viaţa şi activitatea lui Mihai din perioada 1863— 1868 constatăm că avem puţine mărturii din acel timp, deşi s-au publicat în decurs de un secol de la moartea poetului, numeroase documente literare şi biografice. Se ştie doar, că în această perioadă, pe lângă debutul literar din 1866, care a produs o surpriză plăcută în cercurile literare româneşti şi preocupările de studii la gimnazile din Cernăuţi, Blaj şi se pare şi de la Sibiu, M. Eminescu a fost captivat de reprezentaţiile teatrale ale trupei Tardini-Vlădicescu, pe care o însoţeşte şi la Cernăuţi. Atracţia faţă de teatru, îl determină, la 18 ani, să se angajeze ca sufleul la societatea teatrală bucureşteană condusă de Mihail Pascali (1831—1882), care era pregătită să întreprindă un lung turneu, in 1868, la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi Oradea. Turneul întreprins de această renumită trupă teatrală, cu repertoriu românesc şi străi, cu actori ai primei scene din Bucureşti a stârnit între românii din Transilvania şi Banat un mare interes, a constituit un eveniment unic cultural-artistic, care a produs în sălile de teatru arhipline, emoţie şi bucurie, fiindcă pentru prima dată, spectatorii orăşeni şi ţărani, au ascuzat teatru în gradl lor naţional. La Sibiu, reprezentaţiile teatrale au avut loc în sala teatrului local, unde au fost prezentate, între 20 iunie şi 1 iulie piesele: „Este nebună“, „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul", „Ştrengarul de Paris", „Femeile care plâng", „Gărgăuni sau credinţa bărbaţilor“, „Voinicosul şi fricosul", „Mihai Viteazul", „Doi procopsiţi", „Poetul romantic“ şi „Sărmanul muzicant“. Presa românească şi săsească relevă în multe cronici dedicate acestui eveniment că actorii societăţii teatrale bucureştene au desfătat publicul din sală cu reprezentaţiile sale. Desigur la reuşita spectacolelor de pe scena sibiană un rol a avut şi tânărul poet M. Eminescu. Trebuie să menţionăm că la toate reprezentaţiile teatrale, „primite de public cu aplauze reperate" au fost prezenţi numeroşi ţărani din comunele sibiene, (Răşinari, Boiţa, Sălişte etc.), precum şi spectatori saşi şi maghiari. Cei doi redactori de la ziarele sibiene „Telegraful Român“ şi „Harmannstadter Zeitung vereinigt mit dem Sibenburger Boten“ care au fost prezenţi la toate reprezentaţiile trupei Pascali şi au descris elogios, in cronicile lor piesele prezentate, jocul actorilor, au urat la despărţirea de actorii bucureşteni, mult succes mai departe pe drumurile artei şi revenirea din nou la Sibiu în anul următor. Cele două mărturii documentare pe care le reproducem, scrisoarea lui Gheorghe Eminovici şi rezoluţia de aprobare a reprezentaţiilor trupei M. Pascali de către autorităţile sibiene, completează cu noi date biografia poetului. Prof. MIRCEA STOIA Bottoşianu 864 Decembrie), 14 ditie K. K. Constantine! Mai ăntăiu de tote maşiu crede fericitu, assigurăndu-se despre perfecţiunea preciosei Domniei-vostre sănetăţi, rugendu-Ve să me ertaţi dacă sorta nu mi-a permissu fericirea de a ve visita în personă, ceea ce m-a intristatu cu atătu mai multu, pentru că e unu tempu destui de îndelungatu de cându n-amu avutu onorea de a ve videa. Credu că nu ve va prinde mirare deră, decă înpinsu de sincerile sentimente de devotamentu şi respectu ce ve conservu, mi-amu luatu libertatea de a cerceta cum v-aţi afla. Şi fiindu că simtu marea dorinţiă de a avea astu felu de relaţiuni, deră neertirdu-mă interessele melle particolare de a căta să le acceptezu in persoxă, va rogu encă uă dată să mi le daţi şi să me ertaţi, decă voiu atinge uă questiune, care reclamă din partea Domniei-vostre uă mică adducere aminte, care credu că veţi bine-voi a i-o accorda. Servindu mai mulţi anni casa răpas(atului) consiliera de Curte Constantin Balş mi remasseră mică pretenţiune de una sută cinci galbeni şi cincizeci şi şepte merţie, trei dimeriorzu seu pvăsu şi dreptu dovadă că amu servitu casa amu mai multe scrieri semnate de Duna-vostră, din care cellu din urmă vi-lu alăturezu aicea în copie. Aşiu fi putut pre bine de a reclama aceasta de la casa D-lui Balş, dară trista posiţiune a ei a fostu de sigura un motivu destuii de valabilu de a mă adressa cu ea cătră D-nia vostră, mai allessu unde attuncea aţi fostu epitropu casei, după cum se vede din subsemnăturile D-niei vostre, ceea ce-mi dă credinţia că cu plăcere, veţi binevoi a-mi liquida aquitarea acestei pretenţiuni. Mi place a crede, că veţi ţinea demnă lettera mea de orecare răspunsu, făcîndu-mi onorea de a-mi da relaţiuni atătu asupra stărei sanitare a D-niei vostre cât şi asupra micei questiuni ce-mi amu luatu libertatea de a o attinge şi rugendu-ve ca să bine-voiţi a primi assigurarea profundului meu respectu remănu allu Domniei vostre suppusu şi devotatu servu G. EMINOVICI ’ Comisar „chesaro-crăiesc (regal). II Asociaţia teatrală românească din Bucureşti, sub direcţiunea D-lui M. Pascali roagă să- se acorde aprobarea pentru a dă 6—8 reprezentaţii la Sibiu, în clădirea teatrului orăşenesc. Domnului petiţionar i se permite să dea reprezentaţii în teatrul local cu coredţia respectării astrite a dispoziţilor regulamentului teatral din 25 noiembrie 1850 ... în schimbul acestei aprobări petiţionarul este dator să dea o reprezentare în favoarea săracilor din oraş şi să plătească chiria de 1 florin şi 5 creiţari, 1 fiorin şi 50 creiţari pentru înştiinţare şi o taxă de 50 creiţari, avînd şi alte obligaţii, de cedare a unei loji pentru reprezentantul poliţiei. Sibiu, 18 iunie 1868 La aniversarea naşterii lui Eminescu DOUĂ MĂRTURII DOCUMENTARE Anul 145 SIBIU 15 ianuarie Nr. 3—4 1997 Sfântul Antonie cel Mare (17 ianuarie) Toţi biografii creştini sunt amintim în a recunoaşte faptul că Sfântul Antonie cel Mare, prăznuit de Biserica Creştină în fiecare an la 17 ianuarie, este cel mai ilustru dintre personalităţile monahale ale creştinismului ca unul care a intrat pentru totdeauna în conştiinţa Bisericii lui Hristos ca un mare ascet, mare predicator şi povăţuitor de conştiinţe. Despre el ni s-a păstrat unul dintre cele mai frumoase modele de biografie a unui Sfânt. Este vorba despre „Viaţa Sfântului Antonie“ scrisă de cel care i-a fost prieten şi ucenic zelos, Sf. Atanasie cel Mare, ajuns apoi patriarh al Alexandriei, în ea este redată cu amănunte întreaga viaţă şi activitate a celui ce a fost supranumit „Părintele monahismului creştin“ şi „Patriarhul Călugărilor singuratici“. Sf. Antonie cel Mare s-a născut în anul251, în Egipt în localitatea Kotno, undeva în centrul ţării considerată pe drept cuvânt „un dar al Nilului“, într-o familie de creştini evlavioşi, care de mic copil s-au insuflat dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Avea o sete nestăvilită în a citi dumnezeieştile Scripturi şi în special Cartea Psalmilor proorocului şi împăratului David. La vârsta de 20 de ani aproximativ renunţă la cele lumeşti şi se retrage în meditaţie şi rugăciune într-un ţinut pustiu şi neprimitor, printre vechile morminte ale egiptenilor antici, iar mai apoi într-un loc de lângă Marea Roşie unde a petrecut 80 de ani în asceză şi nevoinţă. Experienţa „vieţii în pustiu“ în sens real sau figurat devine pentru el un fapt existent, o metodă de viaţă şi un mod de trăire. Prin viaţa sa, prin exemplul său personal, Sf. Antonie, fărăa lăsa vreo regulă în viaţa monahală, fără a-i îndemna pe alţii să-l urmeze în pustiu, a exercitat o puternică influenţă asupra contemporanilor săi şi apoi asupra Bisericii întregi. (Continuare în pag. a 2-a) Arhid. Drd. Visarion Bălţat