Telegraful Român, 1998 (Anul 146, nr. 1-48)
1998-01-01 / nr. 1-4
Pag. 2 BO^O^OBOHOHOBOBO^ La Mulţi Ani 1998! (Urmare din pag. 1) chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cât am reuşit oare să ne transformăm viaţa noastră, cu cât am îmbunătăţit-o, cu cât ne-am înmulţit rugăciunea şi smerenia, dragostea şi altruismul, cât am reuşit să împlinim poruncile dumnezeieşti ca să devenim desăvârşiţi după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl Vostru cel din ceruri desăvârşit este". (Matei 5,48). Cât am reuşit să umplem acest dinăuntru al nostru cu ceea ce este bun, cu ceea ce este frumos şi adevărat, în aşa fel ca Dumnezeu să poată sălăşlui întru noi, în aşa fel încât să facem din El un criteriu de gândire, criteriu de alegere între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, criteriu de orientare în viaţă, precum Steaua polară pentru cei ce străbat cărările mărilor. Ziua de Anul Nou e o zi, în acelaşi timp, în care se fac şi ar trebui să facem şi un bilanţ al realizărilor în familie şi în societate. Cât am contribuit la consolidarea familiilor noastre, la păstrarea legăturii curate şi neîntinate a soţilor, la buna creştere a copiilor, la grija faţă de nevoile materiale şi spirituale ale fraţilor noştri aflaţi în nevoi. Ziua de Anul Nou să fie pentru noi toţi un prilej de a ne hotărî să facem mai mult pentru familie, pentru societatea în care trăim, pentru munca pe care o desfăşurăm zi de zi. Dar în acelaşi timp să avem grijă şi pentru sufletul nostru, de înăuntrul nostru. Şi pe acesta să-l lucrăm. Şi pe acesta să-l împlinim. Şi aceasta pentru ca împlinind poruncile şi mai ales marea poruncă a iubirii, lucrând întru folosul semenlor noştri, ne împlinim pe noi înşine. Acesta este criteriul credinţei noastre: în măsura în care nu-l împlinim, nu ne împlinim nici pe noi înşine, nu ne împlinm nici casa şi familia noastră,nici cămara sufletului nostru care rămâne pustie. Şi într-un suflet pustiu nu locuieşte nimic altceva decât tristeţea, deznăd. jrea şi singurătatea ucigătoare. Să ne străduim să ne deschidem cămara sufletească ca să primim în ea pe Sf. Duh, cel care ne dăruieşte toate bunătăţile şi cel prin care în sufletul nostru va coborî Hristos şi prin El întreaga Treime şi-şi va face sălaş întru noi şi va fi de-a pururea cu noi, în toate zilele până la sârşitul veacului (Matei 28, 10). Să-l invocăm pe Sf. Duh la fel cum facem de fiecare dată înainte de orice slujbă, să vină şi să se sălăşluiască întru noi, să vină să ne umple viaţa noastră şi să dea astfel un sens vieţii noastre. Se cuvine deci ca în taina inimilor şi a conştiinţei noastre, într-o zi ca aceasta, într-o zi de bucurie prilejuită de întâmpinarea Noului An cu speranţă, cu planuri noi şi îndrăzneţe să ne punem în gând să facem şi din fiinţa noastră ceva în aşa fel ca să o împlinim, ca să înaintăm încet-încet pe calea spre desăvârşire, devenind mai buni, mai deschişi, mai apropiaţi către cei dimprejurul nostru. Să găsim în această zi mai ales, zi de început a unui nou an, un moment de răgaz în care să ne revenim întru noi înşine şi să-l căutăm pe Dumnezeu înăuntrul nostru, şi să-i adresăm o smerită rugăciune. O rugăciune de mulţumire pentru anul care a trecut, pentru tot ceea ce am primit şi am realizat în el, şi una de cerere pentru anul ce vine ca să fie un an binecuvântat, un an de pace, un an cu împliniri, cu sănătate şi cu mult spor duhovnicesc. Să ne hărăzească Dumnezeu tuturor, pentru rugăciunile Maicii Sale, a Sf. Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei prăznuit în această zi de către Biserica noastră şi ale tuturor sfinţilor un an îmbelşugat şi fericit, un an plin de îndurările şi de harurile Sale. La mulţi ani! Tfl&WCL Când l-au dus să fie răstignit pe roată A purtat în sarbă o ţară toată Şi mânia codrilor zdrobită-n porţi De trezi toţi grofii şi pe cei din morţi A cerut să fie pentru toţi o lege De la Burebista prea măritul rege Libertatea să ne aibă fraţi mereu Cu dreptate şi la bine şi la greu Dacii-i auziră de primejdie în ţară Şi-au ieşit în flăcări din pământ afară Au cuprins cu hora munţii-n vâlvătăi Horea li se prinse cu toţi moţii săi Fluierul de coase şi de suliţi ridicate Se aude pretutindeni până şi-n palate Horea cântă, flăcările saltă-n joc Şi-a urnit din nou istoria din loc Luna-i coborî coroana peste frunte Şi hlamda morţii dacilor din munte Focul lor aprins rămase în morminte Cu lumina peste munţi luare-aminte Pr. ION IONESCU TELEGRAFUL ROMAN Nr. 114/1998 t * -----------=„Ee5Ke^=»---------- „In Iordan botezându-Te Tu, Doamne“ (Urmare din pag. 1) Descoperirea Treimii şi închinarea acesteia — cum glăsuieşte troparul Bobotezei, este măreaţa şi negrăita revelaţie pe care ne-o aduce această sărbătoare a Botezului Domnului, când întreg cerul se uneşte cu pământul pentru mântuirea noastră. Sărbătoarea Bobotezei ne scoate în relief în acelaşi timp şi importanţa Botezului în viaţa creştină. Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia sa la acest praznic, ne spune că existau trei feluri de botez: botezul iudaic, care avea un caracter ritual, botezul lui loan, prin care oamenii erau chemaţi la pocăinţă pentru că „s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2), şi botezul creştin, care izbăveşte de păcat, curăţeşte sufletul şi dă merindele Duhului Sfânt, adică împărtăşeşte harul şi darurile Sf. Duh celui care îl primeşte. Cu siguranţă se pune întrebarea: De ce s-a botezat Mântuitorul dacă era fără de păcat şi dacă însuşi loan Botezătorul a recunoscut aceasta? Răspunsul mi-l dă tot Sf. loan Gură de Aur, spunându-ne că „Hristos s-a botezat ca să plinească „toată dreptatea“ (Matei 3, 15), adică după cum s-a tăiat împrejur şi a adus jertfa poruncită de Legea lui Moise şi a păzit sâmbetele şi a ţinut sărbătorile iudaice tot aşa a adăugat la acestea şi faptul de a se supune Proorocului loan“. Şi apoi observă Sf. Ambrozie cel Mare, că Hristos s-a supus botezului şi pentru a ne da nouă pildă de a ne boteza, dându-ne astfel putinţa de a ne renaşte prin apă şi prin Duh şi de a intra în împărăţia Cerurilor. Ziua Botezului Domnului este şi pentru noi creştinii o zi de rememorare a evenimentului petrecut acum aproape două mii de ani, dar în acelaşi timp şi o rememorare şi o reevaluare a botezului nostru şi un prilej de a ne reînnoi făgăduinţele sfinte făcute atunci de către alţii în locul nostru conştientizând realitatea de a fi şi de a deveni noi întru Hristos după cuvântul Apostolului: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ (Gal. 3, 16). îmbrăcarea noastră cu Hristos înseamnă de fapt îmbrăcarea noastră cu armele luminii şi aşa putând deveni fii ai luminii întru care străluceşte Hristos. Să ne fie tuturor Sfânta zi a Bobotezei un prilej de bucurie, un prilej de participare la lumina cea de-a pururea viitoare care să răsfrângă în viaţa noastră lumina cea neînserată a dumnezeirii lui Hristos şi prin F.l lumina cea de viaţă făcătoarei Treimi celei de o fiinţă şi nedespărţită Căreia să-i fie slava, lauda şi închinăciunea în toţi vecii vecilor. Amin! Se ştie că „Luceafărul“ lui Eminescu a apărut în anul 1883 în mai multe publicaţii: mai întâi în 24 aprilie 1883 la Viena în Almanahul Societăţii Academice Social-literare „România jună“, apoi în ţara noastră în ziarul „Dunărea“ din Brăila la 25 iulie 1883, la 1 august 1883 în „Convorbiri literare“ de la Iaşi şi în „Cimpoiul“ de la Bucureşti la 11 august 1883. In toate aceste publicaţii poemul a apărut integral, aşa cum l-a alcătuit poetul, format din 98 de strofe (392 de versuri). Către sfârşitul anului, la 20 decembrie 1883 „Luceafărul“ este inclus în prima ediţie a volumului „Poezii“ de M. Eminescu, editat de Titu Maiorescu. în această perioadă poetul era bolnav şi internat în sanatoriul Oberdöbling de lângă Viena. Titu Maiorescu, care s-a îngrijit de editarea acestui volum, a eliminat însădin poemul „Luceafărul“ strofele 77, 82, 83 şi 84 şi a modificat strofa 81. Aşadar, ediţia Maiorescu numără 376 versuri, cu 16 mai puţin faţă de aceea din „Almanah...“, care avea 392. Titu Maiorescu nu contesta frumuseţea celor 4 strofe sacrificate, ci necesitatea lor logică! Capodopera a fost greu elaborată până la finisare. „Poetul a lucrat 9 ani şi jumătate“ consemna nepotul său Gh. Matei Eminescu. în această perioadă Eminescu a redactat cu mâna lui mai mult de 600 de strofe, pentru a nu păstra la capăt decât mai puţin, de o sută. Fiecare strofă a fost în medie refăcută de şase ori, fără a mai ţine seama de variantele care implică versuri separate. A făcut peste 6 000 de modificări sau intervenţii de stil şi versificaţie. Pentru a ilustra acest mare travaliu al poetului menţionez doar un singur exemplu: personajul Cătălina a fost definit succesiv prin cuvintele: luminoasă fată, o prea frumoasă fată, fecioară preacurată, un ghiocel de fată, o mult frumoasă fată, un vlăstărel de fată, o pasăre de fată, un giuvaer de fată, o dalie de fată etc. Iată o mulţime de locuţiuni dedicate unui singur personaj din „Luceafărul“. Prima redactare a poemului avea ca titlu cel al basmului „Fata-n grădina de aur“. Această variantă a fost o simplă versificare a basmului, în care au fost păstrate toate episoadele. Există totuşi o deosebire între basmul cules de Richard Kunisch şi această primă prelucrare eminesciană: în basm, zmeul se răzbună prăbuşind o stâncă peste necredincioasa fată, iar la Eminescu răzbunarea devine mai blândă, amanţilor înlănţuiţi în fugă, poetul le doreşte „Un chin ş-i aveţi, de-a nu muri deodată“. După multiplele prelucrări Eminescu reţine din basm ideea dragostei cea „peste fire“ dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare, în ultima sa variantă „Luceafărul“ nu mai cuprinde nici piedicile cu care era presărată calea până la „fata din grădina de aur“, nici fuga amanţilor, nici urmărirea împăratului şi nici jertfirea finală a fetei. Eliminarea tuturor acestor episoade echivalează cu o stilizare a basmului iniţial. în urma numeroaselor prelucrări Eminescu s-a oprit la forma finală pe care o cunoaştem şi care a fost publicată pentru prima dată la 24 aprilie 1883 la Vienna, în „Almanah...“. Nu ştim însă dacă el şi-a dat seama sau nu ce operă realizase, dacă cunoştea valoarea lui reală. Punem această întrebare deoarece pe la începutul anului 1883 începuseră deja să-şi facă apariţia primele semne ale bolii de mai târziu. Sigur este însă că Mihai Eminescu a realizat atunci poemul suprem, poemul culme, care a rezumat şi concentrat tot ceea ce gândirea mitico-poetică a artistului a zămislit. Data când poetul s-a hotărât să publice poemul coincide cu anul în care el atinge o culme a creaţiei sale. „Luceafărul — ne spune Tudor Vianu — este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte“. Dacă soarta ar voi ca în vremurile viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum s-a întâmplat cu unele opere ale Antichităţii, şi numai Luceafărul să se păstreze, strămoşii noştri ar putea culege din el (din Luceafăr) imaginea esenţială a poetului şi operei sale. De-a lungul timpului opera lui Eminescu a fost mult studiată, apreciată şi amplu comentată; numai „Luceafărului“ i-au fost consacrate peste o mie de comentarii privind structura, ideaţia, sensurile axiologice, izvoarele, etc., etc. Ideea „Luceafărului“ i-a fost sugerată poetului încă din perioada petrecută la Berlin, de memorialul de călătorie al lui Richard Kunisch: „Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei“ (Berlin 1861) în care autorul german transcria, între altele, două basme populare româneşti: „Fata-n grădina de aur“ şi „Tânăra fără corp“; ambele l-au atras şi l-au interesat pe Eminescu. în perioada când compunea „Luceafărul“ poetul era preocupat intens de motivul nostalgiei stelare; acest lucru ne-o confirmă poeziile sale: „Dacă iubeşti fără să speri“, „Şi oare tot n-ai înţeles“ (cu varianta „Să fie sara-n asfinţit“) şi „Un farmec trist şi neînţeles“, toate trei datând din anul 1882 şi au apărut după moartea poetului. Din această ultimă poezie menţionăm doar 3 strofe: „Un farmec trist şi neînţeles Puterea mea o leagă, Şi cu nimic nu m-am ales Din viaţa mea întreagă. E un luceafăr răsărit Din negura uitării, Dând orizont nemărginit Singurătăţii mării. Va rămânea necunoscut Şi va luci departe Căci luminează din trecut Iubirii celei moarte. De-a lungul timpului care s-a scurs de la apariţia Luceafărului şi până azi au mai apărut şi alte ipoteze cu privire la geneza, la izvoarele sale. Florea Firan şi Const. M. Popa au reuşit să le sistematizeze în următoarele categorii de izvoare: 1. biografice — experienţa de viaţă a poetului ridicată la rangul de simbol; 2. folclorice — basmul românesc „Fata-n grădina de aur“ cules de Richard Kunisch şi mitul „Zburătorul“ (visul fetei de împănat din prima parte); 3. cultural-mitologice, motive şi idei din mitologia indiană, greacă şi creştină; 4. filosofice — teoria schopenhauriană în legătură cu geniul şi omul obişnuit, aflate în sfere diferite, asupra acestei ipoteze a insistat mult George Călinescu. Dacă asupra genezei s-au ivit atâtea ipoteze, interpretarea conţinutului n-a rămas nici ea mai prejos, s-a bucurat şi ea de mai multe variante. Menţionăm mai întâi interpretarea, tâlcul explicat de însuşi Eminescu într-o pagină din manuscrisele sale: ....... înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric“. S-a mai spus că Luceafărul întruchipează pe Arhanghelul Mihail, că l-ar reprezenta pe Neptun — stăpânul apelor, demon acvatic, sau haosul matern din care a ieşit lumea prim potenţa activă a Demiurgului şi în acelaşi timp Logosul, verbul revelator al dumnezeirii. Luceafărul ar reprezenta România geologică sau pământul, iar Cătălina ar fi naţiunea română. Menţionăm aici şi legenda stupidă a lui I. Al. Brătescu-Voineşti după care „Luceafărul a fost generat de un episod nefericit al dragostei lui Eminescu — Hyperion pentru Veronica Micle — Cătălina, sedusă de Caragiale — Cătălin Maiorescu — Demiurgos i-ar fi arătat poetului calea necesară, destinul său de artist, căruia trebuia să i se supună netulburat, renunţând la proiectul său de căsătorie“. Lista interpretărilor este mult mai lungă, dar ne oprim aici. Dar ce semnificaţie cu cele două nume pe care le întâlnim în acest poem: Luceafăr şi Hyperion? Luceafărul este numele popular al planetei Venus. La origine, este numele latin al zeului Hesperios care personifică astrul vesperal, în gândirea veche românească „luceafărul simboliza lumina, „cunoaşterea“ proteguitoare împotriva întunericului. Hyperion, în greceşte numele e compus din prefixul „hyper“ deasupra şi participiul verbului a merge = „ion“, însemnând „cel caremerge-deasupra“, îl găsim şi în ontologia greacă. Hyperion este unul din cei 6 titani ca fiu al lui Uranus şi Gaia. El aparţine primei generaţii de divinităţi, primei creaţii. Revenind acum la tema studiului nostru vom încerca să prezentăm legătura dintre „Luceafărul“ lui Eminescu şi Biblie. în ultimii ani începe să-şi facă apariţia o nouă idee despre sorgintea Luceafărului, idee care se dezvoltă şi care în final îşi va ocupa locul cuvenit. Este vorba de sorgintea biblică a acestui poem; această idee n-o întâlnim deocamdată formulată, cristalizată precum cea a basmului „Fata-n grădina de aur“ dar găsim numeroase elemente diseminate în diversele publicaţii apărute în ultimele două decenii. Mai întâi amintim aici precizarea personală a poetului, în toate variantele Luceafărului, chiar şi în cea mai apropiată de forma definitivă, figurează o strofă explicativă a Demiurgului pe care Eminescu o suprimă la publicarea poemului: „Tu din eternul meu întreg Te-ai smuls, o stea senină Cum vrei puterea mea s-io neg, Lumină din lumină“. „Luceafărul — ne spune D. Murăraşu — nu poate fi identificat cu demonul creştin, cu Satan. Demonul amintit de Eminescu este undemon de felul celui din „Banchetul lui Platon“ este un geniu şi în acest înţeles trebuie să-l luăm şi când poetul ne înfăţişează cele două încarnări“, în simbolica şi iconografia creştină luceafărul de dimineaţă este asociat Fecioarei Maria din care a răsărit soarele dreptăţii, Mântuitorul (Ivan Euseev). Luceafărul îl găsim şi în Noul Testament amintit o singură dată, în II Petru 1, 19. Aici el este folosit ca o metaforă pentru Iisus Hristos: „Avem cuvântul proorocesc, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua, şi Luceafărul va răsări în inimile voastre“. Şi când El (adică Iisus) este Luceafărul sau soarele inimii noastre, devenim şi noi luminători în lume şi lumină pentru alţii precum El (adică Iisus) însuşi îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 16; Filip. 2, 15; I Petru 2, 12). Am amintit mai sus că Eminescu a reţinut din basmul „Fata-n grădina de aur“ ideea dragostei cea „peste fire“. Tema aceasta a dragostei pe care o simte o făptură supranaturală (înger, demon, titan) pentru o făptură a pământului său, mai general spus, de dragostea între două fiinţe abisal deosebite, o aflăm tratată de Byron în „Cer şi pământ", de Vigny în „Elea", de Lermontov în „Demonul”, de Richard Wagner în „Lohengrin“ etc. Avem de-a face în toate aceste cazuri cu nişte mituri de inspiraţie biblică sau păgână. Scrierea care a dat imbold însă inspiraţiei lui Eminescu a fost „Cerul şi pământul“ de Byron tradusă în româneşte de Eliade Rădulescu. Pornind de la Vechiul Testament, Cartea Facerii, capăt. VI şi de la scrierea de bogată fantezie „Cartea lui Enoh“, Byron a compus misterul său şi s-au putut stabili analogii cu Luceafărul (D. Murăraşu), în Cartea Facerii 6, 2—4 întâlnim această temă: „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup... în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime". Eruditul om de cultură Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga într-unul din studiile sale consemnează următoarele: „în Luceafărul este o făptură celestă, a lumii primare atotputernice şi atotştiutoare. El îmbracă acum haina mitologică, într-o dublă ipostază, greacă şi românească, purtând două nume, care de fapt sunt cele două feţe ale eroului: Hyperion şi Luceafărul. Sensul mitologic este investit aici şi cu sens filosofic. Văzut de pe pământ, eroul apare ca o simplă stea, Luceafărul steaua care stăpâneşte destinele oamenilor, văzut de sus, din perspectiva aboolutului, spre care Eminescu a aspirat, Hyperion e o făptură nemuritoare, aparţinând primei creaţii, asociat într-un anumit fel la facerea luminii“. Unul din marii cărturari ai zilelor noastre Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, într-una din lucrările sale face următoarele precizării: „Eminescu şi-a alcătuit «Luceafărul» nu din basmul cules de Kunisch, nici din mitul Hyperion, ci după cum au descoperit cercetătorii mai noi (G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D. Murăraşu, Bartolomeu Valeriu Anania) a pornit de la un text biblic noutestamentar. Am văzut fotografia unei variante care sub titlul „Legenda Luceafărului“ reproducea primele versete din Evanghelia după Ioan. Luceafărul e poetizarea întrupării lui Dumnezeu, pogorârea Lui pe pământ şi întoarcerea sa în Cer, aşa cum întruparea Fiului va fi esenţa poeziei unui contemporan mai tânăr al lui Eminescu din spaţiul francez, Paul Claudel“, în Evanghelia după Ioan întâlnim următoarele: loan 8, 23—24: „Şi El (Iisus) zicea: Voi sunteţi dintre cele de jos; Eu sunt dintre cele de sus; Voii sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. Pentru aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre. Că dacă nu veţi crede că Eu sunt, în păcatele voastre veţi muri“. Poemul „Luceafărul“, această minunată creaţie a lui Eminescu a generat şi va genera comentarii, ipoteze şi idei, care toate la un loc tind spre găsirea adevărului adevărat. Dar drumul căutărilor „este atât de lung, că mii de ani i-ar trebui luminii să lajungă“ la ţelul final al cunoaşterii Luceafărului eminescian. Dr. GH. MAMULARU — Călimăneşti — Jhiezala^uL Lai T5mifierea §1ikLLa