Telegraful Român, 1998 (Anul 146, nr. 1-48)

1998-09-15 / nr. 35-36

Fondator: Mitropolitul ANDREI SAGUNA 1853 FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Anul 146 SIBIU 15 septembrie Nr. 35—36 1998 ÎNŢELESURILE sfintei cruci Deşi ne este intru totul trans­cendent, Dumnezeu se află într-o permanentă comunicare şi des­chidere spre noi, prin anumite semne şi arătări care ies din ordinea firească a lucrurilor, şi care au menirea să ne indice, să ne facă să vedem dincolo de ele tocmai prezenţa Lui în pla­nul istoric, precum şi purtarea Sa de grijă faţă de noi, ele a­­vând în acelaşi timp rolul de a ne călăuzi spre scopul suprem şi ultim pentru care am fost creaţi — mântuirea. Crucea şi jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, nu sunt altceva decât semnul, arătarea iubirii divine faţă de om. Despre cruce şi sensurile sale, despre ce a însemnat şi ce în­seamnă ea pentru noi creştinii, aflăm mărturii încă din perioada vetero-testamentară, de nu ch­ar dintru începutul creaţiei, chiar dacă nu într-un mod explicit, ci mai degrabă ascuns, aceste măr­turii fiind doar prefigurări, care se vor împlini însă cu adevărat, dezvăluindu-şi întreaga lor bo­găţie de înţelesuri abia în Noul Testament. O încercare de cu­prindere ex­haustivă a înţelesuri­lor sf. cruci in Sf. Scriptură pre­supune o cunoaştere temeinică a celor două Testamente în unitatea lor indisolubilă. Deşi, aşa cum afirmam mai sus, crucea şi înţelesurile sale, n-a fost descoperită în mod explicit în Vechiul Testament, ea a con­stituit totuşi obiectul multora din­tre profeţiile sale, însă fără lu­mina adusă asupra lor de Mân­tuitorul acestea ar fi rămas lipsite de sens. In genere, teologia patristică a susţinut constant, bazându-se pe o tradiţie venind din adânc de is­torie, că pomul cunoaşterii bine­lui şi răului din grădina Edenu­lui, era în fapt o prefigurare a crucii, identificând dealul Golgo­ta, pe care avea să se înalţe cru­cea mântuirii, cu însuşi locul pe care se afla acel pom. Ca semn şi mijloc de binecu­vântare, crucea o întrevedem în binecuvântarea patriarhului Iacob, prin „punerea mâinilor încrucişa­te" (Fac. 48, 14) peste nepoţii săi Efraim şi Manase, fii lui Io­sif. Toiagul cu care Moise a să­vârşit minunile, este şi el, la rân­­du-i, tot o prefigurare a crucii şi a puterilor sale. Aceeaşi putere tămăduitoare a crucii ni se rele­vă prin stâlpul pe care Moise a înălţat în pustie şarpele de ara­mă „şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“ (Num. 21, 9), fapt care, ţinând seama de con­textul istoric în care s-a petre­cut, ar fi putut să contrarieze şi să smintească, adevărata sa va­loare însă, se descoperă abia prin asimilarea cu actul răstignirii lui Hristos pe cruce „şi precum Moi­se a înălţat în pustie şarpele, tot aşa trebuie să se înalţe Fiul Omu­lui, pentru ca tot cel ce crede intr-insul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In. 3, 14—15). O altă prefigurare a crucii, mult mai evidentă de data aceas­ta, o găsim în cartea profetului Iezechiel, care ne oferă amănun­te inedite, prin faptul că vorbeşte despre aspectul sau graţie, amă­nunte pe care le găsim într-o profeţie a sa, în care ne prezintă forma crucii. Iată contextul în care găsim această evidenţă, da­torită înstrăinării aproape totale de Dumnezeul cel adevărat, po­porul evreu va fi aspru pedepsit prin ucidere cu sabia. Profetul primeşte poruncă să însemneze pe frunte cu semnul tau ( ) pe cei care au rămas fideli lui Dumnezeu „treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu sem­nul­­ pe frunte, pe oamenii care gem şi plâng din cauza multelor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lor“ (Iez. 9, 4—6). Înţeleasă în Vechiul Testament mai degrabă ca o prefigurare, Crucea îşi va descoperi înţele­surile sale abia în Noul Testa­ment, prin asumarea ei de către Mântuitorul, precum şi prin fap­tul că ea a fost sfinţită de sân­gele Său vărsat pe ea pentru mântuirea lumii. Distingem mai multe înţelesuri ale sf. cruci în pag­nile Noului Testament, şi de bună seamă, cel mai direct şi mai evident este cel material, înţelegând prin aceasta însuşi obiectul de tortură pe ca­­r­e a fost răstignit Mântuitorul, ea devenind altarul jertfei supreme şi totodată mijlocul care a făcut posibilă mântuirea noastră. Prin analogie cu crucea pe care Mântuitorul a fost răstignit, noi confecţionăm şi păstrăm la locu­rile cele mai de cinste: pe bise­rici sau pe casele noastre — cru­cea, fără să o venerăm în ea în­săşi, ca pe un idol, aşa cum gre­şit, şi mai ales rău-intenţionat in­terpretează cei care s-au rupt de la sânul Bisericii. Dacă noi ne în­semnăm sau ne închinăm înaintea sfintei cruci, aceasta nu echiva­lează cu săvârşirea unui act ido­latru, care ar impieta in vreun fel asupra adorării pe care I-o datorăm în totalitate lui Dumne­zeu ci, dimpotrivă, în acest fel îl adorăm şi ne închinăm Celui care S-a răstignit de bunăvoie pe ea pentru mântuirea noastră. Asupra acestui lucru au stăruit cu adân­că pătrundere toţi Sf. Părinţi ai Bisericii, înlăturând orice confu­zie pe care am fi dispuşi să o facem între cinstirea crucii ca obiect cultic, şi adorarea pe care I-o datorăm în exclusivitate lui Dumnezeu, însemnându-ne sau înerernându-ne sfintei cruci, nu cinstim materia din care este ea confecţionată (lemn, metal, etc.), ci noi o privim ca pe o mărturie care ne vorbeşte despre Hristos, şi care ne ajută să ne înălţăm cu mintea şi cu sufletul la Dumne­zeu. Sf. Ioan Damaschin, spre exemplu, în lucrarea sa Dogma­tica evidenţia necesitatea firii omeneşti de a se folosi de cele materiale, ca prin intermediul lor, să poată urca spre cele spirituale, spre Divinitate, „crucea şi icoana nu reprezintă dumnezeirea, ele indică participarea omului la via­ţa divină". Aşa după cum icoana a devenit posibilă şi îşi justifică existenţa prin întruparea Fiului lui Dum­nezeu, care S-a făcut „icoana Dumnezeului celui nevăzut“ (Col. 1, 15), tot aşa crucea a devenit demnă de cinstirea noastră, pen­tru făptui că însuşi Mântuitorul Hristos a făcut-o, prin jertfa Sa pe ea, demnă de cinstirea noastră. A refuza cinstirea sfintei cruci, nu înseamnă în fond altceva de­cât a refuza şi a nega însuşi ac­tul răstignirii, şi odată cu aceas­ta refuzarea esenţei creştinismu­lui. Este de neconceput un creşti­nism fără cruce, care în acest fel n-ar mai fi decât o teorie searbă­dă. Forţa creştinismului izvorăşte tocmai din cruce, care atâta timp cât va sta înfiptă în inima creş­tinismului îi va conferi viablitate şi trăinicie. Fără cruce, creştinis­mul nu mai este decât o teorie. A te însemna, în smerenie şi credinţă, cu semnul sfintei cruci, nu este altceva decât a-ţi aduce aminte mereu de jertfa sfântă prin care ai fost izbăvit de păcat. Acolo unde se mai găseşte o sfântă cruce, acolo este prezent Dumnezeu în chip tainic, ea în­demnând la reculegere şi rugă­ciune „aceasta să fie ca uitându­­vă la ea, să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi după inima voastră care vă în­deamnă la desfrânare" (Num. 15, 39). Un alt înţeles al crucii, mult mai profund, este acela de sufe­rinţă fizică şi morală, de sacri­ficiu de sine, aşa cum aflăm la Sf. Ev. Marcu 8, 34 „cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie“, înţelegând prin aceasta că fiecare dintre noi are de purtat o „cruce" în viaţă. Prin acest îndemn Mântuitorul n-a vrut pur şi simplu să ne spună că trebuie să luăm pe umerii noştri o cruce. S-au întâmplat şi se mai întâmplă încă şi astăzi astfel de situaţii aberante, care vin dintr-o înţelegere mult prea îngustă a creştinismului. Nu a­­ceasta avea în vedere Mântuito­rul. Indemnându-ne să ne „luăm cru­cea“, Mântuitorul ne îndeamnă de fapt să ne asumăm condiţia noas­tră, destinul hărăzit fiecăruia din­tre noi de către Dumnezeu. Dar nu acceptarea lui în resemnare, ci căutând să faci tot ce-ţi stă în putinţă să te înscrii, să ajungi cât mai aproape de scopul pen­tru care ai fost creat. Chiar şi suferinţa, şi moartea, suntem în­demnaţi să le primim cu încre­dere în Dumnezeu, ele fiind în fapt mijloacele prin care trebuie să ne desch­dem şi să ne apro­piem cât mai mult de El. Altfel, ele se vor dovedi cu adevărat absurde. In sensul său cel mai spiritual însă, crucea este semnul jertfei de sine, fără de care nu putem (Continuare în pag. a 2-a) Pr. NICOLAE STOIA I □ I □ 1 □ 1 □ M ; j ôtïïtïïi □ 11 □ I □ 8 dT^T^HI □ I □] Promisiunea instituirii Tainei Sf. Euharistii In expunerea vieţii şi activităţii lui Iisus, evanghelistul Luca a ştiut să pună evenimentele în legătură sincronică şi cu faptele istoriei pro­fane. Cele comunicate despre Iisus sunt fapte concrete, istorice, ce s-au petrecut cu câteva decenii în urmă, în Palestina, în faţa multor martori oculari care traiau şi puteau să măn­ân­a ceavă Mare care t- au văzut şi au auzit. Ca urmare, ştim despre tetrarhul Irod, că l-a inter­nat pe Ioan Botezătorul în cetatea Mac­haerus, unde l-a şi decapitat. De îndată, ucenicii lui loan l-au înştiinţat pe Iisus despre moartea năpraznică a dascălului lor, fapt care­ — cu certitudine — l-a zguduit pe Iisus în întreagă fiinţa sa. A vărsat lacrimi pentru el şi s-a rugat Părintelui ceresc pentru odihna sufletului acestui devotat şi prea umnit înaintemergător şi botezător al său. Mustrat de cuget, pentru nelegiui­tele sale fapte, Irod a auzit despre prodigioasa activitate a lui Iisus în Galileia şi îl socotea a fi loan Botezătorul, care ar fi înviat din morţi. Se interesa de el şi căuta să-l vadă (Luca 9­7—9). Istoricul profan Iosif Flaviu (născut în anul 37), în ale sale „Anti­chităţi iudaice“ (18, 5, 2), spune despre Ioan Botezătorul că era om drept şi-i îndemna pe Iudei la dreptate şi pietate faţă de Dumnezeu, invitân­­du-i să se boteze. Potrivit unei concepţii fariseice, Iosif Flaviu reducea rolul botezului lui loan la curăţirea trupului, hotărât potrivnică con­cepţiei creştine. loan boteza pentru iertarea păcatelor. Tot Iosif Fla­viu spune, că unii dintre Iudei socoteau nimicirea oştirii lui Irod, în lupta din Arabia, ca pedeapsă divină pentru uciderea lui loan (Gheor­­ghiu V., Introducere în Sf. Cărţi ale N.T., Cernăuţi, 1929, p. 210—211). In aceste stări de lucruri, spre a nu se lăsa prins de Irod, căci nu sosise încă ceasul său, Iisus s-a decis să lase Galileia, pentru clipe de linişte şi odi­nă. A luat cu sine pe apostolii săi şi s-a dus într-un loc pustiu, înspre oraşul Betsaida Iulias, din nord-estul Mării Tiberia­­dei. Plecarea lui din Capernaum n-a rămas neobsen­ată. Mulţimile au prins de veste şi uitând de foame, de sete şi de oboseală, au încon­jurat partea de nord a Mării Tiberiadei şi căutându-l pe Iisus, l-au aflat, spre a-i asculta cuvintele despre împărăţia lui Dumnezeu şi spre (Continuare în pag. a 3-a) Praf PFTRIT NU­M­­ITIIF A S­E Documentul final al Reuniunii interorodoxe de la Tesalonic asupra temei: „Evaluare­a noilor probleme în raporturile Ortodoxiei cu Mişcarea ecumenică Intre 29 aprilie şi 2 mai 1998 a avut loc la Te­salonic, în Grecia, o reuniune interortodoxă, la care s-a căutat a se defini raporturile pe care le are astăzi Ortodoxia cu Mişcarea Ecumenică, în împrejurările în care aceasta din urmă a deviat îngrijorător de la principala ei misiune, aceea de a sluji cauza refacerii unităţii creştine şi de a favoriza credibilitatea mărturiei creştine în lume. S-a adoptat, cu acel prilej, următorul Document: „Noi, delegaţii tuturor Bisericilor ortodoxe cano­nice ne-am reunit, prin puterea lui Hristos cel înviat, în cetatea istorică a Tesalonicului (Grecia) din 29 aprilie până în 2 mai 1998, ca urmare a in­vitaţiei Sanctităţii Sale patriarhul ecumenic Barto­­­­lomeu, răspunzând iniţiativei Bisericilor rusă şi sârbă şi din cauza retragerii Bisericii Georgiei din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. întâlnirea a fost găzduită de către Organizaţia „Tesalonic — capi­tala culturală a Europei 1997“ şi a beneficiat de generoasa ospitalitate a mitropolitului de Tesalonic. Întâlnirea a fost prezidată de mitropolitul Hri­­sostom al Efesului (Patriarhia ecumenică); sesiuni­le s-au derulat într-un spirit de dragoste creştină, de comuniune frăţească şi de înţelegere mutuală. Delegaţii au cerut rugăciunea şi binecuvântarea Sanctităţii Sale patriarhul ecumenic Bartolomeu şi a tuturor celorlalţi venerabili întâistătători ai Bisericilor ortodoxe. Participanţii au primit tele­grame de salutări din partea tuturor întâistătăto­­rilor. Ei, la rândul lor, au exprimat cele mai bune urări Prea Fericirii Sale Hristodulos, noul arhiepis­cop al Atenei şi al întregii Elade, cu ocazia ale­gerii sale. Mitropolitul Hrisostom de Efes a prezentat un document de introducere asupra temei întrunirii, urmat de o prezentare din partea tuturor delega­ţilor, prin care au descris, pe de o parte, relaţiile Bisericilor lor cu Mişcarea ecumenică şi cu Con­siliul Ecumenic al Bisericilor, în particular, şi au evaluat, pe de altă parte, problemele crit­ie că­rora ei trebuie să le facă faţă. In discuţiile care au avut loc, ei au examinat participarea Biserici­lor ortodoxe la lucrările organelor de decizie ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. In mod unanim, delegaţii au denunţat grupele schismatice ca şi câteva grupe extremiste din sânul Bisericilor ortodoxe locale, care se servesc de tema ecumenismului pentru a-i critica pe respon­sabilii Bisericii şi a le submina autoritatea, cu riscul de a crea, prin aceasta, diviziuni şi schisme în Biserică. Aceştia utilizează astfel o documen­taţie falsificată şi informaţii false pentru a susţine criticile lor nedrepte. Delegaţii au subliniat de asemenea că participa­rea ortodoxă la mişcarea ecumenică a fost tot­deauna fondată pe Tradiţia ortodoxă, pe deciziile sfintelor sinoade ale Bisericilor ortodoxe locale şi ale reuniunilor panortodoxe, ca a IlI-a Conferin­ţă preconciliară din 1986 şi reuniunea Intâistătăto­­rilor Bisericilor ortodoxe locale din 1992. Participanţii sunt unanimi în a recunoaşte nece­sitatea de a continua participarea la diverse forme de activitate între creştini. Noi nu avem dreptul de a abandona misiunea încredinţată de către Domnul nostru Iisus Hristos. (Continuare în pag. a 2-a) Preluare și traducere din Lb. franceză după „Episkepsis“, nr. 557 din 31 mai 1998 Pr. prof. D. ABRUDAN PARTENIE COSMA Un model exemplar de viaţă filantropică In urmă cu 75 de ani, la 22 septembrie 1923, la Călimăneşti, părăsea lumea pământeană trecă­toare şi intra în cea veşnică, du­pă 86 de ani de viaţă dăruită Bi­nelui social, o viaţă încununată cu mari realizări şi traumatizată de decepţii şi dezamăgiri, juristul, economistul, politicianul, publi­cistul şi omul de cultură Partenie Cosma. Cel ce a intrat in istorie ca strălucit ctitor al organizării eco­nomice — juridice — financiare în Transilvania, ca iniţiator al organizării vieţii bisericeşti pe temeiuri juridice, ca sprijinitor al culturii, publicist, om politic, mare şi generos filantrop, şi-a modelat personalitatea în mediul cultural de veche tradiţie româ­nească din ţinuturile bihorene unde s-a născut şi a crescut. Bihoreanul Partenie Cosma sta­bilit în Sibiu din anul 1876, s-a format intelectual şi spiritual ur­mând cursurile liceale în ţinutu­rile natale, cursuri ale Facultăţii de Teologie din Arad, stud­ind dreptul la Budapesta, unde şi-a luat licenţa. Ucenicia în cancela­ria omului de cultură şi filantro­pului Emanoil Gojdu, colaborarea cu marele Şaguna, cu Nestorul presei româneşti — George Ba­­riţiu, cu personalităţi marcante ale ASTREI, cu politicieni de va­ză pr cum Iuliu Maniu, i-au di­mensionat şi direcţionat coordo­natele vieţii profesionale, politi­­ce şi culturale. Ca jurist de marcă şi deputat în Congresul Naţional al Bisericii, Partenie Cosma a participat la toate congresele şi sinoadele bi­sericeşti. Recunoscâ­ndu-i compe­tenţa juridică şi abilitatea prag­­matică, marele ierarh al Bisericii Ortodoxe Române Andrei Şaguna i-a încredinţat conducerea comi­­siei însărcinate să redacteze Sta­tutele Organice, contribuind la fundamentarea organizării pe ba­ze juridice a vieţii bisericeşti. Bogata activitate publicistică ca redactor al revistei „Concordia" şi ca autor de articole publicate în presa timpului, multe articole au apărut in „Telegraful român“, dovedeşte reala implicare a lui Partenie Cosma in viaţa social­­economică şi politică a ţării. Ca om politic , deputat în Parla­mentul de la Budapesta, fondator şi reprezentant al Partidului Na­ţional Român, ca membru activ in conducerea Asociaţiunii ASTRA, ca senator în primul Par­lament al ţării întregite, Partenie Cosma s-a dovedit un devotat şi tenace purtător de cuvânt al nea­mului său. Ca avocat şi apoi ca director executiv al Institutului de credit şi economie „Albina", înfiinţat în anul 1872 de Visarion Roman, Partenie Cosma a conceput şi a realizat o politică economică-fi­­nanciară de exemplară eficienţă. Timp de trei decenii cât s-a aflat la conducere, a făcut din „Albina“ o instituţie de credit model, com­petitivă cu celelalte instituţii să­seşti şi maghiare, devenită o ade­vărată forţă financiară a Transil­vaniei. O dovadă a eficienţei po­liticii financiare a fost emancipa­rea românilor şi prosperitatea lor economică, sprijinindu-se îm­proprietărirea ţăranilor şi ridica­rea clasei ţărăneşti de mijloc. Autorităţile oficiale austro-ungare s-au scandalizat şi au declanşat persecuţii cărora le-a replicat ferm în presă. La iniţiativa conducerii Insti­tutului „Albina" s-au înfiinţat sucursale şi reuniuni de credit în diferite localităţi ale Trans­lva­­niei. In anul 1900 erau peste 100 de instituţii de credit în Ardeal, în colaborare cu Cornel Diacono­­vich, astrist de frunte şi autor al „Enciclopediei" în trei volume, lucrare de referinţă şi astăzi, a iniţiat şi a finalizat federalizarea băncilor prin crearea Asociaţiei „Solidaritatea", al cărei preşedinte a fost. Sub îndrumarea şi contro­lul lui s-au înfiinţat şi au func­ţionat „Banca Generală de Asigu­rări" şi Casa de împrumut pe amanet „Muntele­ de pietate". Om al faptelor şi al gândirii de perspectivă, Partenie Cosma, cu intuiţie, simţ practic şi inteligen­ţă socială, şi-a exprimat vocaţia de constructor şi generos filan­trop. El a ştiut într-un mod pro­fesionist să strângă, să înmulţeas­că dar şi să cheltuiască banii în folosul comunităţii şi, prin aceas­ta, să intre în istorie ca unul din­tre cei mai mari investitori — fi­lantropi. Filantropia ca stare de spirit fundamentată pe sentimente de iubire generoasă şi dezintere­­sată, în temeiul valorii morale a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii aproapelui, s-a obiectivat în mari acte de binefacere culturală şi caritabilă. De aceea, îl putem con­sidera pe Partenie Cosma, iară să exagerăm, un adevărat Maecenas român. Amintim, cu acest prilej comemorativ, principalele acte şi fapte filantropice culturale şi de caritate.­­ A organizat strângerea fon­durilor şi a susţinut construirea Bisericii Mitropolitane din Sibiu. Institutul „Albina“ a subvenţionat lucrările de construcţii cu 10 000 de coroane, personal a oferit 1 000 de coroane, iniţiativă urmată de basarabeanul Vasile Stroiescu, prietenul său. Numele celor doi filantropi se află pe placa fonda­torilor acestei însemnate construc­ţii de cult pentru elevarea spiri­tuală a credincioşilor ortodocşi. „ A aprobat subvenţionarea construirii de biserici în diferite localităţi ale Transilvaniei, având convingerea că întemeierea bise­ricilor este modul fundamental de afirmare a fiinţei noastre naţio­nale. Ca semn de recunoştinţă a devotamentului său, a primit în dar inelul-sigiliu al lui Andrei Şaguna cu care s-a mândrit toată viaţa. Cu Mitropolitul Miron Ro­manul a colaborat permanent în realizarea unor iniţiative cultu­rale şi filantropice , caritabile.­­ A supravegheat colectele şi a oferit donaţii personale pen­tru construirea „Şcolii civile su­perioare de fete" din Sibiu, in localul căreia funcţionează azi „Şcoala pentru deficienţi de auz" şi pentru care se dispută azi a­­tribuirea numelui unui sponsor german. Prin acelaşi sistem al co­lectelor s-au construit şi alte şcoli de fete, după modelul celei din Sibiu, s-au construit de ase­menea şcoli confesionale, şcoli elementare şi gimnaziale.­­ A înfiinţat, în anul 1895, şi va dura trei decenii, „Masa stu­denţilor", considerată prima can­tină din Transilvania. Anual 50 de tineri, elevi şi studenţi meri­tuoşi din familii nevoiaşe pri­meau prânzul gratuit şi o fru­moasă educaţie din partea doam­nei Maria Cosma şi a întregii fa­milii. S-au acordat burse tineri­lor, viitori intelectuali şi mari oameni de cultură: Octavian Goga, Ioan Lupaş, Andrei Oţetea, D.D. Roşca ş.a.­­ A susţinut financiar con­struirea din temeli a localului desti­l­­ Facultăţii de Teologie din Sibiu, una dintre ctitoriile lui An­drei Şaguna pe care Slavici l-a definit „începător a toate".­­ A susţinut financiar, alături de băncile săseşti, construcţii de modernizare a Sibiului, căile fe­rate Sibiu — Turnu Roşu, Sibiu —Vinţul de Jos, apeductul, insta­laţii de canalizare moderne. (Continuare în pag. a 4-a) Conf. univ. dr. ELENA MACAVEI

Next