Telegraful Român, 1998 (Anul 146, nr. 1-48)
1998-09-15 / nr. 35-36
Fondator: Mitropolitul ANDREI SAGUNA 1853 FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Anul 146 SIBIU 15 septembrie Nr. 35—36 1998 ÎNŢELESURILE sfintei cruci Deşi ne este intru totul transcendent, Dumnezeu se află într-o permanentă comunicare şi deschidere spre noi, prin anumite semne şi arătări care ies din ordinea firească a lucrurilor, şi care au menirea să ne indice, să ne facă să vedem dincolo de ele tocmai prezenţa Lui în planul istoric, precum şi purtarea Sa de grijă faţă de noi, ele având în acelaşi timp rolul de a ne călăuzi spre scopul suprem şi ultim pentru care am fost creaţi — mântuirea. Crucea şi jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, nu sunt altceva decât semnul, arătarea iubirii divine faţă de om. Despre cruce şi sensurile sale, despre ce a însemnat şi ce înseamnă ea pentru noi creştinii, aflăm mărturii încă din perioada vetero-testamentară, de nu char dintru începutul creaţiei, chiar dacă nu într-un mod explicit, ci mai degrabă ascuns, aceste mărturii fiind doar prefigurări, care se vor împlini însă cu adevărat, dezvăluindu-şi întreaga lor bogăţie de înţelesuri abia în Noul Testament. O încercare de cuprindere exhaustivă a înţelesurilor sf. cruci in Sf. Scriptură presupune o cunoaştere temeinică a celor două Testamente în unitatea lor indisolubilă. Deşi, aşa cum afirmam mai sus, crucea şi înţelesurile sale, n-a fost descoperită în mod explicit în Vechiul Testament, ea a constituit totuşi obiectul multora dintre profeţiile sale, însă fără lumina adusă asupra lor de Mântuitorul acestea ar fi rămas lipsite de sens. In genere, teologia patristică a susţinut constant, bazându-se pe o tradiţie venind din adânc de istorie, că pomul cunoaşterii binelui şi răului din grădina Edenului, era în fapt o prefigurare a crucii, identificând dealul Golgota, pe care avea să se înalţe crucea mântuirii, cu însuşi locul pe care se afla acel pom. Ca semn şi mijloc de binecuvântare, crucea o întrevedem în binecuvântarea patriarhului Iacob, prin „punerea mâinilor încrucişate" (Fac. 48, 14) peste nepoţii săi Efraim şi Manase, fii lui Iosif. Toiagul cu care Moise a săvârşit minunile, este şi el, la rându-i, tot o prefigurare a crucii şi a puterilor sale. Aceeaşi putere tămăduitoare a crucii ni se relevă prin stâlpul pe care Moise a înălţat în pustie şarpele de aramă „şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“ (Num. 21, 9), fapt care, ţinând seama de contextul istoric în care s-a petrecut, ar fi putut să contrarieze şi să smintească, adevărata sa valoare însă, se descoperă abia prin asimilarea cu actul răstignirii lui Hristos pe cruce „şi precum Moise a înălţat în pustie şarpele, tot aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede intr-insul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In. 3, 14—15). O altă prefigurare a crucii, mult mai evidentă de data aceasta, o găsim în cartea profetului Iezechiel, care ne oferă amănunte inedite, prin faptul că vorbeşte despre aspectul sau graţie, amănunte pe care le găsim într-o profeţie a sa, în care ne prezintă forma crucii. Iată contextul în care găsim această evidenţă, datorită înstrăinării aproape totale de Dumnezeul cel adevărat, poporul evreu va fi aspru pedepsit prin ucidere cu sabia. Profetul primeşte poruncă să însemneze pe frunte cu semnul tau ( ) pe cei care au rămas fideli lui Dumnezeu „treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul pe frunte, pe oamenii care gem şi plâng din cauza multelor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lor“ (Iez. 9, 4—6). Înţeleasă în Vechiul Testament mai degrabă ca o prefigurare, Crucea îşi va descoperi înţelesurile sale abia în Noul Testament, prin asumarea ei de către Mântuitorul, precum şi prin faptul că ea a fost sfinţită de sângele Său vărsat pe ea pentru mântuirea lumii. Distingem mai multe înţelesuri ale sf. cruci în pagnile Noului Testament, şi de bună seamă, cel mai direct şi mai evident este cel material, înţelegând prin aceasta însuşi obiectul de tortură pe care a fost răstignit Mântuitorul, ea devenind altarul jertfei supreme şi totodată mijlocul care a făcut posibilă mântuirea noastră. Prin analogie cu crucea pe care Mântuitorul a fost răstignit, noi confecţionăm şi păstrăm la locurile cele mai de cinste: pe biserici sau pe casele noastre — crucea, fără să o venerăm în ea însăşi, ca pe un idol, aşa cum greşit, şi mai ales rău-intenţionat interpretează cei care s-au rupt de la sânul Bisericii. Dacă noi ne însemnăm sau ne închinăm înaintea sfintei cruci, aceasta nu echivalează cu săvârşirea unui act idolatru, care ar impieta in vreun fel asupra adorării pe care I-o datorăm în totalitate lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, în acest fel îl adorăm şi ne închinăm Celui care S-a răstignit de bunăvoie pe ea pentru mântuirea noastră. Asupra acestui lucru au stăruit cu adâncă pătrundere toţi Sf. Părinţi ai Bisericii, înlăturând orice confuzie pe care am fi dispuşi să o facem între cinstirea crucii ca obiect cultic, şi adorarea pe care I-o datorăm în exclusivitate lui Dumnezeu, însemnându-ne sau înerernându-ne sfintei cruci, nu cinstim materia din care este ea confecţionată (lemn, metal, etc.), ci noi o privim ca pe o mărturie care ne vorbeşte despre Hristos, şi care ne ajută să ne înălţăm cu mintea şi cu sufletul la Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin, spre exemplu, în lucrarea sa Dogmatica evidenţia necesitatea firii omeneşti de a se folosi de cele materiale, ca prin intermediul lor, să poată urca spre cele spirituale, spre Divinitate, „crucea şi icoana nu reprezintă dumnezeirea, ele indică participarea omului la viaţa divină". Aşa după cum icoana a devenit posibilă şi îşi justifică existenţa prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, care S-a făcut „icoana Dumnezeului celui nevăzut“ (Col. 1, 15), tot aşa crucea a devenit demnă de cinstirea noastră, pentru făptui că însuşi Mântuitorul Hristos a făcut-o, prin jertfa Sa pe ea, demnă de cinstirea noastră. A refuza cinstirea sfintei cruci, nu înseamnă în fond altceva decât a refuza şi a nega însuşi actul răstignirii, şi odată cu aceasta refuzarea esenţei creştinismului. Este de neconceput un creştinism fără cruce, care în acest fel n-ar mai fi decât o teorie searbădă. Forţa creştinismului izvorăşte tocmai din cruce, care atâta timp cât va sta înfiptă în inima creştinismului îi va conferi viablitate şi trăinicie. Fără cruce, creştinismul nu mai este decât o teorie. A te însemna, în smerenie şi credinţă, cu semnul sfintei cruci, nu este altceva decât a-ţi aduce aminte mereu de jertfa sfântă prin care ai fost izbăvit de păcat. Acolo unde se mai găseşte o sfântă cruce, acolo este prezent Dumnezeu în chip tainic, ea îndemnând la reculegere şi rugăciune „aceasta să fie ca uitânduvă la ea, să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi după inima voastră care vă îndeamnă la desfrânare" (Num. 15, 39). Un alt înţeles al crucii, mult mai profund, este acela de suferinţă fizică şi morală, de sacrificiu de sine, aşa cum aflăm la Sf. Ev. Marcu 8, 34 „cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie“, înţelegând prin aceasta că fiecare dintre noi are de purtat o „cruce" în viaţă. Prin acest îndemn Mântuitorul n-a vrut pur şi simplu să ne spună că trebuie să luăm pe umerii noştri o cruce. S-au întâmplat şi se mai întâmplă încă şi astăzi astfel de situaţii aberante, care vin dintr-o înţelegere mult prea îngustă a creştinismului. Nu aceasta avea în vedere Mântuitorul. Indemnându-ne să ne „luăm crucea“, Mântuitorul ne îndeamnă de fapt să ne asumăm condiţia noastră, destinul hărăzit fiecăruia dintre noi de către Dumnezeu. Dar nu acceptarea lui în resemnare, ci căutând să faci tot ce-ţi stă în putinţă să te înscrii, să ajungi cât mai aproape de scopul pentru care ai fost creat. Chiar şi suferinţa, şi moartea, suntem îndemnaţi să le primim cu încredere în Dumnezeu, ele fiind în fapt mijloacele prin care trebuie să ne deschdem şi să ne apropiem cât mai mult de El. Altfel, ele se vor dovedi cu adevărat absurde. In sensul său cel mai spiritual însă, crucea este semnul jertfei de sine, fără de care nu putem (Continuare în pag. a 2-a) Pr. NICOLAE STOIA I □ I □ 1 □ 1 □ M ; j ôtïïtïïi □ 11 □ I □ 8 dT^T^HI □ I □] Promisiunea instituirii Tainei Sf. Euharistii In expunerea vieţii şi activităţii lui Iisus, evanghelistul Luca a ştiut să pună evenimentele în legătură sincronică şi cu faptele istoriei profane. Cele comunicate despre Iisus sunt fapte concrete, istorice, ce s-au petrecut cu câteva decenii în urmă, în Palestina, în faţa multor martori oculari care traiau şi puteau să mănâna ceavă Mare care t- au văzut şi au auzit. Ca urmare, ştim despre tetrarhul Irod, că l-a internat pe Ioan Botezătorul în cetatea Machaerus, unde l-a şi decapitat. De îndată, ucenicii lui loan l-au înştiinţat pe Iisus despre moartea năpraznică a dascălului lor, fapt care — cu certitudine — l-a zguduit pe Iisus în întreagă fiinţa sa. A vărsat lacrimi pentru el şi s-a rugat Părintelui ceresc pentru odihna sufletului acestui devotat şi prea umnit înaintemergător şi botezător al său. Mustrat de cuget, pentru nelegiuitele sale fapte, Irod a auzit despre prodigioasa activitate a lui Iisus în Galileia şi îl socotea a fi loan Botezătorul, care ar fi înviat din morţi. Se interesa de el şi căuta să-l vadă (Luca 97—9). Istoricul profan Iosif Flaviu (născut în anul 37), în ale sale „Antichităţi iudaice“ (18, 5, 2), spune despre Ioan Botezătorul că era om drept şi-i îndemna pe Iudei la dreptate şi pietate faţă de Dumnezeu, invitându-i să se boteze. Potrivit unei concepţii fariseice, Iosif Flaviu reducea rolul botezului lui loan la curăţirea trupului, hotărât potrivnică concepţiei creştine. loan boteza pentru iertarea păcatelor. Tot Iosif Flaviu spune, că unii dintre Iudei socoteau nimicirea oştirii lui Irod, în lupta din Arabia, ca pedeapsă divină pentru uciderea lui loan (Gheorghiu V., Introducere în Sf. Cărţi ale N.T., Cernăuţi, 1929, p. 210—211). In aceste stări de lucruri, spre a nu se lăsa prins de Irod, căci nu sosise încă ceasul său, Iisus s-a decis să lase Galileia, pentru clipe de linişte şi odină. A luat cu sine pe apostolii săi şi s-a dus într-un loc pustiu, înspre oraşul Betsaida Iulias, din nord-estul Mării Tiberiadei. Plecarea lui din Capernaum n-a rămas neobsenată. Mulţimile au prins de veste şi uitând de foame, de sete şi de oboseală, au înconjurat partea de nord a Mării Tiberiadei şi căutându-l pe Iisus, l-au aflat, spre a-i asculta cuvintele despre împărăţia lui Dumnezeu şi spre (Continuare în pag. a 3-a) Praf PFTRIT NUMITIIF A SE Documentul final al Reuniunii interorodoxe de la Tesalonic asupra temei: „Evaluarea noilor probleme în raporturile Ortodoxiei cu Mişcarea ecumenică Intre 29 aprilie şi 2 mai 1998 a avut loc la Tesalonic, în Grecia, o reuniune interortodoxă, la care s-a căutat a se defini raporturile pe care le are astăzi Ortodoxia cu Mişcarea Ecumenică, în împrejurările în care aceasta din urmă a deviat îngrijorător de la principala ei misiune, aceea de a sluji cauza refacerii unităţii creştine şi de a favoriza credibilitatea mărturiei creştine în lume. S-a adoptat, cu acel prilej, următorul Document: „Noi, delegaţii tuturor Bisericilor ortodoxe canonice ne-am reunit, prin puterea lui Hristos cel înviat, în cetatea istorică a Tesalonicului (Grecia) din 29 aprilie până în 2 mai 1998, ca urmare a invitaţiei Sanctităţii Sale patriarhul ecumenic Bartolomeu, răspunzând iniţiativei Bisericilor rusă şi sârbă şi din cauza retragerii Bisericii Georgiei din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. întâlnirea a fost găzduită de către Organizaţia „Tesalonic — capitala culturală a Europei 1997“ şi a beneficiat de generoasa ospitalitate a mitropolitului de Tesalonic. Întâlnirea a fost prezidată de mitropolitul Hrisostom al Efesului (Patriarhia ecumenică); sesiunile s-au derulat într-un spirit de dragoste creştină, de comuniune frăţească şi de înţelegere mutuală. Delegaţii au cerut rugăciunea şi binecuvântarea Sanctităţii Sale patriarhul ecumenic Bartolomeu şi a tuturor celorlalţi venerabili întâistătători ai Bisericilor ortodoxe. Participanţii au primit telegrame de salutări din partea tuturor întâistătătorilor. Ei, la rândul lor, au exprimat cele mai bune urări Prea Fericirii Sale Hristodulos, noul arhiepiscop al Atenei şi al întregii Elade, cu ocazia alegerii sale. Mitropolitul Hrisostom de Efes a prezentat un document de introducere asupra temei întrunirii, urmat de o prezentare din partea tuturor delegaţilor, prin care au descris, pe de o parte, relaţiile Bisericilor lor cu Mişcarea ecumenică şi cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în particular, şi au evaluat, pe de altă parte, problemele critie cărora ei trebuie să le facă faţă. In discuţiile care au avut loc, ei au examinat participarea Bisericilor ortodoxe la lucrările organelor de decizie ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. In mod unanim, delegaţii au denunţat grupele schismatice ca şi câteva grupe extremiste din sânul Bisericilor ortodoxe locale, care se servesc de tema ecumenismului pentru a-i critica pe responsabilii Bisericii şi a le submina autoritatea, cu riscul de a crea, prin aceasta, diviziuni şi schisme în Biserică. Aceştia utilizează astfel o documentaţie falsificată şi informaţii false pentru a susţine criticile lor nedrepte. Delegaţii au subliniat de asemenea că participarea ortodoxă la mişcarea ecumenică a fost totdeauna fondată pe Tradiţia ortodoxă, pe deciziile sfintelor sinoade ale Bisericilor ortodoxe locale şi ale reuniunilor panortodoxe, ca a IlI-a Conferinţă preconciliară din 1986 şi reuniunea Intâistătătorilor Bisericilor ortodoxe locale din 1992. Participanţii sunt unanimi în a recunoaşte necesitatea de a continua participarea la diverse forme de activitate între creştini. Noi nu avem dreptul de a abandona misiunea încredinţată de către Domnul nostru Iisus Hristos. (Continuare în pag. a 2-a) Preluare și traducere din Lb. franceză după „Episkepsis“, nr. 557 din 31 mai 1998 Pr. prof. D. ABRUDAN PARTENIE COSMA Un model exemplar de viaţă filantropică In urmă cu 75 de ani, la 22 septembrie 1923, la Călimăneşti, părăsea lumea pământeană trecătoare şi intra în cea veşnică, după 86 de ani de viaţă dăruită Binelui social, o viaţă încununată cu mari realizări şi traumatizată de decepţii şi dezamăgiri, juristul, economistul, politicianul, publicistul şi omul de cultură Partenie Cosma. Cel ce a intrat in istorie ca strălucit ctitor al organizării economice — juridice — financiare în Transilvania, ca iniţiator al organizării vieţii bisericeşti pe temeiuri juridice, ca sprijinitor al culturii, publicist, om politic, mare şi generos filantrop, şi-a modelat personalitatea în mediul cultural de veche tradiţie românească din ţinuturile bihorene unde s-a născut şi a crescut. Bihoreanul Partenie Cosma stabilit în Sibiu din anul 1876, s-a format intelectual şi spiritual urmând cursurile liceale în ţinuturile natale, cursuri ale Facultăţii de Teologie din Arad, studind dreptul la Budapesta, unde şi-a luat licenţa. Ucenicia în cancelaria omului de cultură şi filantropului Emanoil Gojdu, colaborarea cu marele Şaguna, cu Nestorul presei româneşti — George Bariţiu, cu personalităţi marcante ale ASTREI, cu politicieni de vază pr cum Iuliu Maniu, i-au dimensionat şi direcţionat coordonatele vieţii profesionale, politice şi culturale. Ca jurist de marcă şi deputat în Congresul Naţional al Bisericii, Partenie Cosma a participat la toate congresele şi sinoadele bisericeşti. Recunoscându-i competenţa juridică şi abilitatea pragmatică, marele ierarh al Bisericii Ortodoxe Române Andrei Şaguna i-a încredinţat conducerea comisiei însărcinate să redacteze Statutele Organice, contribuind la fundamentarea organizării pe baze juridice a vieţii bisericeşti. Bogata activitate publicistică ca redactor al revistei „Concordia" şi ca autor de articole publicate în presa timpului, multe articole au apărut in „Telegraful român“, dovedeşte reala implicare a lui Partenie Cosma in viaţa socialeconomică şi politică a ţării. Ca om politic , deputat în Parlamentul de la Budapesta, fondator şi reprezentant al Partidului Naţional Român, ca membru activ in conducerea Asociaţiunii ASTRA, ca senator în primul Parlament al ţării întregite, Partenie Cosma s-a dovedit un devotat şi tenace purtător de cuvânt al neamului său. Ca avocat şi apoi ca director executiv al Institutului de credit şi economie „Albina", înfiinţat în anul 1872 de Visarion Roman, Partenie Cosma a conceput şi a realizat o politică economică-financiară de exemplară eficienţă. Timp de trei decenii cât s-a aflat la conducere, a făcut din „Albina“ o instituţie de credit model, competitivă cu celelalte instituţii săseşti şi maghiare, devenită o adevărată forţă financiară a Transilvaniei. O dovadă a eficienţei politicii financiare a fost emanciparea românilor şi prosperitatea lor economică, sprijinindu-se împroprietărirea ţăranilor şi ridicarea clasei ţărăneşti de mijloc. Autorităţile oficiale austro-ungare s-au scandalizat şi au declanşat persecuţii cărora le-a replicat ferm în presă. La iniţiativa conducerii Institutului „Albina" s-au înfiinţat sucursale şi reuniuni de credit în diferite localităţi ale Translvaniei. In anul 1900 erau peste 100 de instituţii de credit în Ardeal, în colaborare cu Cornel Diaconovich, astrist de frunte şi autor al „Enciclopediei" în trei volume, lucrare de referinţă şi astăzi, a iniţiat şi a finalizat federalizarea băncilor prin crearea Asociaţiei „Solidaritatea", al cărei preşedinte a fost. Sub îndrumarea şi controlul lui s-au înfiinţat şi au funcţionat „Banca Generală de Asigurări" şi Casa de împrumut pe amanet „Muntele de pietate". Om al faptelor şi al gândirii de perspectivă, Partenie Cosma, cu intuiţie, simţ practic şi inteligenţă socială, şi-a exprimat vocaţia de constructor şi generos filantrop. El a ştiut într-un mod profesionist să strângă, să înmulţească dar şi să cheltuiască banii în folosul comunităţii şi, prin aceasta, să intre în istorie ca unul dintre cei mai mari investitori — filantropi. Filantropia ca stare de spirit fundamentată pe sentimente de iubire generoasă şi dezinteresată, în temeiul valorii morale a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii aproapelui, s-a obiectivat în mari acte de binefacere culturală şi caritabilă. De aceea, îl putem considera pe Partenie Cosma, iară să exagerăm, un adevărat Maecenas român. Amintim, cu acest prilej comemorativ, principalele acte şi fapte filantropice culturale şi de caritate. A organizat strângerea fondurilor şi a susţinut construirea Bisericii Mitropolitane din Sibiu. Institutul „Albina“ a subvenţionat lucrările de construcţii cu 10 000 de coroane, personal a oferit 1 000 de coroane, iniţiativă urmată de basarabeanul Vasile Stroiescu, prietenul său. Numele celor doi filantropi se află pe placa fondatorilor acestei însemnate construcţii de cult pentru elevarea spirituală a credincioşilor ortodocşi. „ A aprobat subvenţionarea construirii de biserici în diferite localităţi ale Transilvaniei, având convingerea că întemeierea bisericilor este modul fundamental de afirmare a fiinţei noastre naţionale. Ca semn de recunoştinţă a devotamentului său, a primit în dar inelul-sigiliu al lui Andrei Şaguna cu care s-a mândrit toată viaţa. Cu Mitropolitul Miron Romanul a colaborat permanent în realizarea unor iniţiative culturale şi filantropice , caritabile. A supravegheat colectele şi a oferit donaţii personale pentru construirea „Şcolii civile superioare de fete" din Sibiu, in localul căreia funcţionează azi „Şcoala pentru deficienţi de auz" şi pentru care se dispută azi atribuirea numelui unui sponsor german. Prin acelaşi sistem al colectelor s-au construit şi alte şcoli de fete, după modelul celei din Sibiu, s-au construit de asemenea şcoli confesionale, şcoli elementare şi gimnaziale. A înfiinţat, în anul 1895, şi va dura trei decenii, „Masa studenţilor", considerată prima cantină din Transilvania. Anual 50 de tineri, elevi şi studenţi merituoşi din familii nevoiaşe primeau prânzul gratuit şi o frumoasă educaţie din partea doamnei Maria Cosma şi a întregii familii. S-au acordat burse tinerilor, viitori intelectuali şi mari oameni de cultură: Octavian Goga, Ioan Lupaş, Andrei Oţetea, D.D. Roşca ş.a. A susţinut financiar construirea din temeli a localului destil Facultăţii de Teologie din Sibiu, una dintre ctitoriile lui Andrei Şaguna pe care Slavici l-a definit „începător a toate". A susţinut financiar, alături de băncile săseşti, construcţii de modernizare a Sibiului, căile ferate Sibiu — Turnu Roşu, Sibiu —Vinţul de Jos, apeductul, instalaţii de canalizare moderne. (Continuare în pag. a 4-a) Conf. univ. dr. ELENA MACAVEI