Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)

1999-01-01 / nr. 1-2

's Pag. 2 Braşovul bisericesc Ne-a fost dat ca atunci când ne-am format ca popor să devenim şi creştini prin Apostolul Andrei al lui Hristos, pentru ca apoi, creştinismul pe acest pământ să fie apărat cu aceeaşi dăruire cu care ne-am apărat pământul, limba şi credinţa. Fireşte că primele lăcaşuri de cult erau ridicate în locuri sihăstrite, în modestia unor bisericuţe din lemn, lipsite de fastul şi arhitectura monumentelor occidentale, lipsite deci şi de popularitatea acestora. Conservarea ritului bizantin la noi este dovada cea mai firească a unei continuităţi creştine pe tot parcursul primului mileniu creştin. Braşovul îşi poate dovedi prezenţa unor lăcaşuri de cult doar din vremea în care se fortifica cetatea medievală, când cronicile şi mărturiile istorice se fac cu orgoliul medieval al apartenenţei. Până atunci, doar mărturii de natură folclorică mai pot dovedi ceva, cum ar fi păstrarea în conştiinţa şcheienilor a toponimului „La bisericuce“ din inima muntelui de la Pietrele lui Solomon, pe care Junii Braşoveni îl indică încă cu mândrie, confirmând vatra dacică a satului dealtădată străjuită de o biserică milenară,la mai bine de trai km sus în munţi, faţă de Şcheiul de azi. Primul lăcaş de cult, asupra căruia istoria depune mărturie este Biserica Sf. Bartolomeu, de rit catolic, devenită în veacul al XVI-lea luterană, ridicată, în vecul al XIII-lea, în stil romanic de tranziţie, cu ferestre în arc frânt, cu bolţi ogive, motive decorative aleartei gotice cu concursul conducătorului ordinului cavalerilor germani Herrmann von Salza din Veneţia, care aduce aici meşteri de şcoală burgundă. De-a lungultimpului biserica a cunoscut mai multerestaurări şi chiar modificăriarhitectonice, în 1751 este înzestrată şi cu o orgă, înlocuită cu alta la 1923 (sistem pneumatic, 25 registre), aparţinând firmei Wegenstein din Germania şi în acelaşi an se instalează ceasul din turn dăruit de saşii din Apold (Sibiu). Biserica se situa în centrul vechii aşezări a Braşovului medieval,dezavantajat de teritoriul mlăştinos şi deschis în faţa năvălitorilor, motiv pentru care burgul cu ziduri, 8 bastioane şi 4 porţi deintrare este întărit pe locul actualei cetăţi, unde se ridică pe la 1388 monumentala Biserica Neagră, în stil gotic, de tip hală, pe locul unei vechi biserici în stil romanic din prima jumătate a veaculuial XIII-lea, de rit catolic, devenităluterană în veacul al XVI-lea. A fost victimăa numeroaselor năvăliri și cataclisme naturale, mai întâi prin invaziaturcilor din 1421, apoi incendiul din 1689, primindu-şi renumele de „Biserica Neagră“. Actualul altar zidit în sti-1 neogotic datează din anul 1866,amvonul în sti-1 baroc din aceeaşi perioadă ca şi stranele din navele laterale. O zestre deosebită, orga, datând din 1839, una din cele mai mari din Europa, având 4 000 tuburi şi 26 registre, fiind opera berlânezului Pucholz, precum şi colecţia de covoare din veacurile XVII—XVIII provenite diin Asia Mică, formează o zestre admirată de turiştii aştre poposesc aici, impresionaţi şi de pictura murală de ,la 1476, „Fecioara cu Pruncul“, cristelniţa în bronz de la 1472, şi de alte tablouri din veaculal XV-lea, provenite dela Feldioara. Renumele Bisericii Negre este complementar renumelui pe care l-a câştigat marele umanist de talie europeană, Johannes Honterus (1498—1594), care aduce tipar diin Meinz, tipărind în limbile greacă, latină şi germană numeroase cărţi, întemeind gimnaziul şi reformând biserica. Biserica „Sf. Nicolae“, prima biserică românească, socotită pe bună dreptate catedralaromânilor din Ţara Bârsei,se ridică în Şcheii Braşovului la sfârşitul veacului al XV-lea (1495), în urma daniei domnului muntean Vlad Călugărul (1495), urmată de cea a lui Neagoe Basarab (1512—1521), Petru Cercel (1583—1585), Aron Vodăal -Moldovei (1595) şi mulţi alţi voievozi consemnaţi în protocolul-catastif al bisericii, unul dintre ctitori fiind şi Elisabeta Petrovna (1751), fiica ţarului Petru cel Mare al Rusiei. Premergător acesteia documentele confirmă în „Cutun“ o cruce de lemn datând dinanul 1292 (păstrată azi în cimitirul bisericii Sf. Treime din Cetate), iar papa Bonifaciu al IX-lea, prin bula sa din 15 decembrie 1399 consemnează prezenţa unui lăcaş religios în Şchei, unde, de altfel slujea popa Costea înainte de anul 1477, când moare. Cercetări recenteau confirmat existenţa unui lăcaş bisericesc de lemn, premergător bisericii de piatră. Biserica de piatră primeşte în veacul al XVIII-lea alte trei paraclise, în partea de nord, la 1733, prin strădania protopopului şi cronicarului Radu Tampea şi în urma daniei domniţei Ancuţa Brâncoveanu, se ridică primul paraclis, având hramul Bunei Vestiri, fiind îmbrăcat în pictură murală de pictorii craioveni Hrănite Grigore, Gheorghe, loan şi Mihai. După 20 de ani, prin strădaniileprotopopului Eusttatie Grid (tatăl primului grămătic român) se construieşte paraclisul de sud, cu hramul înălţării Domnului, pictura aparţinând zugravilor i locali loan, Iancu, Constantin şi Irimie, între anii 1939—46se restaurează pictura cu concursul maestrului Costin Petrescu, se înlocuieşte tâmpla bisericii (cea veche fiind dăruită bisericii din Predeluţ-Bran). Slujită de preoţi inimoşi, biserica deschide sub egida ei prima şcoală românească, sprijină pe diaconul Coresi în marea operă de editare a primelor cărţi de circulaţie în limbă română, patronează o bogată activitate spirituală, fiind posibilă formarea unei şcoli de copişti, scrierea primei gramatici româneşti (Dimitrie Eustatievici — 1757), editarea primuluialmanah-calendar (Petcu Spanu — 1731), scrierea primei cronici (protopopul Vasile — 1628), organizarea primei biblioteci, întemeierea primului gimnaziu românesc și formareamai multor familii de cărturari: Tempea, Hoban, Grid, Corbea etc. Ca filie a bisericii „Sf. Nicolae“,la 1823 se ridică în piatră Pe Tocile, Biserica „Sf. Treime“, pentru a răspunde celor 4184 de suflete în cele 1074 de familii ale românilor din Şchei. Aicipe la 1806 funcţiona o capelă din lemn, refăcută la 1813 tot în lemn şi după zece ani în piatră, prin strădania preoţilor Nicolae Grid şi Voica Pitiş. Pictura interioară aparţine marelui pictor paşoptist Constantin Lecca, fiind renovată între anii 1945—1946 de Iosif Vasu. în Cetate, la 1787 seridică prima biserică românească, care poartă acelaşi hram, Biserica „Sf. Treime", cunoscută şi sub numele de „Biserica grecească“, fiind ridicată „dosit“, fără turle, fără toacă şi fără clopote, pentru „a nu deranja“ autorităţile braşovene. Pentru obţinerea aprobării românilor li s-au alăturat şi grecii braşoveni (Panaiotu Hagi Nica, Ghioea Eustatie, Demetrius Dima ş.a.). La scurt timp grecii îi alungă pe români din biserică, aceştia fiind nevoiţisă-şi ridice o altă biserică în Piaţa Sfatului. Biserica „Sf. Adormire“, prin strădania protopopului cărturar Bartolomeu Baiulescu, ajutat de negustorii Ioan Juga, Ioan Secăreanu, Vasile Bureţia ş.a. Se face mai întâi,la 1827 o capelă dosită ca şi cea grecească, lângă care ia fiinţă şi prima şcoală comercială la 1834 din iniţiativa lui George Bariţiu, unde funcţionează şi tipografia românească a fraţilor Boghici. Ridicată abia în anul 1895, după modelul bisericii ortodoxe din Viena, de arhitectul G. Brus, actuala biserică era lipsită de cimitir, motiv pentru care se cumpără un teren în Groaveri, unde la 1876 se ridică Biserica „Sf. Paraschiva", mai întâi ca un simplu paraclis mortuar, pentru ca apoi să devină biserică de mir. în cimitirulacestei biserici îşi duc odihna de veci cele mai mari personalităţi ale Braşovului: poetul Andrei Mureşianu (înmormântat mai întâi de Tocile), filologul Sextil Puşcariu, directorul Gavril Munteanu, istoricul Sterie Stinghe, profesorii Ion Colan şi Emil Micu ş.a. Românii din Braşovul vechi, neavând biserică erau nevoiţi să străbată drumul până în Şchei, motiv pentru care la sfârşitul veacului al XVIII-lea prin eforturi impresionante, la 1783 ridică Biserica „Sf. Adormire“ de pe actuala str.a „Bisericii Române“, înstil baroc, în formă de treflă, fiind pictată în frescă de fraţii Ioan, Alexandru, Nicolae şi Vasile Grecu din Săsăuş şi repictată în 1946 de Iosif Vasu, în Cetate, prima biserică maghiară, este consemnată peactuala stradă a Mureşenilor, Biserică „Sf. Petim şi Pavel“, consemnată la 1694 sub jurisdicţia iezuiţilor, iar după 1776 desfiinţându-se acest ordin ,devine o parohie diecezană, începându-se construcţia acestei biserici, terminate în anul 1782 în stil baroc-bogat după planurile arhitectului Lamanch Josef Karoly. Deţine orgă din perioada interbelică, frumoase vitralii, 14 tablouri în ulei din veacul trecut un bogat tezaur iconografic. Tot în Cetate impresionează Biserica Franciscanilor (pe actuala str. Sf. Ioan nr. 13), monument bisericesc din veacul al XVIII-lea amintind de ordinul călugărilor franciscani, începută în anul 1711 în acelaşi stil cu al bisericii Sf. Petru şi Pavel, baroc, cu mai puţine forme de gotic, fiind restaurată în 1923. Păstrează altarul originar, vechile icoane şi o orgă din 1923. Slujba se face în germană şi maghiară, iar deviza este „Sărăcie şi curăţenie“. Cu aceste biserici, Braşovul deservea în veacurile trecute necesitatea de cult şi credinţă a locuitorilor săi. Prof. VASILE OLTEAN TELEGRAFUL ROMÂN Când spunem noi înşine sau când auzim spunându-se „copii fără părinţi", de obicei ne gândim la acei copii, care nu şi-au cunoscut şi nu-şi cunosc părinţii, la copii care n-au fost crescuţi de părinţii lor. Când auzim spunându-se sau spunem noi înşine „copii fără părinţi“, ne gândim la copii abandonaţi, la copiii străzii, avem în vedere pe acei copii care nu se raportează la părinţii lor, nu-i iau în seamă şi îi uită. Toţi aceştia sunt copii fără părinţi, copii care nu ştiu că au părinţi şi, prin urmare, nu se gândesc în nici un chip la părinţii lor. Dar nu numai aceştia sunt „copii fără părinţi". „Fără părinţi" sunt şi copiii care au părinţi, copii care chiar trăiesc in propriile lor familii, împreună cu mama şi cu tata, dar care nu se adresează părinţilor cu îndătinatele cuvinte „tată“ şi „mamă“, ci le „Q&ţii spun părinţilor pe nume, pentru că aşa i-au învăţat părinţii să le spună. în această situaţie, copiii n-au tată şi mamă, ci îi au pe cei al căror nume îl rostesc, şi care, pentru ei, nu sunt tata şi mama, ci sunt „nume de oameni", asemenea cu oricare nume la fel cu cel al părinţilor lor. Aceasta este o situaţie pe care o întâlnim de o vreme încoace, tot mai frecvent, mai ales în familiile de la oraş şi în chip deosebit in familii de intelectuali. In această privinţă, îmi amintesc de o întâmplare semnificativă, care a avut loc înainte cu vreo zece ani. Mă găseam în faţa stăreţiei de odinioară, la mănăstirea noastră, într-o zi frumoasă de vară, după amiază. Era acolo şi Părintele Serafim, — Dumnezeu să-l odihnească, — şi lângă noi, pe bancă, s-a aşezat un tată tânăr, cu propriul său copil. Dar copilul nu-i spunea tatălui său „tată“, ci îi spunea pe nume: „Nelu". De pildă: „Nelu, vezi pasărea aceea?“ „Uite, Nelu, că mai vine un copil!“ „Nelu, aşa-i că-i frumos aici in grădină?" Şi aşa, „Nelu" şi iar „Nelu“. Şi toate începeau cu „Nelu“. Şi numele „Nelu" era întrebuinţat în loc de cuvântul „tată". Părintele Serafim nu s-a prins de situaţie; nu şi-a dat seama de ea, pentru că el, la vârsta lui de peste şaptezeci de ani, n-a întâlnit aşa ceva în copilărie şi nici de-a lungul vieţii. Părintele Serafim nu-şi putea închipui că un copil cam de cinci-şase ani. (Urmare din pag. 1) sale finale. Iată de ce tinerilor le place să disceandă în mijlocul naturii, iubesc excursiile: în cosmos se găsesc ca intr-un templu şi ei înşişi redobândesc demnităţile sacerdotală şi imperială pe care Adam le avea in Rai, înainte de cădere. A educa pe tineri în respectul faţă de natură — şi, cum se ştie, preocupările pentru ecologie provin din mediile Bisericii Ortodoxe — e un element cheie al formării identităţii creştine, element pe care uneori Occidentul îl ignoră. 4. Un al doilea nivel al formării tânărului în Ortodoxie e acela în faţa istoriei propriului popor. Tânărul aparţine familiei propriei naţiuni şi se formează în realităţile etnice al căror membru este, spre a aduce în Biserică pe semenii săi, spre a sensibiliza pe ai săi către valorile eterne ale creştinismului şi a deveni astfel preot al propriei limbi. Mai mult, el va putea înţelege contextul ecumenic în care trăieşte şi va găsi punţile de legătură spre a racorda propria cultură la parametri valorici mondiali, fără să-i smintească cu nimic identitatea. Valorile create de persoana singulară sunt un aport la patrimoniul naţional, dar, în acelaşi timp, şi la patrimoniul întregii umanităţi. E vorba aici de a forma o personalitate matură, în stare să dialogheze cu alte culturi şi cu alte mentalităţi, in deplinul respect al celuilalt, şi să exprime, intr-un limbaj accesibil, propriile sentimente şi gânduri. Astfel, va putea pretinde, din partea celorlalţi, respectul şi aprecierea. Unele popoare ale Europei Orientale, aparţinând mediului ortodox, au suferit, timp de zeci de ani, de foame duhovnicească şi au îndurat torturi fizice şi psihice. Acestea au nevoie să-şi reconstituiască propria personalitate, propria demnitate umană. Tinerii vor fi educaţi să conştientizeze că propria cultură şi spiritualitate, ce poartă o profundă amprentă ortodoxă, exprimă fidel identitatea lor cultural-religioasă, iar diversitatea din faţa Occidentului — nu implică prin nimic inferioritate. Va trebui să surprindem toate aceste aspecte, căci tendinţele sunt multiple. Snobismul şi mimetismul sunt ispite ale multora, fie în Răsărit, fie în Apus. Mai mult, vedem cum, de mai mulţi ani, estul Europei e însângerat de tensiuni şi războaie de natură naţionalistă şi confesională. Aici, rolul Bisericilor e foarte mare. E bine să înţelegem, în acelaşi timp, că sistemul autocefal şi pretenţia de „Biserică naţională", prezente în ţările majoritar ortodoxe, nu au nimic de-a face cu naţionalismul exclusivist. De fapt, întreaga Ortodoxie a condamnat etnofiletismul, adică naţionalismul şi rasismul, ca erezii, la un sinod din Constantinopol, în 1872. Iar patriarhii Bisericilor Ortodoxe, întâlnit la Patmos, în 1992, au declarat expres: „Condamnăm on ce fel de fanatism naţionalist care poate conduce la sciziune şi ură între persoane, la fasificarea sau distrugerea caracteristicilor culturale şi religioase ale altor popoare sau la încălcarea drepturilor sacre ale libertăţii şi demnităţii persoanei umane sau minorităţilor de pretutindeni". A forma identitatea înseamnă a educa in respectul şi deschiderea către celălalt şi a respinge hotărât orice atentat la demnitatea şi la identitatea cuiva. 5. Dealtfel, am ajuns la al treilea nivel al formării tânărului, cel al intimităţii persoanei. Tânărul îl întâlneşte pe Hristos in templul intim al fiinţei sale şi, ca într-un das misto, oficiază tainica liturghie interioară. Tânărul se vede pe sine însuşi in faţa lui Hristos, iar El Formarea identităţii îi descoperă voia şi planul Său cu el. Aici se consumă o mare responsabilitate a părinţilor, a duhovnicilor şi a profesorilor, aceea de a ajuta pe tânăr să identifice ecourile glasului divin în interiorul său. Doar urmând propria vocaţie, persoana rămâne ea însăşi, poate ajunge la realizarea propriei personalităţi şi deci a identităţii, şi propria viaţă devine o „cântare a cântărilor“ inchinată Domnului. Aici se articulează perfect şi slujirea aproapelui. 6. Am ajuns astfel la al patrulea nivel al formării identităţii, cel al tradiţiei ca act de cultură absolut liber şi responsabil. Alegerea propriei vocaţii e expresia libertăţii, dar o dată deliberată, devine revendicativă. Libertatea Duhului Sfânt şi responsabilitatea multiplă se întâlnesc întru realizarea unei misterioase simfonii existenţiale. Fără o formaţie corespunzătoare, tânărul creştin poate resimţi dureros această întâlnire. Spre deosebire de mentalitatea occidentală, in Ortodoxie nu există atâtea reguli; juridismul occidental II înspăimântă pe tânărul ortodox. Un exemplu între atâtea altele este monahismul. In Răsărit, monahismul e unitar, fără ordine sau congregaţii şi, deci, fără regulile corespunzătoare. Ceea ce nu vrea să însemne că monahismul răsăritean e fără reguli! Dacă întrebi pe un tânăr frate dacă a auzit de regulile monahale ale Sfânului Vasile cel Mare sau ale Sfântului Teodor Studitul, aproape sigur îţi va răspunde că nu. Dacă începi să i le citeşti, îţi va răspunde că le cunoştea, dar că nu ştia că se numeau aşa. Iar aceasta, pentru că întreaga experienţă a vieţii monahale a deprins-o de la bătrânul sau părintele său duhovnicesc. Aceasta e tradiţia, ca act de cultură, ce ocupă locul cel mai important, de nesubstituit, în formarea identităţii ortodoxe. Aşadar, e evident că învăţarea e diferenţiată, personalizată şi progresivă, în Pateric, întâlnim atâtea exemple de bătrâni, care au dat răspunsuri diverse sau de-a dreptul opuse, la aceeaşi întrebare, pusă de ucenici diferiţi. Pe calea tradiţiei se transmit valori antice, filtrate însă de experienţa bătrânului. Mai mult, libertatea tradiţiei oferă spaţiu suficient înnoirii, în funcţie de contextele istorice şi culturale. 7. Legat strâns de trecut, trăind din plin prezentul, tânărul ortodox se orientează către viitor. El e chemat să identifice semnele timpului şi urmele paşilor Domnului în istorie şi societate şi să contribuie la conducerea lumii la plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu. Ţine de vocaţia omului să fie nu doar preot al cosmosului şi al istoriei, ci şi profet al timpului său. E vorba de unul din darurile Duhului Sfânt, primite in momentul botezului. A distinge între bine şi rău evocaţia istorică a creştinului, ceea ce îl descoperă in identitatea sa de cetăţean al lumii ce va să vină. 8. Un alt aspect ce se referă la formarea identităţii creştine, în general, şi ortodoxe, în particular, e dimensiunea morală. Creştinul este educat intru castitate; prin castitate înţelegem nu doar latura senzuală, ci mai ales înfrânarea, ca experienţă a vieţii în Hristos. 9. De aici izvorăşte un alt nivel ce ne interesează: slujirea socială a celor in nevoie, într-o viziune profund liturgică — singura în stare să fundamenteze serios activitatea caritativă a Bisericii —, creşinul ortodox învaţă să identifice pe Hristos in orice persoană ce are nevoie de ajutorul său. Hristos e pront ..creatural şi hanic real in orice persoană umană, indoferent de naţionalitate sau religie, de culoarea pielii sau stare socială. Ghipul lui Hristos are prioritate în faţa oricărui alt criteriu. 10. Această propunere de viaţă nu-i uşoară, mai ales într-o lume organizată pe structuri economico-financiare şi consumiste, egoistă şi secularizată, ce seamănă nu atât cu o „piaţă comună“, cât mai ales cu un câmp de război rece, unde, din păcate, protagoniştii sunt oamenii şi popoarele ce se declară creştine. Iată de ce e nevoie, să formăm persoane de rugăciune! In rugăciune, întâlnim pe Hristos personal. El descoperă în noi şi manifestă umanitatea Sa îndumnezeită, la care ne invită să participăm. De fapt, e foarte adevărat că societăţilor de azi le lipsesc tocmai persoanele de rugăciune. Muncitori sau oameni de ştiinţă sunt pesteot. Intr-un fel sau altul, toţi muncim, în funcţie de competenţele noastre. Dar cea mai dificilă lucrare astăzi este rugăciunea, rugăciunea adevărată sau curată. 11. Nu putem încheia înainte de a aminti elementul transfigurator, ca ultim nivel, sublim, al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu: Dumnezeiasca Euharistie. Către o astfel de realitate, persoana umană trebuie educată cu multă atenţie. De fapt, la acest nivel se împlinesc toate celelalte şi în Hristos euharistic se dobândeşte adevărata şi propria identitate, pe care toţi trebuie să o dobândim. In chip euharistic, Hristos ni se descoperă ca într-o neîncetată teofanie, dar şi operează în noi o misterioasă teofanie: omul devine el însuşi doar un Hristos, în umanitatea Lui înviată şi transfigurată. Spre o asemenea profundă realitate, creştinul va trebui să se formeze cu multă atenţie. In Ortodoxie, pregătirea pentru o astfel de întâlnire e esenţială, căci şi Hristos lucrează in om o transformare esenţială. Omul devine un teodor sau hristofor: aceasta este adevărata sa identitate. în acest context, „celălalt", cel „altfel", devine un „alter ego", căci este un „alter Cristos“. In Hristos euharistie se află adevăratul fundament al amiciţiei dintre persoane. Simpatia (sympatheia) e o „împreună pătimire“, căci e un Hristos ce pătimeşte împreună cu noi foarte întâmplările noastre şi ne invită la o împreună-participare la evenimentele semenilor noştri. Acesta este adevăratul fundament — duhovnicesc şi euharistic — al primirii aproapelui, ar putea să-i spună tatălui său pe nume, de aceea, cu naivitatea care îl caracteriza, a întrebat, cu nevinovăţie: „Are acasă un frate Nelu?" Evident, nu era nimic ascuns în această întrebare, nu era în ea vreo viclenie, — pentru că Părintele Serafim era un om sincer şi curat la suflet — ci era pur şi simplu, o întrebare firească, pusă de un om, care n-ar fi putut să-şi închipuie vreodată, că un copil îi spune tatălui său pe nume, in loc să-i spună tată. Nu-mi mai amintesc răspunsul pe care l-a dat Nelu, la întrebarea Părintelui Serafim, dar mi s-a aninat de minte întrebarea, iar aceasta, pentru cealaltă vreme a vieţii sale. La cele de mai sus, mai adaug încă o situaţie semnificativă, de data aceasta, în legătură cu mine însumi. A trecut pe la mine fiica unor cunoscuţi ai mei, cărora ea şi fraţii ei nu le spunea „tată“ şi „mamă", ci respectiv, „Mircea“ şi „Liliana“. Cum se întâmplă de obicei, am întrebat-o: „Ce fac părinţii tăi?“ Dar m-am corectat îndată şi am zis: „Stai puţin, că de fapt tu nu ai părinţi! Ce fac Mircea şi Liliana?" Mai sunt şi alţi copii fără părinţi, pe care îi întâlnim frecvent, în vremea noastră, iar aceştia sunt acei gineri şi acele nurori, care nu le spun socrilor „tată“ şi „mamă", ci sau evită să le spună în vreun fel sau le spun altfel decât „tată" şi „mamă . Ori, tradiţia noastră creştinească şi românească este ca socrilor să li se spună „tată“ şi „mamă", aşa cum li se spune părinţilor proprii, că tot părinţi sunt, de vreme ce, după cuvântul Scripturii, prin căsătorie, cei doi soţi formează un singur tron, aşa încât, fiecare dintre cei doi, mai primeşte doi părinţi. Mă întreb, cum ar fi trebuit să formuleze Dumnezeu porunca a cinceia din Decalog „cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“, dacă părinţilor le-am spune pe nume şi nu „tată“ şi „mamă"? „Copii fără părinţi“ mai surrt şi acei copii care nu ţin seamă de părinţii lor, când se căsătoresc fără binecuvântarea părinţilor şi chiar împotriva voii părinţilor, punându-i în faţa faptului împlinit. Bineînţeles că şi aceştia greşesc, întocmai cum greşesc cei care le spun părinţilor pe nume. Căci şi unii ca aceştia sunt ca şi cum n-ar avea părinţi şi sunt „copii fără părinţi“. Mă gândesc câteodată, pe mare distanţă este între „copii fără părinţi", oricum s-ar înţelege aceasta, şi între copiii care îşi cinstesc părinţii, îi iubesc şi caută să-i mulţumească. In privinţa aceasta, gândul mi se opreşte la o împrejurare, care m-a impresionat plăcut şi mi-a dat de gândit. Un doctor, din părţile noastre, cu care mă Înţeleg foarte bine şi care mă cinsteşte, zic eu, mai presus de trebuinţă, — mi se adresa de fiecare dată, spunându-mi: „Domnu Părinte Teofil“. I-am spus prieteneşte că nu-i potrivită această combinaţie între „domn" şi „părinte", că aşa cum nu-i spui tatălui tău „Domnule Tată“, tot aşa n-ai de ce să-i spui unui preot, pe care il numeşti „Părinte“, „Domnule părinte". Nu l-am învins şi nu l-am convins. Şi pentru că mă obosea cu acest (Continuare in pag. a 4-a) Arhimandritul TEOFIL PARAIAN Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus Nr. 102/1999 I~ăT5T5T^r5T5mioT^ \ o faţă LA MULŢI ANI 1999! (Urmare din pag. 1) Să ne străduim în anul în care am intrat să fim mai buni, mai drepţi, mai rugători, mai iertători şi mai săritori în ajutorul aproapelui nostru, inmulţindu-ne talanţii şi împlinind porunca desăvârşirii dată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatal vostru Cel din ceruri desăvârşit este“ (Matei 5, 48), precum şi marea poruncă a iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tau din toata inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca 10, 27). Acum la început de an, ne urăm tuturor „An Nou fericit“, dar ne gândim vreodată că de cele mai multe ori rămâne doar urarea atâta timp cât noi nu ne înnoim în bine, rămânem în vechile noastre patimi şi pacate şi nu devenim „frământătură nouă“. Dacă vrem ca anul să fie fericit, trebuie să devenim şi noi oameni noi, urmând îndemnul Sf. Ap. Pavel Care zice: „Să vă dezbrăcaţi, faţă de vieţuirea voastră de dinainte, de omul cel vechi care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi in duhul cugetului vostru, imbracăndu-va in omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu in dreptatea şi in sfinţenia adevărului“ (Efeseni 4, 22—24). Am intrat cu ajutorul lui Dumnezeu în Noul An 1999, în pragul lui să ne rugam lui Dumnezeu să binecuvinteze lumea, Biserica Sa cea Sfântă şi pe tot poporul Său cu pace, cu sănătate şi cu mântuire, să daruiasca fiecăruia dintre noi sănătate şi buna sporire, să ne întărească cu ajutorul Său în lucrarea de mântuire iar noi „cu nişte înţelepţi răscumpărănd vremea“ (Efes. 5, 15—16) să lucram în aşa fel încât noul an pe care îl începem să fie intr-adevăr un An Nou fericit şi pentru noi şi pentru semenii noştri. LA MULŢI ANI!