Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)
1999-09-15 / nr. 35-38
Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA , I m 1853Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI „Braţele părinteşti... 50 de ani de la intrarea în monahism a Î.P.S. Mitropolit Antonie în viaţa fiecărui om există momente deosebite, momente deo vie emoţie sufletească şi care au menirea de a readuce peste ani şi ani în amintire anumite fapte, anumite evenimente care uneori par îngropate în colbul timpului dar care apar apoi peste vremi, strălucitoare şi purtătoare de lumină şi de har. Un astfel de eveniment, dacă poate fi numit aşa, pentru că el este de nuanţă spirituală, este şi cel al îmbrăcării în „îngerescul chip“ respectiv al călugăriei, pentru cineva care de bunăvoie se predă sau îşi predă mai binezis, întreaga lui viaţă lui Hristos şi Bisericii Sale. Dacă pentru cei ce iau parte la un asemenea moment este ceva înălţător şi emoţionant deopotrivă, ceva ce nu se uită niciodată, cu atât mai mult el are o încărcătură deosebită pentru cel care murind lumii acesteia viază pentru împărăţia lui Dumnezeu. Călugăria este un eveniment spiritual unic şi definitiv în viaţa cuiva care aspiră la desăvârşire fiind considerată „al doilea Botez“, prin care se spală păcatele în baia lacrimilor şi a rugăciunii neîntrerupte. Pentru fiecare dintre cei care am trecut prin această rânduială de dăruire totală a vieţii noastre către Dumnezeu şi către aproapele nostru, ziua călugăriei rămâne un moment veşnic care ne deşteaptă în minte, în inimă şi în simţiri dorul nestăvilit după unirea cu Hristos şi cu Sfinţii Săi prin viaţă curată, prin nevoinţe şi prin rugăciune şi ne face să trăim aievea clipele pe care le-am trăit atunci când am primit chipul îngeresc al călugăriei. S-au împlinit în acest an, la 14 septembrie, 50 de ani de la tunderea în monahism a celui ce a fost pe atunci diaconul Leonida Plămădeală, devenit apoi monahul ANTONIE, actualul Mitropolit al Ardealului, un popas de suflet atât pentru întâi Stătătorul Mitropoliei noastre cât şi pentru cei care-l cunosc, îl preţuiesc şi îl iubesc. S-au împlinit deci 50 de ani de atunci de când la mănăstirea domnească de la Prislop, ctitoria domniţei Zamfira, într-o zi de înălţarea Sfintei Cruci, unul din cele două hramuri ale mănăstirii, doi tineri teologi cu pregătire serioasă în cele ale teologiei, ambii şefi de promoţie, unul la Cluj — e vorba de Leo( Continuare în pag. a 2-a) VISARION RASINAREANU Episcop-vicar Sibiu O parabolă despre destinul nostru eshatologic Ceea ce face ca existenţa umană să nu cadă în absurd este faptul că în toate acţiunile sale omul tinde şi acţionează în virtutea unor scopuri anume. Numai aşa ne putem justifica pe noi înşine, precum şi lumea în care ne este dat să trăim, care prin noi, dobândeşte ea însăşi justificare şi sens. Dar, dacă scopurile pe care le urmărim şi în virtutea cărora acţionăm s-ar reduce doar la marginile lumii acesteia ar însemna că suntem condamnaţi la non-sens, şi nimic nu probează mai bine acest fapt decât moartea care, dacă ar fi cu adevărat punctul terminus al existenţei noastre, atunci noi n-am mai fi decât nişte simple fenomene în procesul inconştient al naturii. Există însă ceva în fiinţa noastră care ne face să refuzăm o astfel de stare, şi care ne împinge în permanenţă spre un scop, nu doar dincolo de noi înşine, ci şi dincolo de marginile existenţei, pentru că având conştiinţa de sine, omul presimte că scopul existenţei sale nu se poate limita doar la aici, ci, eleste creat să tindă fără încetare spre o altă realitate, superioară sieşi, şi numai în măsura în care se doreşte ajuns în ea se poate considera împlinit. Ne putem justifica doar atunci când ne raportăm la această realitate de dincolo de noi, şi mai ales, în măsura în care ne dorim ajunşi în ea. Chiar dacă această realitate transcendentă se dovedeşte de o factură diferită faţă de ceea ce suntem, nu se diferenţiază la modul absolut de noi, căci atunci ne-ar rămâne inaccesibilă; în acelaşi timp, nu se reduce la a fi doar o simplă existenţă personală limitată, căci atunci fiinţa umană nu s-ar mai putea regăsi în ea. Trebuie să fie nu numai de o factură asemănătoare nouă, să aibă deci ceva în comun cu noi, căci numai aşa am putea intra în comuniune cu ea, ci, în acelaşi timp, să fie şi infinită, pentru că doar aşa ar putea răspunde şi satisface setea noastră de absolut. Lucrurile acestea le găsim cel mai bine sintetizate în parabola despre Nunta fiului de împărat (Mt. 22, 1-14), care privită din perspectiva celor de mai sus se dovedeşte a fi o parabolă despre destinul nostru eshatologic, deci despre faptul că omul este o fiinţă care se poate împlini doar atunci când ştie să răspundă şi să participe la chemarea infinitului divin. Spre a putea însă identifica cât mai bine scopul căruia îi suntem hărăziţi, spre a putea avea o viziune cât mai limpede despre ceea ce (Continuare în pag. a 2-a) Preot NICOLAE STOIA Dialogul Teologic Oficial pentru Tineret între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania Ediţia a VI-a, Arad 1999 Alternativ în Germania şi România se desfăşoară anual lucrările Dialogului Teologic Oficial pentru Tineret, manifestare comună a B.O.R. şi a Bisericii Evanghelice din Germania. Spre deosebire de Dialogul Teologic la nivel înalt între aceste două Biserici, întâlnirile tinerilor teologi dezbat cu precădere probleme actuale cu caracter practic, fiind axate pe legătura între teologie şi pastoraţie. In acest an, Facultateade Teologie Ortodoxă din Arad a găzduit în perioada 27.9.23.10, lucrările celei de-a VI-a ediţii a manifestării menţionate. Delegaţia română a fost compusă din 10 participanţi: Pr. prof. Dr. Petre Semen, decanul Facultăţii de Teologie din Iaşi; Pr. conf. Dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie din Arad; Diac. lector Dr. Mihai Săsăujan şi Pr. asist. drd. Dragoş Călin de la aceeaşi facultate; Pr. conf. Dr. Ioan Chirilă şi prep. drd. Marian Andreica de la Facultatea de Teologie din Cluj; Pr. lect. Dr. Constantin Pătuleanu de la Facultatea de Teologie din Craiova, iar din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu, Iuliana Streza, absolventă şi bibliotecară, Alina Pătru, studentă, anul III şi Ciprian Palmes, student, anul I. Tema dezbaterilor, relevanţa Bibliei în viaţa Bisericii, a fost analizată sub două aspecte: cel al înţelegerii corecte a mesajului (Continuare în pag. a 4-a) ALINA PATRU, student teolog, anul III Ctartalgh L7 Doi oameni se luptă în mine Unul cu patimi deşarte Celălalt, venit de departe. Acesta mă poartă în larg Mă urcă în vârf de catarg. Să văd luciul mării cât mai departe Iar pe cer luna şi stelele toate înşirate. A lor lumină să-mi desfăteze privirea Cu întreaga-mi fiinţă, atunci simt fericirea De acest om n-aş vrea să mă despart niciodată Dar celălalt într-una îmi făgăduie răsplată îmi arată şi el fericirea de-o clipă. fgg .f jg|§ Şi dacă-l ascult mă duce uşor în ispită, Atunci se naşte în mine părerea de rău Că-n loc să mă înalţ către zare, ajung în fund de pârău Unde nu aflu nimic bun, ci numai mocirlă în fiinţa mea toată nu mai aflu milă Mă zbat ca musca-n pânza de păianjen îl rog pe omul bun, celălalt geamăn, Să ducem lupta-mpreună, noi amândoi Să ies la liman, să stea-n mine un om şi nu doi. Biserica Ortodoxă Română de la dominantă la naţională Legea pentru regimul general al cultelor religioase din ţara noastră, în pregătire, pentru aprobarea parlamentului, suscită dezbateri şi luări de poziţie contradictorii, îndeosebi cu privire la sintagma de Biserică naţională, pentru Biserica Ortodoxă Română. Ca şi în cazul denumirii Ministerului Educaţiei Naţionale, a unor instituţii şi partide politice, sintagma de Biserică Naţională împarte lumea noastră de azi între cei ce cunosc temeiul ei şi-i recunosc îndreptăţirea de a purta acest titlu binemeritat, şi între cei ce, din diferite motive, nepăsare, ignoranţă şi ceea ce e mai trist, din vechi influienţe străine, sunt duşmanii Bisericii şi totodată ai neamului nostru. Problema nu e nouă. A fost dezbătută curând după realizarea unităţii naţionale prin actul istoric de la Alba Iulia anului 1918, când, în 1923, Constituţia ţării a acordat Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică dominantă. Furtunoase dezbateri în parlament şi luări de poziţii au avut loc. Unii se temeau că acest titlu va acorda Bisericii noastre prerogative şi avantaje, prin care se încălca principiul egalei îndreptăţiri a cultelor religioase, va crea Bisericii Ortodoxe o situaţie de supremaţie faţă de minorităţi. Ori, se ştie, nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă, guvernele care s-au succedat în primele două decenii, după 1918, s-au întrecut în a acorda Bisericilor minoritare din ţară drepturi şi beneficii pe care nu le-au avut nici în timpul stăpânirii austro-ungare, în timp ce Bisericii majorităţii credincioşilor români i-a rămas doar titlul răsunător de Biserică dominantă, şi atâta tot. Profesorul Silviu Dragomir, unul dintre marile personalităţi ale poporului român, într-o comunicare rămasă istorică, cu titlul Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, dovedeşte cu date şi cifre oficiale, că prin multe dispoziţii şi legi de stat, în frunte cu Concordatul cu Vaticanul (1929), s-a creat Bisericilor minoritare o situaţie de „stat în stat", care ştirbea suveranitatea statului român, iar Biserica ortodoxă era pusă într-o vădită stare de inferioritate, în contrazicere flagrantă cu prevederile constituţiei. Legea generală a cultelor din martie 1928 a fost un nou prilej de nedreptăţire şi umilire pentru Biserica ortodoxă. Prezentată de guvernul liberal al lui Vintilă Brătianu, conţine multe din prevederile Concordatului, deşi nu era încă ratificat. Prin această lege s-a acordat din nou un regim de favoare unei Biserici minoritare în dauna celorlalte culte, îndeosebi a celui ortodox, vorba românului, unii cu folosul, alţii cu ponosul. Ea a produs discuţii aprinse, mai ales în senat, unde au răsunat cuvintele de foc dar şi de demnitate ale ierarhilor şi ale unor preoţi, între care amintim pe cele ale episcopilor Roman Ciorogariu de la Oradea, Grigorie Comşa de la Arad, consilierului Gheorghe Ciuhandu, şi alţii. Cea mai puternică impresie a produs clasicul discurs al mitropolitului Nicolae Bălan, din 27 martie 1928, în care protesta împotriva noilor încercări de nedreptăţire a Bisericii Ortodoxe. Zadarnic însă, legea a fost aprobată, rămânând în vigoare până în 1948. O mare nedreptate s-a făcut Bisericii Ortodoxe Române şi prin statificarea forţată a vechilor şcoli confesionale create şi susţinute cu mari sacrificii de Biserică, în timp ce cultele minoritare şi-au menţinut şcolile lor, organizate şi supraveghiate de autoritatea bisericească, fiind dotate de statul român. Ce mai rămâne atunci din titlul de Biserică dominantă acordat Bisericii noastre? A venit apoi războiul al doilea mondial, după care a urmat orânduirea de tristă amintire a statului ateu comunist, cu acţiunea de îngrădire şi lichidare treptată a activităţii tuturor cultelor. A dat Dumnezeu să vină vremuri mai bune şi pentru Biserica noastră, ca şi pentru celelalte culte religioase. Ortodoxia n-a reclamat titlul de dominantă faţă de celelalte culte, deşi de bună seamă i se cuvenea, ci doar acela de Biserică naţională, adică Biserica celor mai mulţi fii ai poporului, înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului a numit această situaţie Un titlu de nobleţe, lipsit de orice supradotare materială faţă de celelalte culte. Se pare că există la unii o greşită înţelegere a termenilor (Continuare în pag. a 4-a) Preot prof. dr. GHEORGHE LIŢIU IPJ. ALEXANDRU BURSAȘIU | Anul 147 SIBIU 15 septembrie Și 1 octombrie Nr. 35—38 1999 BOBOBOBOBOBOBOBOB Sfântul Ierarh Antim Ivireanul In Biserica noastră ortodoxă, ziua de 27 septembrie este consacrată cinstitei pomeniri a Sf. Ierarh Antim Ivireanul, unul dintre marii mitropoliţi ai Ţării Româneşti. Dotat cu mulţime de talente, cum rar se întâlneşte, el s-a vădit ca un cărturar luminat, poliglot, traducător şi tipăritor de cărţi, puternic talent oratoric, artist-xilograf (sculptor în lemn) şi pictor. Ca unul dintre aleşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, şi-a desfăşurat cu prisosinţă însuşirile pentru ridicarea religios-morală a poporului român. Devotamentul cu care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, La plătit cu preţul scump al vieţii sale. Antim nu era de obârşie român. I s-a dat numele de Ivireanul, după ţara în care s-a născut, Iviria, numele grecesc al Georgiei. Prin botez, i s-a dat numele Andrei. A fost luat rob de către Turci şi a ajuns în Constantinopol. Nu se cunosc însă împrejurările în care şi-a dobândit libertatea. Prin agerimea spiritului său şi prin muncă şi-a câştigat o frumoasă situaţie materială. Del Chiaro spunea despre el că „ştia să imite orice fel de manufactură, în genul săpăturilor, al desenurilor şi broderiilor“. A învăţat cu uşurinţă limbile: turcească, arabă şi grecească, precum şi meşteşugul tiparului. Unul dintre ierarhii străini de la curtea lui Constantin Brâncoveanu îl va fi cunoscut dinainte pe Andrei şi-l va fi recomandat domnitorului, care — în drumul său la Constantinopol — cunoscându-l personal pe Andrei, l-a adus în ţară ca tipograf. In 1690, i s-a încredinţat să lucreze în Tipografia domnească, alături de Mitrofan. Mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanul, l-a pregătit pe Andrei pentru viaţa nouă în Hristos. La îndemnul mitropolitului, Andrei s-a călugărit, luând numele de Antim. Ca bun cunoscător de limbă grecească, la început Antim şi-a valorificat meşteşugul tipografic prin tipărirea de cărţi greceşti, pentru combaterea învăţăturii catolice şi a rătăcirilor calvine care primejduiau credinţa ortodoxă. Prin dărnicia lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a ajuns să fie focarul din care s-a răspândit lumina, în Orientul elin de sub stăpânire turcească. Cărţile greceşti de slujbă bisericească, tipărite în Ţara Românească, destinate biseri (Continuare în pag. a 7-a) Prof. PETRU DUMITREASA