Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)

1999-09-15 / nr. 35-38

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA , I m 1853Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI „Braţele părinteşti...­ 50 de ani de la intrarea în monahism a Î.P.S. Mitropolit Antonie în viaţa fiecărui om există momente deo­sebite, momente de­­o vie emoţie sufletească şi care au menirea de a readuce peste ani şi ani în amintire anumite fapte, anumite eve­nimente care uneori par îngropate în colbul timpului dar care apar apoi peste vremi, stră­lucitoare şi purtătoare de lumină şi de har. Un astfel de eveniment, dacă poate fi numit aşa, pentru că el este de nuanţă spirituală, este şi cel al îmbrăcării în „îngerescul chip“ respectiv al călugăriei, pentru cineva care de bunăvoie se predă sau îşi predă mai bine­­zis, întreaga lui viaţă lui Hristos şi Bisericii Sale. Dacă pentru cei ce iau parte la un aseme­nea moment este ceva înălţător şi emoţio­nant deopotrivă, ceva ce n­u se uită niciodată, cu atât mai mult el are o încărcătură deose­bită pentru cel care murind lumii acesteia viază pentru împărăţia lui Dumnezeu. Călugăria este un eveniment spiritual unic şi definitiv în viaţa cuiva care aspiră la de­săvârşire fiind considerată „al doilea Botez“, prin care se spală păcatele în baia lacrimilor şi a rugăciunii neîntrerupte. Pentru fiecare dintre cei care am trecut prin această rân­­duială de dăruire totală a vieţii noastre că­tre Dumnezeu şi către aproapele nostru, ziua călugăriei rămâne un moment veşnic care ne deşteaptă în minte, în inimă şi în simţiri dorul nestăvilit după unirea cu Hris­tos şi cu Sfinţii Săi prin viaţă curată, prin nevoinţe şi prin rugăciune şi ne face să trăim aievea clipele pe care le-am trăit atunci când am primit chipul îngeresc al călugăriei. S-au împlinit în acest an, la 14 septembrie, 50 de ani de la tunderea în monahism a celui ce a fost pe atunci diaconul Leonida Plămă­deală, devenit apoi monahul ANTONIE, ac­tualul Mitropolit al Ardealului, un popas de suflet atât pentru întâi Stătătorul Mitropo­liei noastre cât şi pentru cei care-l cunosc, îl preţuiesc şi îl iubesc. S-au împlinit deci 50 de ani de atunci de când la mănăstirea domnească de la Prislop, ctitoria domniţei Zamfira, într-o zi de înăl­ţarea Sfintei Cruci, unul din cele două hra­muri ale mănăstirii, doi tineri teologi cu pre­gătire serioasă în cele ale teologiei, ambii şefi de promoţie, unul la Cluj — e vorba de Leo­( Continuare în pag. a 2-a)­­ VISARION RASINAREANU Episcop-vicar Sibiu O parabolă despre destinul nostru eshatologic Ceea ce face ca existenţa umană să nu cadă în absurd este faptul că în toate acţiu­nile sale omul tinde şi acţionează în virtutea unor scopuri anume. Numai aşa ne putem justifica pe noi înşine, precum şi lumea în care ne este dat să trăim, care prin noi, do­bândeşte ea însăşi justificare şi sens. Dar, dacă scopurile pe care le urmărim şi în virtutea cărora acţionăm s-ar reduce doar la marginile lumii acesteia ar însem­na că suntem condamnaţi la non-sens, şi nimic nu probează mai bine acest fapt decât moartea care, dacă ar fi cu adevărat punctul terminus al existenţei noastre, atunci noi n-am mai fi decât nişte simple fenomene în procesul in­conştient al naturii. Există însă ceva în fiinţa noastră care ne face să refuzăm o astfel de stare, şi care ne împinge în permanenţă spre un scop, nu doar dincolo de noi înşine, ci şi dincolo de margi­nile existenţei, pentru că având conştiinţa de sine, omul presimte că scopul existenţei sale nu se poate limita doar la aici, ci, el­­este creat să tindă fără încetare spre o altă rea­litate, superioară sieşi, şi numai în măsura în care se doreşte ajuns în ea se poate con­sidera împlinit. Ne putem justifica doar atunci când ne raportăm la această realitate de dincolo de noi, şi mai ales, în măsura în care ne dorim ajunşi în ea. Chiar dacă această realitate transcendentă se dovedeşte de o factură di­ferită faţă de ceea ce suntem, nu se dife­renţiază la modul absolut de noi, căci atunci ne-ar rămâne inaccesibilă; în acelaşi timp, nu se reduce la a fi doar o simplă existenţă personală limitată, căci atunci fiinţa umană nu s-ar mai putea regăsi în ea. Trebuie să fie nu numai de o factură asemănătoare nouă, să aibă deci ceva în co­mun cu noi, căci numai aşa am putea intra în comuniune cu ea, ci, în acelaşi timp, să fie şi infinită, pentru că doar aşa ar putea răs­punde şi satisface setea noastră de absolut. Lucrurile acestea le găsim cel mai bine sintetizate în parabola despre Nunta fiului de împărat (Mt. 22, 1-14), care privită din perspectiva celor de mai sus se dovedeşte a fi o parabolă despre destinul nostru esha­­tologic, deci despre faptul că omul este o fiin­ţă care se poate împlini doar atunci când ştie să răspundă şi să participe la chemarea infinitului divin. Spre a putea însă identifica cât mai bine scopul căruia îi suntem hărăziţi, spre a putea avea o viziune cât mai limpede despre ceea ce (Continuare în pag. a 2-a) Preot NICOLAE STOIA Dialogul Teologic Oficial pentru Tineret între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania Ediţia a VI-a, Arad 1999 Alternativ în Germania şi România se desfăşoară anual lucrările Dialogului Teolo­gic Oficial pentru Tineret, manifestare comună a B.O.R. şi a Bisericii Evanghelice din Germania. Spre deosebi­re de Dialogul Teologic la nivel înalt între aceste do­uă Biserici, întâlnirile tine­rilor teologi dezbat cu pre­cădere probleme actuale cu­­ caracter practic, fiind axate pe legătura între teologie şi pastoraţie. In acest an, Facultatea­­de Teologie Ortodoxă din Arad a găzduit în perioa­da 27.9.23.10, lucrările ce­lei de-a VI-a ediţii a ma­nifestării menţionate. De­legaţia română a fost com­pusă din 10 participanţi: Pr. prof. Dr. Petre Semen, decanul Facultăţii de Teo­logie din Iaşi; Pr. conf. Dr. Ioan Tulcan, decanul Fa­cultăţii de Teologie din Arad; Diac. lector Dr. Mi­­hai Săsăujan şi Pr. asist. drd. Dragoş Călin de la aceeaşi facultate; Pr. conf. Dr. Ioan Chirilă şi prep. drd. Marian Andreica de la Facultatea de Teologie din Cluj; Pr. lect. Dr. Con­stantin Pătuleanu de la Facultatea de Teologie din Craiova, iar din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu, Iuliana Streza, ab­solventă şi bibliotecară, Alina Pătru, studentă, anul III şi Ciprian Palmes, stu­dent, anul I. Tema dezbaterilor, rele­vanţa Bibliei în viaţa Bi­sericii, a fost analizată sub două aspecte: cel al înţe­legerii corecte a mesajului (Continuare în pag. a 4-a) ALINA PATRU, student teolog, anul III Ctartalgh L7 Doi oameni se luptă în mine Unul cu patimi deşarte Celălalt, venit de departe. Acesta mă poartă în larg Mă urcă în vârf de catarg. Să văd luciul mării cât mai departe Iar pe cer luna şi stelele toate înşirate. A lor lumină să-mi desfăteze privirea Cu întreaga-mi fiinţă, atunci simt fericirea De acest om n-aş vrea să mă despart niciodată Dar celălalt într-una îmi făgăduie răsplată îmi arată şi el fericirea de-o clipă. fgg .f jg|§ Şi dacă-l ascult mă duce uşor în ispită, Atunci se naşte în mine părerea de rău Că-n loc să mă înalţ către zare, ajung în fund de pârău Unde nu aflu nimic bun, ci numai mocirlă în fiinţa mea toată nu mai aflu milă Mă zbat ca musca-n pânza de păianjen îl rog pe omul bun, celălalt geamăn, Să ducem lupta-mpreună, noi amândoi Să ies la liman, să stea-n mine un om şi nu doi. Biserica Ortodoxă Română de la dominantă la naţională Legea pentru regimul ge­neral al cultelor religioase din ţara noastră, în pregăti­re, pentru aprobarea parla­mentului, suscită dezbateri şi luări de poziţie contradic­torii, îndeosebi cu privire la sintagma de Biserică naţio­nală, pentru Biserica Orto­doxă Română. Ca şi în ca­zul denumirii Ministerului Educaţiei Naţionale, a unor instituţii şi partide politice, sintagma de Biserică Naţio­nală împarte lumea noastră de azi între cei ce cunosc temeiul ei şi-i recunosc în­dreptăţirea de a purta acest titlu binemeritat, şi între cei ce, din diferite motive, ne­păsare, ignoranţă şi ceea ce e mai trist, din vechi influ­­ienţe străine, sunt duşmanii Bisericii şi totodată ai nea­mului nostru. Problema nu e nouă. A fost dezbătută curând după realizarea unităţii naţionale prin actul istoric de la Alba Iulia anului 1918, când, în 1923, Constituţia ţării a a­­cordat Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică dominantă. Furtunoase dez­bateri în parlament şi luări de poziţii au avut loc. Unii se temeau că acest titlu va acorda Bisericii noastre pre­rogative şi avantaje, prin care se încălca principiul egalei îndreptăţiri a culte­lor religioase, va crea Bise­ricii Ortodoxe o situaţie de supremaţie faţă de minori­tăţi. Ori, se ştie, nu s-a în­tâmplat aşa ceva. Dimpotri­vă, guvernele care s-au succedat în primele două decenii, după 1918, s-au în­trecut în a acorda Biserici­lor minoritare din ţară drepturi şi beneficii pe care nu le-au avut nici în timpul stăpânirii austro-ungare, în timp ce Bisericii majorităţii credincioşilor români i-a rămas doar titlul răsunător de Biserică dominantă, şi atâta tot. Profesorul Silviu Drago­­mir, unul dintre marile per­sonalităţi ale poporului ro­mân, într-o comunicare ră­masă istorică, cu titlul Ne­­dreptăţirea elementului or­todox în Ardeal, dovedeşte cu date şi cifre oficiale, că prin multe dispoziţii şi legi de stat, în frunte cu Concor­datul cu Vaticanul (1929), s-a creat Bisericilor minori­tare o situaţie de „stat în stat", care ştirbea suverani­tatea statului român, iar Bi­serica ortodoxă era pusă într-o vădită stare de infe­rioritate, în contrazicere fla­grantă cu prevederile con­stituţiei. Legea generală a cultelor din martie 1928 a fost un nou prilej de nedreptăţire şi umilire pentru Biserica or­todoxă. Prezentată de gu­vernul liberal al lui Vintilă Brătianu, conţine multe din prevederile Concordatului, deşi nu era încă ratificat. Prin această lege s-a acor­dat din nou un regim de fa­voare unei Biserici minori­tare în dauna celorlalte culte, îndeosebi a celui or­todox, vorba românului, unii cu folosul, alţii cu po­­nosul. Ea a produs discuţii aprinse, mai ales în senat, unde au răsunat cuvintele de foc dar şi de demnitate ale ierarhilor şi ale unor preoţi, între care amintim pe cele ale episcopilor Roman Cio­­rogariu de la Oradea, Gri­­gorie Comşa de la Arad, consilierului Gheorghe Ciu­­handu, şi alţii. Cea mai pu­ternică impresie a produs clasicul discurs al mitropoli­tului Nicolae Bălan, din 27 martie 1928, în care protes­ta împotriva noilor încercări de nedreptăţire a Bisericii Ortodoxe. Zadarnic însă, le­gea a fost aprobată, rămâ­nând în vigoare până în 1948. O mare nedreptate s-a fă­cut Bisericii Ortodoxe Ro­mâne şi prin statificarea forţată a vechilor şcoli con­fesionale create şi susţinute cu mari sacrificii de Biseri­că, în timp ce cultele mino­ritare şi-au menţinut şcoli­le lor, organizate şi supra­­veghiate de autoritatea bi­sericească, fiind dotate de statul român. Ce mai rămâ­ne atunci din titlul de Bise­rică dominantă acordat Bi­sericii noastre? A venit apoi războiul al doilea mondial, după care a urmat orânduirea de tristă amintire a statului ateu co­munist, cu acţiunea de în­grădire şi lichidare treptată a activităţii tuturor cultelor. A dat Dumnezeu să vină vremuri mai bune şi pentru Biserica noastră, ca şi pen­tru celelalte culte religioa­se. Ortodoxia n-a reclamat titlul de dominantă faţă de celelalte culte, deşi de bu­nă seamă i se cuvenea, ci doar acela de Biserică naţio­nală, adică Biserica celor mai mulţi fii ai poporului, înalt Prea Sfinţitul Arhiepis­cop Bartolomeu al Clujului a numit această situaţie Un titlu de nobleţe, lipsit de orice supradotare materială faţă de celelalte culte. Se pare că există la unii o gre­şită înţelegere a termenilor (Continuare în pag. a 4-a) Preot prof. dr. GHEORGHE LIŢIU IPJ. ALEXANDRU BURSAȘIU | Anul 147 SIBIU 15 septembrie Și 1 octombrie Nr. 35—38 1999 BOBOBOBOBOBOBOBOB Sfântul Ierarh Antim Ivireanul In Biserica noastră ortodoxă, ziua de 27 septembrie este consacrată cinstitei pomeniri a Sf. Ierarh Antim Ivireanul, unul dintre marii mitropoliţi ai Ţării Româneşti. Dotat cu mulţime de talente, cum rar se întâlneşte, el s-a vădit ca un cărturar luminat, poliglot, traducător şi tipăritor de cărţi, puternic talent oratoric, artist-xilograf (sculptor în lemn) şi pictor. Ca unul dintre aleşii domnitorului Constantin Brân­­coveanu, şi-a desfăşurat cu prisosinţă însuşirile pentru ridi­carea religios-morală a poporului român. Devotamentul cu care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, La plătit cu pre­ţul scump al vieţii sale. Antim nu era de obârşie român. I s-a dat numele de Ivi­reanul, după ţara în care s-a născut, Iviria, numele grecesc al Georgiei. Prin botez, i s-a dat numele Andrei. A fost luat rob de către Turci şi a ajuns în Constantinopol. Nu se cu­nosc însă împrejurările în care şi-a dobândit libertatea. Prin agerimea spiritului său şi prin muncă şi-a câştigat o fru­moasă situaţie materială. Del Chiaro spunea despre el că „ştia să imite orice fel de manufactură, în genul săpăturilor, al desenurilor şi broderiilor“.­ A învăţat cu uşurinţă limbile: turcească, arabă şi grecească, precum şi meşteşugul tiparului. Unul dintre ierarhii străini de la curtea lui Constantin Brân­­coveanu îl va fi cunoscut dinainte pe Andrei şi-l va fi reco­mandat domnitorului, care — în drumul său la Constan­tinopol — cunoscându-l personal pe Andrei, l-a adus în ţară ca tipograf. In 1690, i s-a încredinţat să lucreze în Tipografia domnească, alături de Mitrofan. Mitropolitul Ţării Româ­neşti, Teodosie Veştemeanul, l-a pregătit pe Andrei pentru viaţa nouă în Hristos. La îndemnul mitropolitului, Andrei s-a călugărit, luând numele de Antim. Ca bun cunoscător de limbă grecească, la început Antim şi-a valorificat meşteşugul tipografic prin tipărirea de cărţi greceşti, pentru combaterea învăţăturii catolice şi a rătăci­rilor calvine care primejduiau credinţa ortodoxă. Prin dăr­nicia lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a ajuns să fie focarul din care s-a răspândit lumina, în Orientul elin de sub stăpânire turcească. Cărţile greceşti de slujbă bisericească, tipărite în Ţara Românească, destinate biseri­ (Continuare în pag. a 7-a) Prof. PETRU DUMITREASA

Next