Telegraful Român, 2001 (Anul 149, nr. 1-48)
2001-01-01 / nr. 1-4
Nr. 194/2001 In amintirea şi spre pomenirea duhovniciei părintelui arhimandrit CLEOPA ILIE Lacrimi de dor, pe cetini de gânduri înlăcrimat, Decembrie, ninge pe o geană de dor, sub o streaşină de Sihăstrie, în tânguiri de clopote şi buciume, ţesând giulgiu din dalbe stele cereşti, din mirifice ninsori, în însoţiri de îngeri şi prohodiri mănăstireşti, celui ce rămâne în memoria ORTODOXIEI, LUMINA PURA înălţată întru smerire, părintelui duhovnic ILIE CLEOPA, fiindu-i pod de trecere de pe pământ în VEŞNICIE, albul drumului de nea, aşternut de ceruri, ţesut din strălucirile neîmpătimirii, purităţii şi probităţii morale, iubirii lui DUMNEZEU pe care a avut-o în suflet şi a sporit-o printr-o neostenită dăruire. Precum apele izvoarelor în munţi, uneori domoale, alteori repezi, dar întotdeauna limpezi, precum bolţile cerurilor, uneori senine, alteori brăzdate de fulgere, rostirile duhovniciei Sale, curg din înălţimi dumnezeieşti spre sufletele noastre, uneori repezi, de cele mai multe ori molcome, uneori line, alteori fulgerânde spre risipirea înnourărilor, înrourându-le cu lumina harului inepuizabilei IUBIRI spre continuă luminare şi benefică rodire din neam în neam. Afirmaţiile: „a fost“, „va fi" nu pot cuprinde intensitatea, imensitatea şi incandescenţa rugului arderii întru dăruire şi nemistuire a duhovniciei părintelui ILIE CLEOPA. Gândind, vorbind, scriind despre dânsul, nu poţi rămâne la marginile lui „a fost“ sau „va fi“, putânduse afirma însă, părintele CLEOPA ESTE o LUMINA PURA, ce nu poate rămâne sub bolţile cereşti, nu se sfârşeşte nicicând ci le transcede, reîntorcându-se în clipe de comuniune harică la tainica CINĂ a gândurilor, sub bolţile cereşti ale multor suflete. Adevăratele comori, nepieritoare ale unui neam sunt VALORILE DUHOVNICEŞTI, nu cele evaluate în carate sau alte unităţi de măsură acordate materiei. Comorile duhovniceşti nu emit sunete metalice ori foşniri valorice trecătoare şi nu au efigiile unor efemere chipuri, în ele se află luminile, strălucirile darurilor Duhului Sfânt, având neştearsă efigie chipul IUBIRII jertfelnice al ÎMPĂRATULUI VIEŢII VEŞNICE — HRISTOS. Valorile duhovniceşti pot fi asemănate cu aluatul ce dospeşte frământătura şi creşte pâinea unui neam spre coacere în focul luminii jertfelnice din care se întrupează, se jertfeşte şi învie CUVÂNTUL sub bolţile de har ale bisericilor străbune, într-o continuă dăruire în altarele sufletelor. Lumina pură a unui duhovnic, a trăirii HRISTOCENTRICE, a acestuia este dăruită tuturor de iubirea-i părintească, într-o continuă sporire, din grăuntele biblic al credinţei în DUMNEZEU din care creşte şi se înalţă ARBORELE MÂNTUIRII pe ale căror ramuri sunt sufletele ce le înalţă şi le susţine spre dincolo de ceruri, spre marea, nerepetabila şi inefabila întâlnire cu „ — PARINTELE LUMINILOR — de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.“ Marile valori duhovniceşti, le numim întru smerire: Daniil Sihastrul, loan Hozevitul, Dumitru Iubitorul de ÎNŢELEPCIUNE, Ilie Eremitul, Constantin Binecuvântătorul şi numirile valorilor duhovniceşti vor continua din mila lui DUMNEZEU, cât va fi lumea, fără rostiri emfatice, fără sonorizări decibelice ori false rezonanţe, vor continua prin trăiri intense, mistuitoare, în DUHUL IUBIRII şi ADEVĂRULUI. Luminile duhovniceşti ale neamului, candele cereşti ale ORTODOXIEI, în altarele inimilor, rămân nestinse străluciri în rostul şi rostirea ancestrală. Numai prin prisma smereniei poate fi numită duhovniceasca trăire a Părintelui CLEOPA ILIE — un strop de lumină — neexagerându-se cu nimic afirmându-se despre dânsul că este o LUMINA PURA în coroana de foc a ORTODOXIEI. Perlele duhovniceşti ale neamului, sunt bunurile întregii lumi pe pământ şi în veşnicie, nu pot fi furate pentru că şi-au dăruit luminile lor în lume şi prin lume lui DUMNEZEU, nu pot fi împuţinate, aflânduse într-o continuă sporire în sufletele şi prin sufletele semenilor. Părintele DUMITRU STANILOAE, Părintele CLEOPA ILIE, ca existenţe trupeşti, nu mai sunt în viaţa pământească însă luminile sufletelor lor, coloane infinite, stâlpi neclintiţi ai ORTODOXIEI, ne veghează, ne ocrotesc şi ne călăuzesc în înaintarea noastră spre DUMNEZEU. Anin în bradul de CRĂCIUN lacrimile celor ce l-au ştiut, cunoscut ori auzit pe Părintele CLEOPA, celor ce au primit cu bucurie îndrumările şi binecuvântările duhovniciei sale şi lacrimile aninate devin globuri de doruri pecetini de gânduri şi văd în oglinzile lor chipul smereniei sale ale cărui graiuri şi priviri ne îndeamnă a stărui în sfintele osteneli ale desăvârşirii în înaintarea spre PORŢILE RAIULUI. De ce numai până acolo? Ne dă răspunsul părinteasca-i jertfelnică iubire întru neclintită nădejde. — Fiindcă dincolo de ele (de PORŢILE RAIULUI) ne va trece îndurările MAICII DOMNULUI, mâinile-I rugătoare, mijlocitoare, ne vor călăuzi, ne vor duce înaintea lui DUMNEZEU. Ne închinăm ÎMPĂRATULUI CERESC, MÂNGÂIETORULUI, DUHULUI IUBIRII, PĂRINTELUI LUMINILOR, prezent în CUVÂNT, SFINTEI TREIMI prezente în rugăciunile, îndrumările şi binecuvântările Părintelui duhovnic ILIE CLEOPA şi spunem împreună cu dânsul, aşa să fie!, AMIN! Pr. COSTICA MOROIANU 1. Sf. Ioan Gură de Aur — rugăciunea amvonului în dumnezeiasca liturghie — Liturghier — Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti — 1974, pag. 141. ...............--................. In desfăşurarea evenimentelor istorice pe pământul românesc al Transilvaniei, nu întotdeauna liniştite, ci adesea pline de zbucium, preoţimea românească s-a dovedit a fi aceea care a ţinut mereu trează, în sufletele păstoriţilor, credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de pământul strămoşesc. Preoţii s-au identificat întru totul cu năzuinţele credincioşilor, le-au împărtăşit toate necazurile şi suferinţele ajungând uneori la jertfa supremă. S-au împlinit recent 60 de ani de la ruşinosul dictat de la Viena când o parte din Transilvania de nord a fost cedată Ungariei. Anul 1940 a însemnat o prigoană barbară pentru populaţia românească din partea ocupanţilor unguri. Cruzimile, omorurile, vandalismele, distrugerile au fost armele — civilizatorilor — care au pângărit pământul sfânt al patriei. Barbaria a cuprins tot teritoriul Transilvaniei de nord. Au fost ucişi preoţi şi ţărani. Pe unii i-au spânzurat de crucile bisericilor. Mii de intelectuali şi ţărani au fost trimişi peste graniţă cu vagoane de vite plumbuite. Au fost evacuate sate româneşti, au fost închise şcoli, pângărite bisericile românilor. Au fost ucişi copii din leagăn, fapte incredibile, fără pereche pentru istorie. Aceasta a fost opera civilizatoare a ocupanţilor horthyşti în teritoriul cedat prin Dictatul de la Viena. Un exemplu concludent în acest sens este martirajul protopopului Aurel Munteanu ucis mişeleşte, la 10 septembrie 1940 de către o bandă de asasini horthyşti, în văzul mulţimii adunate la târgul săptămânal din Huedin. Evocarea personalităţii lui, aducerea acestor evenimente în actualitate este un imperativ moral-creştin. Protopopul Aurel Munteanu a văzut lumina zilei la 2 mai 1882 în comuna Merghindeal — judeţul Sibiu. Şcoala primară a făcut-o în comuna natală iar clasele liceale le-a făcut la Sibiu. După absolvirea studiilor liceale, a urmat Institutul Teologic Andreian (1903—1906). A funcţionat ca învăţător în satul natal, în 1907, a fost ales preot în comuna Valea Drăganului, jud. Cluj, unde a păstorit până în 1923, când a fost ales protopop al Protopopiatului nou înfiinţat cu sediul la Huedin. Pentru a fi cât mai bine pregătit spre a-i putea ajuta pe români s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj, luându-şi examenele în primii doi ani, iar restul n-a mai putut continua din cauza războiului şi a deportării sale. Popularitatea preotului Aurel Munteanu era atât de mare printre moţi, încât pentru cel dintâi Parlament a României întregite, în vara anului 1918 a fost ales deputat în circumscripţia electorală Sebeşul Mare. Pe linie bisericească a fost deosebit de apreciat de episcopul Nicolae Ivan. în 1921 este deputat în circumscripţia electorală Călata Mare, pentru Adunarea eparhială. In 1921 episcopul Nicolae Ivan l-a distins cu brâu roşu. A zidit biserica din plin centrul oraşului Huedin, care s-a sfinţit în 14 octombrie 1934. Drept răsplată şi recunoştinţă pentru merite deosebite episcopul Nicolae Ivan i-a conferit protopopului Aurel Munteanu crucea pe care a purtat-o el ca arhimandrit. Deosebit de valoroasă este contribuţia protopopopului Aurel Munteanu la ridicarea nivelului cultural şi economic al românilor moţi din Huedin şi din jur. In timpul erei maghiare n-a existat în Huedin nici o instituţie românească. După venirea protopopului Aurel Munteanu s-au înfiinţat un gimnaziu, o şcoală de arte şi meserii, o şcoală primară cu nouă cadre didactice şi o grădiniţă de copii. Sub conducerea sa au apărut gazetele „Sfătuitorul" şi „Huedinul". A mai înfiinţat Banca Populară „Fântânele“ şi cooperativa „Horia". Ca un vaşnic apărător al moţilor şi al pământului străbun, l-a găsit la datorie odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940. A rămas pe loc, stâncă în mijlocul furtunii, când trupele de honvezi şi bandele de derbedei restaurau teroarea maghiară în Ardealul românesc. Ziua de 10 septembrie 1940, „Marţia cea neagră“, devine pentru protopopul Aurel Munteanu, ziua muceniciei, ziua în care a fost asasinat în chip barbar, în centrul urbei căreia i-a dăruit întreaga sa viaţă şi iubire creştină. Tocmai atunci era la o înmormântare. Argaţii „sfintei coroane“ l-au sechestrat şi schingiuit 4 ore în şir. L-au lovit cu ciomege, i-au smuls barba, i-au jupuit pielea de pe cap şi apoi unul din cei doisprezece ucigaşi, ca să se convingă că l-au răpus, i-a vârât un par în gură, scoţându-l prin ceafă. Trupul lui sfârtecat de bestii, a zăcut multă vreme la o margine de şanţ. Moartea protopopului Aurel Munteanu este moarte de mucenic căzut la datorie. El trebuie pus în galeria oamenilor aleşi, pe care Biserica şi istoria nu trebuie să-i uite. Rămăşiţele pământeşti ale mucenicului protopop Aurel Munteanu au fost strămutate înContinuare în pag. a 5-a) Preot EUGEN GOIA — Sohodol, Ţara Moţilor Martirajul protopopului Aurel Munteanu — La 60 de ani de la asasinarea sa — TELEGRAFUL ROMÂN Moment aniversar împlinirea a trei decenii de la hirotonirea întru arhiereu a Î.P.S. dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei Miercuri, 27 decembrie 2000 — a treia zi de Crăciun şi Praznicul Sfântului Arhidiacon Ştefan, într-o atmosferă de bucurie duhovnicească, s-a sărbătorit, la mănăstirea „Brâncoveanu" de la Sâmbăta de Sus, împlinirea a trei decenii de la hirotonirea întru arhiereu a Î.P.S. Antonie, mitropolitul Transilvaniei. Evenimentul s-a derulat în continuarea Sfintei Liturghii, oficiată în noua biserică a mânăstirii, cu participarea P.S. Visarion Răşinăreanu, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a membrilor Permanenţei Consiliului Eparhial, a decanilor facultăţilor de Teologie din Sibiu şi Oradea, a vieţuitorilor aşezământului monahal şi a credincioşilor, care au cercetat în ziua respectivă Sfânta Mănăstire. P.S. Episcop vicar Visarion a omagiat personalitatea Î.P.S. Sale, marcând principalele momente ale slujirii ca arhiereu a întâistătătorului Mitropoliei Transilvaniei. Astfel, P.S. Sa a subliniat vrednicia cu care sărbătoritul a purtat agendele sectorului Relaţii externe bisericeşti, în calitate de episcop vicar patriarhal, în vremea păstoririi patriarhului de pioasă amintire Justinian Marina, de la a cărui naştere tocmai se împlineşte un secol şi a succesorului acestuia, patriarhul Justin Moisescu. Tot în această etapă s-a circumscris şi onorarea, timp de doi ani, a funcţiei de rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. A urmat apoi slujirea ca episcop al Buzăului, între decembrie 1979 şi februarie 1982, cu refacerea bisericilor şi monumentelor eclesiale din eparhie, afectate grav de cutremurul din 1977. Partea cea mai importantă a lucrării pastoral-misionare a Î.P.S. Sale este desigur, etapa actuală, a conducerii destinelor Mitropoliei Transilvaniei. Este mai presus de orice îndoială că Î.P.S. Sa a continuat şi sporit în demnitate şi împliniri, marea responsabilitate de părinte duhovnicesc a românilor de pe plaiurile transilvănene. Realizări remarcabile pot fi menţionate pe toate planurile: pastoral-misionar, teologic, cultural, administrativ-gospodăresc. Demn de remarcat este climatul de ordine şi disciplină a clerului, implicarea slujitorilor Bisericii în lucrarea de construire şi renovare a locaşurilor de închinăciune (numai în municipiul Sibiu se află în curs de construire a noi biserici, dintre care unele în faza finală), sprijinirea şi iniţierea de către ei a unor acţiuni caritabile, etc. Ca realizare personală de excepţie a Î.P.S. Sale se înscrie desigur construirea incintei mânăstirii „Brâncoveanu" de la Sâmbăta, lucrare ce a transformat aşezământul mănăstiresc într-o adevărată lavră a Ortodoxiei transilvănene. Când se va încheia şi construirea Academiei duhovniceşti din imediata vecinătate a incintei mânăstirii, se va putea concretiza acea năzuinţă de care a fost însufleţit şi mitropolitul Nicolae Bălan, de a face din mănăstirea Brâncoveanu un centru de cercetare teologică, şi de nevoinţă şi zidire duhovnicească. Pe plan teologic, literar şi cultural, sunt de reţinut cele peste 30 de volume publicate de Î.P.S. Sa, ca şi cele a peste 350 de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate. Prea Sfinţitul Episcop vicar Visarion a punctat şi alte aspecte ale activităţii Î.P.S. Sale, precum remarcabila implicare în mişcarea ecumenică din această perioadă de trei decenii. Un cuvânt de fiască ascultare, dragoste şi recunoştinţă faţă de Î.P.S. Sa a rostit şi Prea Cuviosul Părinte Stareţ Ilarion Urs, în final, a luat cuvântul Î.P.S. Mitropolit Antonie, mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile hărăzite şi pentru ocrotirea şi întărirea de care s-a bucurat. Rememorând şirul anilor care s-au scurs de la hirotonirea ca arhiereu, Î.P.S. Sa a dat expresie satisfacţiei de a fi putut sluji, cu dăruire Biserica şi poporul drept credincios, în cea mai mare parte a acestei perioade, în condiţii de restricţii şi adversitate din partea regimului ateu de tristă amintire. Momentele de încercare prin care trece, ca urmare a deteriorării stării de sănătate, Î.P.S. Sa le-a primit fără de cârtire, încredinţat că fiecare om are datoria să-şi poarte crucea, şi să fie răbdător, urmând pilda Mântuitorului Hristos, care s-a jertfit pentru noi şi care s-a împovărat cu păcatele şi neputinţele noastre. Toţi cei prezenţi la Sfânta Liturghie au dat expresie sentimentelor lor de dragoste fidelă şi de respect faţă de Î.P.S. Sa, cântând „Mulţi ani trăiască". A urmat apoi, într-un cerc foarte restrâns, o agapă. Pr. prof. D. ABRUDAN Pag. 3