Telegraful Român, 2006 (Anul 154, nr. 1-48)

2006-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Analiză canonico-statutară cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a Mitropoliei Ardealului In data de 4 noiembrie 2005, prin hotă­rârea nr. 4523, Sf. Sinod al Bisericii Orto­doxe Române a decis reorganizarea admi­­nistrativ-teritorială a Mitropoliei Ardealu­lui, prin înfiinţarea unei noi Mitropolii cu sediul la Cluj. Din perspectiva doctrinei canonice a Bisericii Ortodoxe, a sfintelor canoane şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, se pot constata următoarele: 1. Organizarea a două Mitropolii în pro­vincia unitară (din punct de vedere istoric, politic şi bisericesc) a Ardealului vine în contradicţie cu principiul teritorial-provin­­cial al dreptului canonic ortodox, potrivit căruia o Mitropolie se creează numai într-o provincie civilă sau istorică, indiferent de mărimea ei. Acest principiu a fost formulat de cano­nul 17, IV ec. care prevede că „împărţirea parohiilor (a se înţelege: unităţilor, n.n.) bi­sericeşti să urmeze alcătuirilor civile şi de stat“. Motivele care au stat la baza formu­lării acestui principiu au fost, mai întâi, că Biserica a dorit ca înfiinţarea Mitropo­liilor să se facă după criteriul obiectiv­­istoric al provinciilor, iar nu după intere­sele subiectiv-trecătoare ale episcopilor; apoi, pentru că Biserica a dorit să fie în­totdeauna în acord cu realităţile istorico­­politice, convinsă fiind că numai în armo­nie cu realităţile cotidiene poate desfăşura o misiune eficientă. Contrar principiului amintit, înfiinţarea a două Mitropolii în Ardeal induce falsa idee a două pseudo-provincii în Ardeal, fapt ce seamănă mai degrabă cu scindarea Ardealului, iar nu cu reorganizarea lui bi­sericească. O dovadă este şi faptul că încă se mai caută denumiri pentru aceste pseu­do-provincii ardelene, una mai surprinză­toare decât cealaltă. Ce denumire istorică poate primi „provincia“ formată din jude­ţele: Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa, Maramu­reş, Sălaj, Satu Mare şi Bihor? Dar cea­laltă „provincie" formată din judeţele: Si­biu, Braşov, Harghita şi Covasna? Practic aici ne aflăm în faţa a două grupări de judeţe, în nici un caz a două provincii. Trebuie să mai adăugăm că, după drep­tul canonic ortodox, Sf. Sinod poate face excepţie, prin iconomie, de la principiul enunţat mai sus, dar numai cu condiţia ca excepţia să fie deplin motivată (adică, po­trivit canonului 26 Vasile cel Mare, o re­gulă poate fi exceptată, doar „ca să nu se întâmple ceva mai rău"). Or, în cazul de faţă, motivaţia lipseşte, mai ales că provin­cia unitară a Ardealului, o provincie cu is­torie foarte sensibilă, nu poate fi arbitrar împărţită. Orice argument misionar-pasto­­ral, inventat sau neinventat încă, nu poate dărâma ideea de unitate bisericească mi­tropolitană în Ardealul românesc. Excepţiile care s-au făcut de la princi­piul teritorial-provincial, datorită vitregii­lor istoriei (ca, de exemplu, cazul judeţu­lui Hunedoara, rupt de Mitropolia Ardea­lului şi alipit Mitropoliei Banatului, dato­rită imixtiunilor autorităţilor comuniste în „reorganizarea“ de după 1948, sau cazul Mitropoliilor din diaspora ortodoxă, care nu s-au putut organiza, din motive obiective, după principiul provincial), întăresc regula provincialismului mitropolitan, deci nu pot constitui argumente sau raţiuni pentru noi excepţii. Principiul teritorial-provincial se reflec­tă foarte bine şi în canonul 17 Cartagina, unde sinodul, în unanimitate, a aprobat înfiinţarea unei noi Mitropolii în noua pro­vincie Mauritania Sitifensis, separată de provincia Numidia. Episcopul canonist Ni­­codim Milaş, comentând acest canon, no­tează: „Potrivit împărţirii politice a terito­riilor (în Africa, n.n.) trebuia să se facă şi împărţirea provinciilor bisericeşti". Cu alte cuvinte, întâi s-a înfiinţat provincia civilă şi apoi cea bisericească, adică Mitropolia. Bisericile ortodoxe de limbă greacă au păstrat principiul teritorial-administrativ, dar, din păcate, nu şi la nivel mitropoli­tan. Practic, la greci, întrucât toţi arhie­reii au vrut să devină mitropoliţi, s-a ajuns astăzi la situaţia dispariţiei efective a epis­copului eparhiot. Ca într-o armată în care, toţi militarii vrând să devină colonel, a dis­părut efectiv soldatul. Pe de altă parte, treapta de mitropolit s-a degradat, pentru că ea nu se mai justifică atâta timp cât nu mai are eparhii sufragane. Din acest motiv, Bisericile grecești nu pot fi luate ca model în acest sens. Concluzia: Biserica Ortodoxă Română a păstrat fidel principiul teritorial-adminis­trativ din Biserica veche și niciodată nu a întemeiat provincii mitropolitane acolo un­de nu au existat provincii civile sau istorice. 2. Problema reorganizării Mitropoliei Ardealului a fost hotărâtă de Sf. Sinod, dar nu a fost dezbătută şi cu atât mai pu­ţin clarificată. Potrivit Statutului BOR, art. 20, lit. e, schimbarea întinderii Mitropoliilor şi a ti­tulaturii lor face parte din atribuţiile Adu­nării Naţionale Bisericeşti (ANB), care este organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române (art. 19, Statut). De a­­ceea problema reorganizării Mitropoliei Ardealului trebuie neapărat dezbătută în cadrul ANR-ului. Oficiul Juridic al Arhiepiscopiei Sibiului (Continuare în pag. a 3-a) Nr. 114/2006 OBOBOBO'BOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBCBOBOBOBOBOBO BOB O fl O BOS OBOBOBOBOBOBO B O B O B O B (Urmare din pag. 1) aceeaşi origine daco-roma­­nă, că vorbesc aceeaşi lim­bă neolatină şi că mărtu­risesc aceeaşi credinţă or­todoxă. Cu alte cuvinte, deşi n-am avut o unitate naţională­ statală, am avut o unitate spirituală şi cul­turală — opera Bisericii, care a pregătit treptat şi u­­nitatea statală din 1918. Cele trei Mitropolii istori­ce au fost divizate în decur­sul istoriei doar de străini. Aşa a fost cazul cu Moldo­va, în 1775, când partea ei de nord a fost anexată Im­periului habsburgic, iar fosta Episcopie de Rădăuţi şi-a transferat sediul la Cernăuţi, devenind „Epis­copia Bucovinei", subor­donată Mitropoliei ortodo­xe sârbe din Carloviţ (I). Peste o sută de ani, în ur­ma demersurilor episcopu­lui , Eugenie Hacman din Cernăuţi, Episcopia de a­­colo a fost ridicată la treapta de Mitropolie, dar cu două eparhii sufragane sârbeşti, la Zara şi Cattaro, în Dalmaţia, pe ţărmurile Adriaticii! Iată o primă dezmembrare a unei Mitro­polii româneşti­ în 1813, după ce terito­riul dintre Prut şi Nistru a fost anexat în mod abuziv la Imperiul ţarist, în 1812, s-a creat acolo o Arhiepis­copie (Mitropolie) nouă, cu sediul la Chişinău, subor­donată Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe ruse din Sankt Petersburg, cu ie­rarhi ruşi, care au păstorit acolo până în 1918. Era a doua dezbinare, Mitropolia Moldovei, tot opera unui stat străin! In sfârşit, s-a mai produs şi o dezbinare în cadrul Mitropoliei Ungrovlahiei, în anii 1939 şi 1947, dar de data aceasta ea a fost rea­lizată de oamenii politici români! Este vorba de Mi­tropolia Olteniei, înfiinţată de oamenii politici olteni de atunci, printr-un decret semnat de regele Carol al II-lea, pentru episcopul Ni­­fon Criveanu de la Huşi. Ea a fost desfiinţată de noile autorităţi comuniste la 20 aprilie 1945. A fost reînfiinţată apoi, ca Arhi­episcopie, în 1947, dar nu printr-o hotărâre a Sf. Si­nod (patriarhul Nicodim fiind atunci bolnav şi retras la Mănăstirea Neamţ), ci printr-o hotărâre a Adună­rii deputaţilor din 24 mai 1947, publicată în Monito­rul Oficial din 18 iunie 1947. Abia apoi, Sf. Sinod a hotărât ca această Arhi­episcopie să fie ridicată la rangul de Mitropolie, la 5 februarie 1949, hotărâre a­­probată şi de autorităţile comuniste de atunci. Deci dezbinare în Biseri­ca românească s-a produs prin autorităţile habsbur­­gice, ţariste şi comuniste! Mai adăugăm şi faptul că însăşi Arhiepiscopia de Al­­ba-Iulia, condusă azi de ÎPS Andrei Andreicuţ, este tot opera autorităţilor co­muniste, din 1974, când Ar­hiepiscopia Sibiului a fost ruptă în două şi s-a creat o Episcopie pentru răposatul episcop Emilian Birdaş. A­­ceste lucruri le relatează, cu lux de amănunte, însuşi fostul conducător al Depar­tamentului Cultelor, Gheor­­ghe Nenciu, într-un mate­rial publicat în îndrumă­torul pastoral al Arhiepis­copiei (vol. XXI, 2005, p. 29—38). Câteva lămuriri în legă­tură și cu sediul Mitropoliei Ardealului, în studiile publicate de Pr. Prof. Mircea Păcurariu (începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980, 152 p., precum şi în cele trei volume din Istoria Bisericii Române), s-a de­monstrat că mitropoliţii Transilvaniei n-au avut un sediu stabil, timp de câte­va secole, după cum nu aveau nici voievozii Tran­silvaniei şi nici Dieta ţării nu se întrunea în aceeaşi locali­tate. Din aceste moti­ve, nici cârmuitorii Biseri­cii din Transilvania nu-şi aveau sediul într-o anumi­tă localitate, ci acolo unde permiteau autorităţile de stat de altădată, din voie­vodatul şi apoi din princi­patul transilvan. S-a acre­ditat ipoteza că însuşi Ge­­lu Românul ar fi avut se­diul la Dăbâca, în judeţul Cluj, unde ar fi stat şi un conducător bisericesc. în 1376 era atestat, într-o in­scripţie murală, numele ar­hiepiscopului Ghelasie al Transilvaniei la Râmeţ. Mult mai târziu, în 1456, era atestat un vlădică „ro­mân", Ioan de Caffa, cu se­diul la Hunedoara, iar în 1479, într-un act oficial era consemnat numele lui Ioani­­chie „metropolitanus Nándor albensis“, pe care tot Pr. Prof. Mircea Păcurariu îl consideră mitropolit al în­tregii Transilvanii şi al Ma­ramureşului, cu sediul în satul Nandru, lângă Hune­doara. După 25 octombrie 1488 şi până în jurul anului 1550, deci aproximativ 60 de ani, sediul Mitropoliei Ardealului s-a stabilit în sa­tul Feleac, lângă Cluj, dato­rită faptului că acum Clujul a devenit un important cen­tru economic şi administrativ pentru cârmuitorii de a­­tunci. Tot Pr. Prof. Mircea Păcurariu este cel care a de­monstrat că în satul Feleac nu era sediul unei Episcopii, cum credea istoricul clujean Ştefan Meteş, ci sediul Mi­tropoliei întregii Transilva­nii. De aici, sediul s-a mu­tat în alte zone ale Transil­vaniei, aşa cum dictau inte­resele noilor „principi", cu sediul la Alba-Iulia, unde­va în părţile Hunedoarei, prin 1553, apoi la Geoagiu, în jurul anului 1557, un timp chiar în Lancrăm şi abia de prin 1572, în Alba- Iulia, acolo unde îşi aveau sediul şi principii maghiari ai Transilvaniei, fie calvini, fie catolici. La Alba-Iulia au păstorit, printre alţii, loan de la Prislop (1585—1605), deci în timpul primei uniri, realizată de Mihai Viteazul, Teoctist (1606—1622), Do­­softei (1623—1627), Ghena­­die (1629—1640), Sf. Ilie Io­­rest (1640—1643), Simion Ştefan (1643—1656), Sf. Sa­va Brancovici (1656—1680) şi urmaşii acestuia, până în 1701, când Atanasie Anghel a realizat destrămarea Bise­ricii româneşti din Tran­silvania, devenind un sim­plu episcop unit cu Roma, subordonat arhiepiscopului romano-catolic din Eszter­gom. în locul vechii Mitropolii a Transilvaniei s-a creat, deci, o Episcopie unită, care în 1723 şi-a mutat sediul la Făgăraş, iar în 1738 la Blaj, unde a rămas până azi, fiind ridicată la treapta de Mitro­polie în anii 1853/1855. Deci aici, în Transilvania, dezbinarea s-a produs tot prin străini, adică prin Habsburgi şi prin călugării iezuiţi, care au lucrat pen­tru înstrăinarea românilor de credinţa lor ortodoxă. Titulatura foştilor mitro­poliţi ai Transilvaniei este semnificativă. De pildă, în prefaţa Noului Testament de la Alba-Iulia, Simion Ştefan se intitula „arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului şi al Vadului şi al Maramure­şului şi a toată ţara Ardea­lului". Iar mitropolitul Var­­laam, la 1689, era numit „arhiepiscop şi mitropolit al sfintei Mitropolii a Băl­gradului, al Vadului, al Sil­­vaşului (jud. Hunedoara, n.n.), al Făgăraşului şi al Maramureşului şi al episco­pilor din Ţara Ungurească". Românii ortodocşi au ră­mas fără un conducător bi­sericesc până în anul 1761. Până atunci, dar mai ales după 1744, se înregistrează o perioadă de lupte neînce­tate pentru apărarea Orto­doxiei, în cursul cărora au fost arestaţi şi apoi în­temniţaţi, marii „eroi ai credinţei“, trecuţi în rân­dul sfinţilor: ieromonahii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, credinciosul Oprea Miclăuş, preoţii Moise Măci­­nic şi Ioan din Galeş. Abia în urma acestor mişcări ţă­răneşti, Curtea din Viena s-a simţit obligată să numească episcop şi pentru preoţii şi credincioşii ortodocşi din Ardeal, cu sediul la Sibiu, unde era şi sediul autorită­ţilor civile şi militare aus­triece. Pentru început, au păsto­rit patru episcopi sârbi (1761—1796), urmaţi de e­­pisc®pul român Vasile Moga (1811—1845), ei fiind subor­donaţi, din 1783, Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ. în anul 1846 a fost numit vicar general, iar în 1848 ales episcop, tânărul arhi­mandrit aromân Andrei Şa­­guna. în cursul celor 27 de ani de activitate la Sibiu (îf 1873), el a obţinut reali­zări remarcabile, care îl fac să fie considerat drept cel mai reprezentativ ierarh din Ardeal din toate timpurile şi poate de pe întreg spaţiul eclezial românesc. După de­mersuri care au durat 15 ani, a restaurat vechea Mi­tropolie a Transilvaniei (1864), cu două eparhii su­fragane (Arad şi Caranse­beş), i-a dat cea mai demo­cratică organizare din ca­drul întregii ortodoxii, prin Statutul Organic din 1868; s-a implicat în viaţa naţio­­nal-politică a românilor transilvăneni, fiind conside­rat „diplomatul revoluţiei din 1848", cu implicarea sa în evenimentele ulterioare; a reorganizat vechea şcoală teologică-pedagogică de la Sibiu, dându-i un profil u­­niversitar, a întemeiat Gim­naziul din Braşov, existent şi azi şi care îi poartă nu­mele, precum şi aproximativ 800 de şcoli primare confe­sionale în eparhia sa; a tri­mis tineri la studii peste ho­tare; a pus bazele „Tipogra­fiei diecezane“", în care a a­­părut şi ziarul „Telegraful Român". Dacă se mai adau­gă şi cele aproximativ 200 de lucrări scrise de el, Şa­­guna este considerat ca o personalitate emblematică pentru românii transilvă­neni, un simbol al unităţii şi al demnităţii noastre. Munca i-a fost continuată de urmaşii săi: Miron Roma­nul (1874—1898) şi Ioan Me­­ţianu (1898—1916), cel care a ridicat actuala catedrală din Sibiu. Din 1920 până în 1955 scaunul lui Şaguna a fost ocupat de mitropolitul Nicolae Bălan, care a creat o adevărată „şcoală teologi­că sibiană“, a restaurat mă­năstirea Sâmbăta de Sus, s-a opus Diktatului de la Viena din 1940, a intervenit pentru salvarea unor evrei în cursul celui de-al doilea Război mondial. Deşi au păstorit într-o perioadă grea a istoriei noas­tre, totuşi, s-au străduit să păstreze intactă „moşteni­rea" lui Şaguna cei care le-au urmat, toţi oameni de înaltă cultură: Iustin Moi­­sescu (1956—1957), Nicolae Colan (1957—1967), Nicolae Mladin (1967—1981) şi An­tonie Plămădeală (1982— 2005). Din această scurtă pre­zentare istorică, socotim că se desprind şi motivele pentru care stăruim ca Mi­tropolia Ardealului să ră­mână aşa cum a fost ea în perioada de la Ilie Iorest şi Sava Brancovici şi de la Andrei Şaguna încoace, o Mitropolie unitară, a tutu­ror românilor ardeleni. Pentru noi, Sibiul este nu numai crezul lui Andrei Şa­guna, ci şi oraşul Astrei (1861), al şcolii teologice Si­­biene, care zeci de ani a pregătit preoţi pentru întreg Ardealul, oraşul Telegrafu­lui Român, al Memorandu­lui din 1892, al marilor mi­litanţi din cadrul Partidu­lui Naţional Român, al Con­siliului Dirigent, oraşul care a primit cu braţe deschise universitatea din Cluj, refu­giată aici în urma Diktatului de la Viena din 1940. Azi sunt prea multe sufe­rinţe în această ţară, prea mulţi sinistraţi şi şomeri, co­pii ai străzii şi prostituate, oameni bătrâni şi fără adă­post, de care slujitorii Bise­ricii, în frunte cu ierarhii lor, ar trebui să se ocupe mai mult! Dar nu se ocupă, pentru că problemele lor „misionar-pastorale" sunt de altă natură: cum să-ţi îm­partă puterea, cum să sfâşie trupul Mitropoliei lui An­drei Şaguna! Argumentele invocate de cei şapte care doresc o nouă Mitropolie cu sediul la Cluj, sunt de-a dreptul puerile. Niciodată Clujul n-a fost sediul unei Mitro­polii, aşa cum pretinde ci­neva în paginile revistei „Renaşterea“ de la Cluj! Clujul nu este capitala Transilvaniei, ci a fost pentru câteva decenii (1791 —1849 şi 1861—1865), doar în timpul Habsburgilor. A fost capitală culturală ro­mână doar în perioada in­terbelică, dar azi au ace­eaşi greutate şi oraşele Si­biu, Braşov sau Târgu Mu­reş. Dacă ne-am conduce după vechiul principiu ca­nonic ca reşedinţa ierarhi­lor să fie acolo unde este centrul vieţii politice, ar însemna ca Episcopia Ar­geşului să-şi mute sediul la Piteşti, cea a Huşilor la Vaslui, iar Mitropolia uni­tă să se mute de la Blaj la Alba-Iulia! Dar niciodată nu s-a pus problema mu­tării sediului Mitropoliei unite de la Blaj în altă par­te, nici chiar în Cluj după 1918! Blajul rămâne un simbol pentru uniţi, aşa cum rămâne şi Sibiul pen­tru ortodocşi! In Ungaria catolică nu s-a gândit ni­meni să mute sediul Arhi­episcopiei de Esztergom la Budapesta, deşi oraşul este situat chiar pe graniţa cu Slovacia! Scurt istoric al Mitropoliei ortodoxe româneşti a Ardealului

Next