Telegraful Român, 2006 (Anul 154, nr. 1-48)
2006-01-01 / nr. 1-4
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Analiză canonico-statutară cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a Mitropoliei Ardealului In data de 4 noiembrie 2005, prin hotărârea nr. 4523, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis reorganizarea administrativ-teritorială a Mitropoliei Ardealului, prin înfiinţarea unei noi Mitropolii cu sediul la Cluj. Din perspectiva doctrinei canonice a Bisericii Ortodoxe, a sfintelor canoane şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, se pot constata următoarele: 1. Organizarea a două Mitropolii în provincia unitară (din punct de vedere istoric, politic şi bisericesc) a Ardealului vine în contradicţie cu principiul teritorial-provincial al dreptului canonic ortodox, potrivit căruia o Mitropolie se creează numai într-o provincie civilă sau istorică, indiferent de mărimea ei. Acest principiu a fost formulat de canonul 17, IV ec. care prevede că „împărţirea parohiilor (a se înţelege: unităţilor, n.n.) bisericeşti să urmeze alcătuirilor civile şi de stat“. Motivele care au stat la baza formulării acestui principiu au fost, mai întâi, că Biserica a dorit ca înfiinţarea Mitropoliilor să se facă după criteriul obiectivistoric al provinciilor, iar nu după interesele subiectiv-trecătoare ale episcopilor; apoi, pentru că Biserica a dorit să fie întotdeauna în acord cu realităţile istoricopolitice, convinsă fiind că numai în armonie cu realităţile cotidiene poate desfăşura o misiune eficientă. Contrar principiului amintit, înfiinţarea a două Mitropolii în Ardeal induce falsa idee a două pseudo-provincii în Ardeal, fapt ce seamănă mai degrabă cu scindarea Ardealului, iar nu cu reorganizarea lui bisericească. O dovadă este şi faptul că încă se mai caută denumiri pentru aceste pseudo-provincii ardelene, una mai surprinzătoare decât cealaltă. Ce denumire istorică poate primi „provincia“ formată din judeţele: Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa, Maramureş, Sălaj, Satu Mare şi Bihor? Dar cealaltă „provincie" formată din judeţele: Sibiu, Braşov, Harghita şi Covasna? Practic aici ne aflăm în faţa a două grupări de judeţe, în nici un caz a două provincii. Trebuie să mai adăugăm că, după dreptul canonic ortodox, Sf. Sinod poate face excepţie, prin iconomie, de la principiul enunţat mai sus, dar numai cu condiţia ca excepţia să fie deplin motivată (adică, potrivit canonului 26 Vasile cel Mare, o regulă poate fi exceptată, doar „ca să nu se întâmple ceva mai rău"). Or, în cazul de faţă, motivaţia lipseşte, mai ales că provincia unitară a Ardealului, o provincie cu istorie foarte sensibilă, nu poate fi arbitrar împărţită. Orice argument misionar-pastoral, inventat sau neinventat încă, nu poate dărâma ideea de unitate bisericească mitropolitană în Ardealul românesc. Excepţiile care s-au făcut de la principiul teritorial-provincial, datorită vitregiilor istoriei (ca, de exemplu, cazul judeţului Hunedoara, rupt de Mitropolia Ardealului şi alipit Mitropoliei Banatului, datorită imixtiunilor autorităţilor comuniste în „reorganizarea“ de după 1948, sau cazul Mitropoliilor din diaspora ortodoxă, care nu s-au putut organiza, din motive obiective, după principiul provincial), întăresc regula provincialismului mitropolitan, deci nu pot constitui argumente sau raţiuni pentru noi excepţii. Principiul teritorial-provincial se reflectă foarte bine şi în canonul 17 Cartagina, unde sinodul, în unanimitate, a aprobat înfiinţarea unei noi Mitropolii în noua provincie Mauritania Sitifensis, separată de provincia Numidia. Episcopul canonist Nicodim Milaş, comentând acest canon, notează: „Potrivit împărţirii politice a teritoriilor (în Africa, n.n.) trebuia să se facă şi împărţirea provinciilor bisericeşti". Cu alte cuvinte, întâi s-a înfiinţat provincia civilă şi apoi cea bisericească, adică Mitropolia. Bisericile ortodoxe de limbă greacă au păstrat principiul teritorial-administrativ, dar, din păcate, nu şi la nivel mitropolitan. Practic, la greci, întrucât toţi arhiereii au vrut să devină mitropoliţi, s-a ajuns astăzi la situaţia dispariţiei efective a episcopului eparhiot. Ca într-o armată în care, toţi militarii vrând să devină colonel, a dispărut efectiv soldatul. Pe de altă parte, treapta de mitropolit s-a degradat, pentru că ea nu se mai justifică atâta timp cât nu mai are eparhii sufragane. Din acest motiv, Bisericile grecești nu pot fi luate ca model în acest sens. Concluzia: Biserica Ortodoxă Română a păstrat fidel principiul teritorial-administrativ din Biserica veche și niciodată nu a întemeiat provincii mitropolitane acolo unde nu au existat provincii civile sau istorice. 2. Problema reorganizării Mitropoliei Ardealului a fost hotărâtă de Sf. Sinod, dar nu a fost dezbătută şi cu atât mai puţin clarificată. Potrivit Statutului BOR, art. 20, lit. e, schimbarea întinderii Mitropoliilor şi a titulaturii lor face parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti (ANB), care este organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române (art. 19, Statut). De aceea problema reorganizării Mitropoliei Ardealului trebuie neapărat dezbătută în cadrul ANR-ului. Oficiul Juridic al Arhiepiscopiei Sibiului (Continuare în pag. a 3-a) Nr. 114/2006 OBOBOBO'BOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBOBCBOBOBOBOBOBO BOB O fl O BOS OBOBOBOBOBOBO B O B O B O B (Urmare din pag. 1) aceeaşi origine daco-romană, că vorbesc aceeaşi limbă neolatină şi că mărturisesc aceeaşi credinţă ortodoxă. Cu alte cuvinte, deşi n-am avut o unitate naţională statală, am avut o unitate spirituală şi culturală — opera Bisericii, care a pregătit treptat şi unitatea statală din 1918. Cele trei Mitropolii istorice au fost divizate în decursul istoriei doar de străini. Aşa a fost cazul cu Moldova, în 1775, când partea ei de nord a fost anexată Imperiului habsburgic, iar fosta Episcopie de Rădăuţi şi-a transferat sediul la Cernăuţi, devenind „Episcopia Bucovinei", subordonată Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ (I). Peste o sută de ani, în urma demersurilor episcopului , Eugenie Hacman din Cernăuţi, Episcopia de acolo a fost ridicată la treapta de Mitropolie, dar cu două eparhii sufragane sârbeşti, la Zara şi Cattaro, în Dalmaţia, pe ţărmurile Adriaticii! Iată o primă dezmembrare a unei Mitropolii româneşti în 1813, după ce teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat în mod abuziv la Imperiul ţarist, în 1812, s-a creat acolo o Arhiepiscopie (Mitropolie) nouă, cu sediul la Chişinău, subordonată Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe ruse din Sankt Petersburg, cu ierarhi ruşi, care au păstorit acolo până în 1918. Era a doua dezbinare, Mitropolia Moldovei, tot opera unui stat străin! In sfârşit, s-a mai produs şi o dezbinare în cadrul Mitropoliei Ungrovlahiei, în anii 1939 şi 1947, dar de data aceasta ea a fost realizată de oamenii politici români! Este vorba de Mitropolia Olteniei, înfiinţată de oamenii politici olteni de atunci, printr-un decret semnat de regele Carol al II-lea, pentru episcopul Nifon Criveanu de la Huşi. Ea a fost desfiinţată de noile autorităţi comuniste la 20 aprilie 1945. A fost reînfiinţată apoi, ca Arhiepiscopie, în 1947, dar nu printr-o hotărâre a Sf. Sinod (patriarhul Nicodim fiind atunci bolnav şi retras la Mănăstirea Neamţ), ci printr-o hotărâre a Adunării deputaţilor din 24 mai 1947, publicată în Monitorul Oficial din 18 iunie 1947. Abia apoi, Sf. Sinod a hotărât ca această Arhiepiscopie să fie ridicată la rangul de Mitropolie, la 5 februarie 1949, hotărâre aprobată şi de autorităţile comuniste de atunci. Deci dezbinare în Biserica românească s-a produs prin autorităţile habsburgice, ţariste şi comuniste! Mai adăugăm şi faptul că însăşi Arhiepiscopia de Alba-Iulia, condusă azi de ÎPS Andrei Andreicuţ, este tot opera autorităţilor comuniste, din 1974, când Arhiepiscopia Sibiului a fost ruptă în două şi s-a creat o Episcopie pentru răposatul episcop Emilian Birdaş. Aceste lucruri le relatează, cu lux de amănunte, însuşi fostul conducător al Departamentului Cultelor, Gheorghe Nenciu, într-un material publicat în îndrumătorul pastoral al Arhiepiscopiei (vol. XXI, 2005, p. 29—38). Câteva lămuriri în legătură și cu sediul Mitropoliei Ardealului, în studiile publicate de Pr. Prof. Mircea Păcurariu (începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980, 152 p., precum şi în cele trei volume din Istoria Bisericii Române), s-a demonstrat că mitropoliţii Transilvaniei n-au avut un sediu stabil, timp de câteva secole, după cum nu aveau nici voievozii Transilvaniei şi nici Dieta ţării nu se întrunea în aceeaşi localitate. Din aceste motive, nici cârmuitorii Bisericii din Transilvania nu-şi aveau sediul într-o anumită localitate, ci acolo unde permiteau autorităţile de stat de altădată, din voievodatul şi apoi din principatul transilvan. S-a acreditat ipoteza că însuşi Gelu Românul ar fi avut sediul la Dăbâca, în judeţul Cluj, unde ar fi stat şi un conducător bisericesc. în 1376 era atestat, într-o inscripţie murală, numele arhiepiscopului Ghelasie al Transilvaniei la Râmeţ. Mult mai târziu, în 1456, era atestat un vlădică „român", Ioan de Caffa, cu sediul la Hunedoara, iar în 1479, într-un act oficial era consemnat numele lui Ioanichie „metropolitanus Nándor albensis“, pe care tot Pr. Prof. Mircea Păcurariu îl consideră mitropolit al întregii Transilvanii şi al Maramureşului, cu sediul în satul Nandru, lângă Hunedoara. După 25 octombrie 1488 şi până în jurul anului 1550, deci aproximativ 60 de ani, sediul Mitropoliei Ardealului s-a stabilit în satul Feleac, lângă Cluj, datorită faptului că acum Clujul a devenit un important centru economic şi administrativ pentru cârmuitorii de atunci. Tot Pr. Prof. Mircea Păcurariu este cel care a demonstrat că în satul Feleac nu era sediul unei Episcopii, cum credea istoricul clujean Ştefan Meteş, ci sediul Mitropoliei întregii Transilvanii. De aici, sediul s-a mutat în alte zone ale Transilvaniei, aşa cum dictau interesele noilor „principi", cu sediul la Alba-Iulia, undeva în părţile Hunedoarei, prin 1553, apoi la Geoagiu, în jurul anului 1557, un timp chiar în Lancrăm şi abia de prin 1572, în Alba- Iulia, acolo unde îşi aveau sediul şi principii maghiari ai Transilvaniei, fie calvini, fie catolici. La Alba-Iulia au păstorit, printre alţii, loan de la Prislop (1585—1605), deci în timpul primei uniri, realizată de Mihai Viteazul, Teoctist (1606—1622), Dosoftei (1623—1627), Ghenadie (1629—1640), Sf. Ilie Iorest (1640—1643), Simion Ştefan (1643—1656), Sf. Sava Brancovici (1656—1680) şi urmaşii acestuia, până în 1701, când Atanasie Anghel a realizat destrămarea Bisericii româneşti din Transilvania, devenind un simplu episcop unit cu Roma, subordonat arhiepiscopului romano-catolic din Esztergom. în locul vechii Mitropolii a Transilvaniei s-a creat, deci, o Episcopie unită, care în 1723 şi-a mutat sediul la Făgăraş, iar în 1738 la Blaj, unde a rămas până azi, fiind ridicată la treapta de Mitropolie în anii 1853/1855. Deci aici, în Transilvania, dezbinarea s-a produs tot prin străini, adică prin Habsburgi şi prin călugării iezuiţi, care au lucrat pentru înstrăinarea românilor de credinţa lor ortodoxă. Titulatura foştilor mitropoliţi ai Transilvaniei este semnificativă. De pildă, în prefaţa Noului Testament de la Alba-Iulia, Simion Ştefan se intitula „arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului şi al Vadului şi al Maramureşului şi a toată ţara Ardealului". Iar mitropolitul Varlaam, la 1689, era numit „arhiepiscop şi mitropolit al sfintei Mitropolii a Bălgradului, al Vadului, al Silvaşului (jud. Hunedoara, n.n.), al Făgăraşului şi al Maramureşului şi al episcopilor din Ţara Ungurească". Românii ortodocşi au rămas fără un conducător bisericesc până în anul 1761. Până atunci, dar mai ales după 1744, se înregistrează o perioadă de lupte neîncetate pentru apărarea Ortodoxiei, în cursul cărora au fost arestaţi şi apoi întemniţaţi, marii „eroi ai credinţei“, trecuţi în rândul sfinţilor: ieromonahii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, credinciosul Oprea Miclăuş, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş. Abia în urma acestor mişcări ţărăneşti, Curtea din Viena s-a simţit obligată să numească episcop şi pentru preoţii şi credincioşii ortodocşi din Ardeal, cu sediul la Sibiu, unde era şi sediul autorităţilor civile şi militare austriece. Pentru început, au păstorit patru episcopi sârbi (1761—1796), urmaţi de episc®pul român Vasile Moga (1811—1845), ei fiind subordonaţi, din 1783, Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ. în anul 1846 a fost numit vicar general, iar în 1848 ales episcop, tânărul arhimandrit aromân Andrei Şaguna. în cursul celor 27 de ani de activitate la Sibiu (îf 1873), el a obţinut realizări remarcabile, care îl fac să fie considerat drept cel mai reprezentativ ierarh din Ardeal din toate timpurile şi poate de pe întreg spaţiul eclezial românesc. După demersuri care au durat 15 ani, a restaurat vechea Mitropolie a Transilvaniei (1864), cu două eparhii sufragane (Arad şi Caransebeş), i-a dat cea mai democratică organizare din cadrul întregii ortodoxii, prin Statutul Organic din 1868; s-a implicat în viaţa naţional-politică a românilor transilvăneni, fiind considerat „diplomatul revoluţiei din 1848", cu implicarea sa în evenimentele ulterioare; a reorganizat vechea şcoală teologică-pedagogică de la Sibiu, dându-i un profil universitar, a întemeiat Gimnaziul din Braşov, existent şi azi şi care îi poartă numele, precum şi aproximativ 800 de şcoli primare confesionale în eparhia sa; a trimis tineri la studii peste hotare; a pus bazele „Tipografiei diecezane“", în care a apărut şi ziarul „Telegraful Român". Dacă se mai adaugă şi cele aproximativ 200 de lucrări scrise de el, Şaguna este considerat ca o personalitate emblematică pentru românii transilvăneni, un simbol al unităţii şi al demnităţii noastre. Munca i-a fost continuată de urmaşii săi: Miron Romanul (1874—1898) şi Ioan Meţianu (1898—1916), cel care a ridicat actuala catedrală din Sibiu. Din 1920 până în 1955 scaunul lui Şaguna a fost ocupat de mitropolitul Nicolae Bălan, care a creat o adevărată „şcoală teologică sibiană“, a restaurat mănăstirea Sâmbăta de Sus, s-a opus Diktatului de la Viena din 1940, a intervenit pentru salvarea unor evrei în cursul celui de-al doilea Război mondial. Deşi au păstorit într-o perioadă grea a istoriei noastre, totuşi, s-au străduit să păstreze intactă „moştenirea" lui Şaguna cei care le-au urmat, toţi oameni de înaltă cultură: Iustin Moisescu (1956—1957), Nicolae Colan (1957—1967), Nicolae Mladin (1967—1981) şi Antonie Plămădeală (1982— 2005). Din această scurtă prezentare istorică, socotim că se desprind şi motivele pentru care stăruim ca Mitropolia Ardealului să rămână aşa cum a fost ea în perioada de la Ilie Iorest şi Sava Brancovici şi de la Andrei Şaguna încoace, o Mitropolie unitară, a tuturor românilor ardeleni. Pentru noi, Sibiul este nu numai crezul lui Andrei Şaguna, ci şi oraşul Astrei (1861), al şcolii teologice Sibiene, care zeci de ani a pregătit preoţi pentru întreg Ardealul, oraşul Telegrafului Român, al Memorandului din 1892, al marilor militanţi din cadrul Partidului Naţional Român, al Consiliului Dirigent, oraşul care a primit cu braţe deschise universitatea din Cluj, refugiată aici în urma Diktatului de la Viena din 1940. Azi sunt prea multe suferinţe în această ţară, prea mulţi sinistraţi şi şomeri, copii ai străzii şi prostituate, oameni bătrâni şi fără adăpost, de care slujitorii Bisericii, în frunte cu ierarhii lor, ar trebui să se ocupe mai mult! Dar nu se ocupă, pentru că problemele lor „misionar-pastorale" sunt de altă natură: cum să-ţi împartă puterea, cum să sfâşie trupul Mitropoliei lui Andrei Şaguna! Argumentele invocate de cei şapte care doresc o nouă Mitropolie cu sediul la Cluj, sunt de-a dreptul puerile. Niciodată Clujul n-a fost sediul unei Mitropolii, aşa cum pretinde cineva în paginile revistei „Renaşterea“ de la Cluj! Clujul nu este capitala Transilvaniei, ci a fost pentru câteva decenii (1791 —1849 şi 1861—1865), doar în timpul Habsburgilor. A fost capitală culturală română doar în perioada interbelică, dar azi au aceeaşi greutate şi oraşele Sibiu, Braşov sau Târgu Mureş. Dacă ne-am conduce după vechiul principiu canonic ca reşedinţa ierarhilor să fie acolo unde este centrul vieţii politice, ar însemna ca Episcopia Argeşului să-şi mute sediul la Piteşti, cea a Huşilor la Vaslui, iar Mitropolia unită să se mute de la Blaj la Alba-Iulia! Dar niciodată nu s-a pus problema mutării sediului Mitropoliei unite de la Blaj în altă parte, nici chiar în Cluj după 1918! Blajul rămâne un simbol pentru uniţi, aşa cum rămâne şi Sibiul pentru ortodocşi! In Ungaria catolică nu s-a gândit nimeni să mute sediul Arhiepiscopiei de Esztergom la Budapesta, deşi oraşul este situat chiar pe graniţa cu Slovacia! Scurt istoric al Mitropoliei ortodoxe româneşti a Ardealului