Telegraful Român, 2013 (Anul 161, nr. 1-48)

2013-01-01 / nr. 1-4

2 Editorial TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1 -4 / 1 și 15 ianuarie 2013 1 Arătarea Domnului­ Boboteaza, Praznicul „deschiderii cerurilor" Protopop Pr. VASILE GAFTON La râul Iordanului, acolo unde Ioan Botezătorul se face binevestitor şi înaintemergător Domnului, încer­când să le deschidă ochii, auzul, sufletele semenilor săi cu privire la apropierea vremii mântuirii, se întâmplă un lucru minunat. De fapt, momentul este pregătit pentru noi încă din cea de-a treia zi a Crăciunului, prin martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, eveniment care este dublat de ace­laşi fapt pe care îl întâlnim şi la Praznicul Bobotezei. Despre ce este vorba? Ştefan mărturiseşte acuzato­rilor: Văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui (F. Ap. 7,56). Descoperirea. Arătarea Treimii Celei deofiinţă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Cel Care deschide cerurile. Cerurile se deschid deasupra jertfei. Cel care îşi jertfeşte viaţa are viziunea Treimii. Oare, de ce? Pentru că Treimea poate fi con­templată în coborârea de bunăvoie, în dăruirea totală de sine, iar cel care are viziunea cerurilor deschise dă mărturie despre ea. Ioan Botezătorul este cel care şi-a jertfit viaţa unui singur scop: pregătirea căii Domnului. Dedicarea lui to­tală îi mijloceşte, pe malul Iordanului, o viziune similară celei a Sfântului Ştefan, cerurile deschizându-se pentru a revela Treimea (Mc. 1, 10). Dar, şi apele de retrag, se dau înapoi, fug în momentul în care Iisus Se coboară în râu pentru a fi botezat de loan, aşa cum se mărturiseşte în una din rugăciunile Agheasmei mari: Te-au văzut apele, Dumnezeule, Te-au văzut apele şi s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorăndu-Se trupeşte şi intrând într-însul (Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 585). De altfel, există o similaritate între ape şi cer subliniată încă din Cartea Facerii, unde se spune că Dumnezeu a despărţit apele de sub tărie (tăria ce­rului), de apele cele de deasupra tăriei (Fac. 1, 6-7). De asemenea, atunci când Dumnezeu scoate pe evrei din robia egipteană, apele Mării Roşii se despart şi străjuiesc trecerea poporului israelitean de o parte şi de alta, întocmai unor pereţi (Ieşirea 14, 22). Când Cerurile se deschid asupra pământului şi apele de sub cer dau semn, se deschid pentru a deveni materie a botezului fiinţei noastre cu energiile Duhului Sfânt de care se încarcă. Deschiderea cerurilor este un fapt ce poate să ne devină familiar şi nouă. Pe măsură ce lumea nu mai devine singura opţiune a ochilor noştri şi, atâta timp cât viaţa noastră ni se revelează ca dar al lui Dumnezeu pentru noi, iar nu ceva care ne aparţine de drept, cerurile se deschid. Ceea ce ni se revelează prin deschiderea cerurilor este, de fapt, scopul vieţii noastre: Preasfânta Treime. Orice ni s-ar părea nouă că ar putea fi scopul vieţii noastre este descoperit a fi, în cele din urmă, un scop fals. Slujba Agheasmei Mari conţine rugăciuni de o mare frumuseţe şi de o bogăţie generoasă în explicaţii în sensul evocat de către noi. Iată ce spune una din aceste rugăciuni: Treime mai presus de fire, preabună, preadumnezeiască, atot­puternică, atoatevăzătoare, nevăzută, nepătrunsă, făcătoarea fiinţelor celor înţelegătoare şi a firilor ce­lor cuvântătoare; bunătatea cea firească, lumina cea neapropiată, Care luminezi pe tot omul care vine în lume, străluceşte şi întru mine, nevrednicul slujitorul Tău! Luminează-mi ochii minţii mele, ca să îndrăznesc a lăuda binefacerea şi puterea Ta cea nemăsurată. {Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 583) Cerurile deschise sunt condiţia vederii Treimii. Prea multă vreme din viaţa noastră o petrecem sub un cer care nu se deschide niciodată. Din această pricină, uităm că Dumnezeu există, pentru că nu-L mai vedem; nu vedem mai departe de cerul pe care îl boltesc dea­supra noastră grijile, problemele, aspiraţiile, dorinţele noastre. Acest cer nu se deschide niciodată pentru că noi îi adăugăm tărie în fiecare clipă, cu fiecare opţiune pe care o facem pentru lumea pe care ne-o dorim, pen­tru lumea cu care ne hrănim. Nu dăm Duhului Sfânt permisiunea de a deschide cerurile şi de a lăsa să Se descopere în viaţa noastră Sfânta Treime. In casele noastre primim deschiderea cerurilor prin binecuvântarea stropirii cu Agheasmă Mare. Ce suntem noi? Purtători de Hristos. Hristofori. Peste cine se deschid cerurile la Bobotează? Peste Hristos, Cel din noi. Dacă îl avem pe Hristos în noi, cerurile se deschid deasupra noastră. Troparul care se cântă la casele oamenilor vorbeşte despre ceea ce se întâmplă în casa care se deschide Domnului la apelul bineves­­titorilor Lui. Malul Iordanului devine casa noastră şi casa noas­tră devine malul Iordanului unde Duhul Sfânt face ca Sfânta Treime să fie o prezenţă familiară, intimă. TIMPUL CA DIMENSIUNE A VIEŢII CREŞTINE I 9 Cuvântul ÎPS Părinte Mitropolit Laurenţiu la trecerea în Noul An - 2013 (urmare din p. 1) clipă din această viaţă. Acest timp ni-l oferă Hristos, ca timp de pregătire, El, Care a intrat în timpul istoric atunci când a luat trup din Fecioara Maria. Axa ascendentă a timpului, care se îndreaptă spre veşnicie în traiectoria ei, este marcată astăzi de evenimentul extraordinar şi unic al întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anii au început de atunci a fi număraţi­­ de la Hristos înainte şi de la Hristos înapoi. Intrând în istorie, Hristos a sfinţit timpul, iar fiecare eveniment din viaţa Sa comemorat liturgic ne oferă posibilitatea de a ne sfinţi şi noi, pentru că aceste evenimente au devenit praznice şi sărbători, care actu­alizează cele săvârşite de Mântuitorul, iar pe noi ne face contemporani cu aceste daruri cereşti. Prin Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine noi reiterăm întreaga viaţă a lui Hristos, devenind tainic contemporani cu acele evenimente sfinte, prin împărtăşirea cu El în mod real, cu Trupul şi Sângele Său euharistie, devenind purtători de Hristos sau hristo­fori. Hristos, Cel mort şi înviat, prin realitatea prezenţei Sale în lucrările sfinte ale Bisericii Sale, cuprinde în Sine tot trecutul, prezentul şi viitorul, ca etape ale mântuirii noastre. Astfel, noi simţim că timpul liturgic este timpul vieţii veşnice şi el este experiat de noi prin cult ca fiind intervalul între revărsarea iubirii lui Dumnezeu către noi şi răspunsul nostru la această iubire. în clipele pe care omul le petrece cu Dumnezeu, limitările temporale dispar, timpul se subiectivizează, se umple de prezenţa harului dumnezeiesc care face ca toate evenimentele din viaţa Mântuitorului să fie mereu actualizate şi trăite prin cultul Bisericii, prin fiecare sărbătoare. Ajungem din nou, cu darul lui Dumnezeu, la un nou început de an, coborând prin timpul anului trecut şi ne întâmpinăm fiecare cu frumoasa urare: „La mulţi şi fericiţi ani! ” Recunoaştem astfel că pentru fiecare dintre noi anii sunt un dar al lui Dumnezeu şi de la El vine împlinirea acestei urări, pentru că atât mulţimea anilor, cât şi, mai mult, fericirea vieţii vin de la Dumnezeu. Deci, să-I mul­ţumim lui Dumnezeu din tot sufletul şi să-L rugăm ca să primească rugăciunea noastră ca pe un mic dar al nostru, ca răspuns la nemărginita Sa bunătate de care ne-am împărtăşit până acum, dăruindu-ne şi în acest an bucuria tainică şi sfântă ce coboară din ceruri, care aduce linişte, aduce tărie, statornicie în credinţă şi în fapte bune şi ne menţine pe drumul vieţii cu Hristos şi în Hristos, pe calea spre viaţa veşnică. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toţi, cu toţi cei dragi ai noştri. La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Next