Telegraful Român, 2014 (Anul 162, nr. 1-48)

2014-01-01 / nr. 1-4

2 Editorial P­entru a încerca să scriu rândurile ce urmează am să cer ajutor Evangheliei. Mai precis textului din Luca 18,9-14. Un fariseu şi un vameş. Ei ne sunt puşi dinain­te. Cu mentalitatea lor, cu toată cultura lor religioasă, cu ticurile şi lucrarea lor. Vizibil fariseul pierde. El ţine, strict, Legea, iar asta nu e rău. Convingerea intimă că e mai bun decât celălalt doar pentru că împlineşte ritualuri, comparaţia cu cei căzuţi, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri ori chiar asemeni vameşului, pe care nici nu-l cunoaşte, e limpede că nu-i face plăcut dinaintea Domnului. Ce­lălalt, vameşul, conştient de nedeplinătatea efortului său, aşezat în colţul umilinţei, nu compară, nu judecă, nu concluzionează. Se lasă în mâna lui Dumnezeu şi-I cere milă. Faptul că Domnul ni-l pune la îndemână este dătător de ton. Să-şi aducă aminte Dumnezeu de tine şi să te dea pildă nu-i de ici, de colo. Pilda are însă o cheie de duh mai adâncă decât simpla exemplificare prin ea. Este dată „pentru unii care se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18, 9). Adică şi pentru noi, oamenii zilelor de acum, mereu puşi pe comparaţii şi dispreţuirea aproapelui. Şi, Doamne, câte motive de dispreţuire a aproapelui nu găsim. Cariera, familia, averea, aşezarea în „eşicher politic” sau câte o patimă ce-l face vulne­rabil pe celălalt. Lumea în care vorbea Hristos era o lume constituită pe dispreţuire. Dar a noastră, ce scuză mai avem când din dispreţ a scos-o preţul Golgotei, Sângele Mântuitorului? Toate aceste gânduri îmi vin când, odată cu praznicele cele mari ori aducerea unor Sfinte Moaşte, odată cu sfinţirea Agheasmei Mari, de exemplu, media explodează revenind asupra îmbulzelii create în astfel de momente. Desigur că sunt de nedorit. Că dovedesc o relativizare nedreaptă a marilor emoţii legate de întâlnirea cu Hristos Domnul şi Sfinţii Săi. Orice abuz înseamnă lipsă de asceză, orice lipsă de asceză anulează posibilitatea unei mistici cu adevărat legate de Biserică. Pentru cei învăţaţi cu liniştea chiliei ori răcoarea pelerinajelor spre vârfuri de munte şi de trăire ortodoxă, toate acestea dor. Nu înţeleg însă de ce ar trebui să ne simţim jigniţi că există, de ce anume dispreţuim pe cei care stau la cozile răbdării. De ce un reporter şi părerea lui sunt mai importante decât vocaţia întâlnirii pe care o dezvoltă, umil şi obosit, pelerinul. De ce îmbulzeala la catafalcul divelor suicide ori al unor personalităţi profesionale e mai vrednică de res­pect, în reacţia mediei, decât prezenţa oamenilor simpli în nopţile de aşteptare şi bucurie ale pelerinajelor, cu sfinţii pentru sfinţirea vieţii. Sunt preot crescut în cartier de oraş. Parte din copilărie mi-am petrecut la coadă, aşteptând pâine şi lapte, ori apă minerală ori fructe proaspete. Acolo s-au legat prietenii, am citit cărţi - colecţii întregi­­, am aflat istoria demachiată de comunism a neamului meu. Nu spun că erau necesare, ferească Dumnezeu, dar erau mai de preţ cu mult decât cozile la rating din platourile de televiziune ce au devenit complete de judecată ale poporului, erau mai umane decât modul V_________________________________ PENTRU UNII CARE SE CREDEAU DREPŢI... 9­ ­ între dispreţ şi discreţie prin care ştiriştii umplu astăzi ecranele. Probabil că de acolo ni se trag destule, din cultura îmbulzelii. Deşi, plecat dincolo, am văzut şi în oraşe italiene cum oameni, ce coborau din Alfa Romeo ori erau îmbrăcaţi după ultima modă, se îmbulzeau în câte o cofetărie ce deschidea în prima zi şi oferea gratis îngheţată, am fost martor la ieftiniri în rafturile magazinelor din Germania ori Franţa, cu îmbulzeli straşnice. Tot aşa cum intuiesc foarte bine în ce mod se petrec aglomerările în studiourile ce vânează îmbulzeli ori în redacţiile ce cultivă ştiri numai despre scăderile bisericaşilor. Mai ales când se eliberează un post ori se propun modificări de grilă. Cum nu pot uita îm­bulzeala politicienilor pe liste şi locuri eligibile ori... vizibile. Doar că aceste îmbulzeli nu sunt în spaţii al sfinţeniei, veţi zice. De acord, sunt mai „sterilizate” în dezinfectantul civilizaţional, dar virusează şi devin normalitate în spaţiile mai permisive. Este limpede că Biserica are obligaţia de a regândi pastorala sa legată de marile evenimente. Să propună o serie de infornări, să colaboreze cu specialişti în organi­zarea de profil, să dezvolte programe de catehizare şi de creştere a conştiinţei legate de astfel de evenimente. Ea trebuie să provoace televiziunile la decenţă, propunând mereu campanii de informare publică, emisiuni de lămu­rire a amănuntelor de organizare. Dar e limpede că nici în aceste situaţii nu vom eradica întru totul tulburarea şi neglija la liniştea aproapelui. Ele sunt reacţii la marile provocări ale secularizării instinctelor noastre de bun simţ. Chiar şi atunci când de partea ta sunt toţi colegii din presa locală, şi Sibiul este un exemplu în acest caz, efortul şi atenţia trebuie menţinute. Dintre misiunile amintite cea mai grea este să ne creştem credincioşii pentru întâlnirea cu sfinţenia în diferitele forme pe care le propunem, evitarea ierosiliei ca divertisment, a showului liturgic. Când nu ţinem cont de sensibilitatea lui Hristos Domnul în construirea şi activarea unor mo­dele de pastoraţie activă, cum este cazul celor amintite, suntem vinovaţi. Organizare strictă, decenţă în propunerea progra­mului, sonorizare şi rostire publică atentă pentru a se înţelege slujba, cuvânt plin de sevă şi viu, cordialitate în colaborare pentru a nu avea de suferit obrazul Bisericii, limpezimea lui Hristos. Pentru a nu creşte dispreţul în care sunt aruncate momentele noastre de bucurie şi oamenii noştri, cuminţii emoţinaţi şi decenţii ce ne însoţesc în toate zilele vieţii noastre pastorale. Pentru că, dacă îmbulzeala credincioşilor este regretabilă, şi mai dureroasă îmi pare dispreţuirea lor, expunerea lor la dispreţul reporterilor şi al observatorilor de pripas. Este o obligaţie fundamentală de a nu-i mai expune, lucrând, fie şi un an, pentru câteva zeci de minute în agora. Sau evitându-le atunci când folosul nu-i dinspre partea Bisericii. Ea nu este un vast supermarket de dorinţe, ci Trupul cel tainic al lui Hristos. Să opunem dispreţului discreţia. Este o urgenţă pastorală. Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1-4/ 1 și 15 ianuarie 2014 APA cea purtătoare de har (urmare din p. 1) ştiind că harul lui Dumnezeu se pogoară asupra noastră, lucrează şi rămâne în noi dacă îl chemăm şi conlucrăm cu el. Dacă harul lui Dumnezeu ar veni doar peste sufletele noastre, în mod tainic, spiritual, nu peste întreaga fiinţă, noi, ca fiinţe dihotomice, alcătuite din trup material şi suflet imaterial, nu am avea posibilitatea să gustăm, să luăm, să fim părtaşi acestei lucrări dumnezeieşti şi prin simţurile trupului, firea omenească neputându-se împărtăşi pe deplin de această lucrare sfinţitoare. Cea mai importantă părtăşie cu Dumnezeu este însă Sfânta Euharistie. Iată cum iubirea nemărginită şi desăvârşită a lui Dumnezeu binecuvintează pâinea şi vinul şi le transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hris­tos, neschimbând substanţa materiei, numai ca să ne putem noi împărtăşi de El, să mâncăm Sfântul Său Trup şi Scumpul Său Sânge. Tot aşa, pentru a putea fi consumată şi a ne îm­părtăşi de efectele ei sfinţitoare, şi apa, ca materie sfinţită, îşi schimbă numai finalitatea, nu forma sau substanţa în sine. Pe lângă părtăşia noastră de lucrarea sfinţitoare a Agheasmei Mari, comemorarea liturgică a actului Botezu­lui Mântuitorului în Iordan este şi o prefigurare şi un model fundamental al primei Taine creştine, poarta de intrare în Biserica lui Hristos, Taina naşterii din nou - Botezul cu Duh Sfânt. Coborând în Iordan, Hristos a sfinţit firea apelor şi a consfinţit actul afundării din Botezul creştin. Instituirea acestei Taine este prevestită de Sfântul Ioan Botezătorul, când zice despre Hristos: „ Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Mc. 1, 8). După Jertfa Sa mântuitoare şi după biruirea morţii, prin învierea cea de a treia zi, Mântuitorul a instituit pe Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli ca săvărşitori ai lucrărilor sfinţi­toare, hirotonindu-i ca arhierei, când „ a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt... ” (In. 20, 22). Pe aceştia i-a trimis, apoi, la propovăduire, poruncindu-le. . .mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ” (Mt. 28,19). La Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât în mod văzut, în chip de limbi ca de foc, peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 3-4), iar aceştia au botezat, cu Botezul Duhului Sfânt „ ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41), constituindu-se prima comunitate creştină, Biserica din Ierusalim. Botezul creştin a devenit, astfel, condiţia „sine qua non ” a intrării în Biserică şi, implicit, a mântuirii, căci însuşi Mântuitorul condiţionează acest lucru, când îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva (adică orişicine) din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Botezul creştin, cu apă şi cu Duh Sfânt, este, întâi de toate, o „ naştere din nou ” (Tit 3, 5), „ în viaţa în Hristos ”, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos (Rom. 6, 3-6). Prin întreita afundare în apa sfinţită a botezului, moare omul cel vechi (Col. 2, 11), robit păcatului (Col. 3, 2), şi înviază omul cel nou (Efes. 2, 15). Naşterea din nou aduce ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite până la Botez, dacă sunt. A fi botezat în Hristos - ne spune Sf. Ap. Pavel (Rom. 6, 3-6) - înseamnă a fi unit cu El într-un mod precis, adică a fi părtaş Răstignirii, îngropării, învierii Sale şi vieţii celei noi. îmbrăcarea în Hristos, prin Botez, înseamnă o acoperire şi o aderare totală. Cel botezat devine creştin, fiu al lui Dumnezeu după har (Gal.4, 6), membru al Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică (I Cor. 6, 15) şi moştean al împărăţiei cerurilor (Gal. 4, 7). Prin Botez se primesc harurile virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea şi iubirea. Necesitatea Botezului pentru câştigarea mântuirii justi­fică, temeiniceşte şi impune practica dintotdeauna a Bise­ricii de a administra această taină şi copiilor, din fragedă pruncie, pentru a nu priva pe cineva de câştigarea vieţii veşnice. Cei care mărturisesc credinţa Bisericii, necesară la Botez (cf. Mc. 16, 16), în locul pruncilor sunt părinţii şi naşii lor, care solicită Botezul celor mici. Deci, Praznicul Botezului Domnului ne-a adus o întreita bucurie: prima este „ luminarea lumii ”, după cum mărtu­riseşte troparul praznicului, prin descoperirea Preasfintei Treimi, a doua este împărtăşirea noastră din sfinţirea „firii apelor”, prin stropire şi gustare din Agheasmă Mare, care aduce a treia bucurie, reactivarea în noi a harului mântuitor, primit prin Sfânta Taină a Botezului creştin.

Next