Timpul, mai 1876 (nr. 23-39)
1876-05-16 / nr. 30
v Anul I. — No. 29 Abonamente: In România pe an 40 lei t pe 6 luni 20 » « pe 3 luni 10 » In străinătate plus portul, pe an 20 lei Anunciurile : linia 20 bani Reclamele: « 50 » X Un minier 10 bani. Jour 13 Maiü, 1876. Abonamentele Se fac în Strada Lipscani Tip. Dorothea A. Mănescu. Ese: Duminica, Marti, Joi și Sâmbătă. Articolil nepublicați se ard. ROMANIA Bucuresci, 10 MAI. Sunt zece ani de când M. S. Domnitorul Carol I a pus piciorul pe pământul României. De vr’o două secole, acesta domnie, cel puțin în Valahia, este cu mici escepțiuni aprope cea mai lungă. Chiămat prin glasul unanim al țârei, adica prin dorința și înțelepciunea tuturor omenilor de Stat ai României, Principele Carol este realizarea aspirațiunilor secrete ale țârei carie și-au găsit prima lor espresiune oficială în dorințele divanurilor ad-hoc din 1857. Acestei, adunări espresiunea cea mai liberă și cea mai nobilă care a avut representațiunea națiune! în acestă țară, compusă din omeni cari fiecare avea greutatea sa personală, au aruncat atuncea o semință care trebuia să dea mai târziu puternice vlăstare. Moștenitori ai spiritului politic al acelei boerimi românesci, care în timpurile de sclaviă,ignoranță, înjosire își trecură din mâni în mâni ca o slabă lumină suflată de venturi, tradițiunea credinței și a neatârnărei Românesci, luminații și prin ideile generose ale vecului al XIX-lea, ei seiură în cele patru ponturi cari vor remânea ca evangelia politică a României, să formuleze condițiunile neapărate pentru crearea și desvoltarea unui Stat Românesc, independinte, liber și prosper. Ei pricepură d’atuncea că causa principală a injosirei și nenorocirilor românilor, a fost acea fatală coronă efectivă, dar nefericit, prerogativă care pare făcută pentru a linguși mândria unei națiuni, dar care în cele din urmă nu -i aduce decât divisiune, în urma divisiunei slăbiciunea, și în urma slăbiciunei peirea. Acesta a fost și sorta nenorocitei Polonii care a plătit prin mortea sa politică acest joc primejdios al vanităței și al ambițiune!. In România acest tron efectiv fu disputat prin arme și vesbele civile cât mai remase ceva virilitate în vinele națiune!, și forțele cari trebuiau întrunite contra vrășmașului d’afară, fură răsipite c’o nebună prodigalitate pentru triumful unei ambițiuni d’odi. Când aceste forțe se steiră prin însuși abusul lor, tronul României deveni un fel de pașalâc creștinesc pe care nisce intriganți fără patriotism și fără curagiu ’și’l disputară cu banii la mezatul unui vizir turcesc. Mai târzii când imperiul Rusiei cre$u de cuviința sa a face să se dea îndărăt semiluna și a restabili pentru provinciile Românesci o umbră din vechile lor prerogative, acest tron fu cerșit prin anticamerile puternicilor consuli ai imperiului rusesc. Românii însă din cari nu se stinsese scînteia patriotismului strămoșesc, luminați prin atâtea triste esperiențe, cerură în unanimitate în 1866 un principe străin, și în capul acestei manifestațiuni spre onorea lor se găsiră mai mulți din vechii principi ai țarei. Ce va să jiă aceste cuvinte de principe străin, cari au escitat atât de mult declamațiunile imbecile ale demagogilor? Va să fică ore că Românii s’au crezut așa de decăzuți încât au socotit că numai un om în ale cărui vine să curgă un alt sănge decât al lor, era în stare să ’I guverneze și să ’î rădice din adânca lor înjosire? Acei cari presintă acestă mare idee sub acesta formă, n’au putut sau n’au voit a pricepe însemnătatea acestei mari idei. Prin principe străin, divanul Ad-hoc a înțeles un principe dintr’una din familiile suverane ale Europei, care prin instalarea lui pe tronul țarei pe d’oparte să facă să intre Statul românesc în marea familie a monarhielor europene, care prin alianțele și posițiunea lui, să înfrângă mândria Otomană, învățată a privi pe Domnii romănesci ca nișce funcționari ai înaltei Porți. Prin acesta se urmărea un al doilea scop tot atât de important. Desele schimbări de domnie produse intern prin setea de bani a înalților funcționari turcesci, mai târziu prin interesele puterilor celor mari, a căror influență se întindea asupra Orientului, avusese drept resultat a crea un număr forte mare de principi în disponibilitate. Aceștia, egali între denși prin origina lor, urcați la domnie prin aceleași mijloce, victime ale aceleiași nenorociri, neputând nici uita puterea trecută, nici înceta d’a spera puterea viitare, înconjurați de familie, de favoriții, de protegiații lor, faceau din viața publică în România o arenă de luptă pentru câștigarea sau redobândirea domniei perdute. Domnul actual abia întronat, nu putea să se ocupe nici de administrațiunea țărei, nici de progres, nici de lucrări publice, nici chiar de ceea ce constituia administrațiunea elementară a unui Stat, adică împărțirea dreptăței și menținerea siguranței publice. Singura lui grijă nu era și nu putea fi alta decât a se apăra în contra predecesorilor săi și în contra acelor cari aspirai să -i înlocuiască, în contra resturnaților de ieri și biruitorilor de mâne. In acestă luptă, în care era ce știa nu numai de puterea lui suverană, dar încă de starea și de viața lui, se înțelege că orice altă cugetare trebuia să dispară. Nu numai viitorul ii era închis, dar chiar presentul îî era nesigur și cu atât mai mult se temea de intrigile adversarilor săi cu cât el le cunoscea mai bine, fiind-că le întrebuințase singur pentru a sosi acolo de unde dânșii voiau să -i gonescă. Și acei căror le datoria mărirea lui și de la cari atârna sorta lui, avea cel mai mare interes a ’i grăbi căderea pentru a reînoi la scurte intervaluri isvorul,atât de bogat pentru denșii, al rivalităților domnesce. Pe acest tron ticălos un despot tremurător, fără trecut și fără viitor, care putea totul asupra supușilor săi până în ziua în care nu mai putea să -și apere nici chiar viața lui, acel om orîcare ar fi fost sentimentele lui personale nu putea să aibă decât o singură cugetare și un singur scop. A storce de la țara care o guverna cât va putea mai mult pentru a se despăgubi mai intâiu de arvana grozavă plătită protectorilor săi, al doilea pentru a-și alcătui starea sa și a familiei sale și pe urmă a căuta să prevădă momentul favorabil pentru a schimba domnia sa în exil, ferice încă, dacă iataganul capegi-bașilor nu ’1 lovia mai ’nainte de acestă înțeleptă abdicase. Mal târisin, în timpuri mai civilisate, ordinul vreunui consul înlocuise iataganul, și dacă căderea era mai puțin sinistră nu era mai puțin rușinosă. Așa am trăit, dacă acesta se chiamă a trăi,—până în timpuri atât de apropiate de noi încât ochii omenilor cari sunt încă tineri, au putut să le vădă. A fost dar cea mai curată și cea mai înțeleptă dorința divanurilor adhoc cari cerând un prinț străin au cerut Europei pentru Statul Român demnitatea, independința și chiar putința de a trăi. Dar acestă dorință fu înlăturată zece ani de o diplomația timidă care se teia încă prin vechile făgașuri ale prejudecăților seculare în privința Orientului, și numai zece ani în urmă după multe suferințe și lupte, surele Zilei de 10 Mai) a vădut împlinirea acestor sânte dorințe și pe Carol I, nobil fugar, intrând pe ascuns în țera care’l chiăma și’l aclama c’un sincer și tânăr entusiasm. Alți zece ani au trecut d’atuncea, și făcând partea și bunului și răului, putem zice că acești zece ani, n’au fost perduți pentru România. Unirea a fost întemeiată în astfel de mod încât se pare că aceste dopă țări n’au fost nici o dată decât una singură. Părinții par’că ai uitat c’au trăit o data despărțiți și copii nu’șî vor putea aduce aminte că Milcovul o dată a fost o frontieră. înăuntru, dreptul nostru d’a ne administra în deplina nostră autonomie nu se mai contestă nici de cei mai încăpățînați și ruginiți omeni de Stat al Europei. In afară, guvernul d-lui Lascar Catargi, prin circulara memorabilă către agenți ca răspuns lui Reșid- Pașa, prin tractatul de la Berna, prin convențiuni de joncțiuni cu Austria, prin tractatul de comerciu cu Austria și Rusia, au stabilit într’un mod desăvârșit dreptul nostru de a trata ca Stat suveran și pe picior de perfectă egalitate cu tote Statele suverane ale Europei. Acesta a trecut între faptele împlinite ale secolului al XIX-lea. România n’avea datorii fiind-că nimeni n’ar fi împrumutat acea provincie barbară și necunoscută, perdută la marginele Orientului. Astăzi 400 milione sunt angajate în întreprinderi de tot felul pe suprafața țărei, și nici un moment România n’a lipsit d’a face onore angajamentelor sale în totă întinderea lor. Armata nostră, care se compunea de câți-va arnăuți domnesci la începutul vecului și de câți-va păzitori de fruntarii și de vr’o după sau trei regimente mai târziu, astăzi cu înlesnire póte fi în câteva săptămâni concentrată în număr de 50,000 înzestrată cu armele cele mai perfecționate,—și dacă trebuința ar cere și dacă țara ar voi să mai facă vr’un sacrificiu, acesta forță s’ar rădica lesne la 150,000. Ca lucrări publice înaintea domniei principelui Cuza, în Valahia nu aveam decât șoseua între Ploesci și Brașov; — și la căderea lui Cuza se adăugase 60 kilometri șosea între Bucuresci-Giurgiu și era în lucrare șoselele între Pitesci-Bucuresci și Ploesci Buzeu, amânduoă întrunind nici 200 kilometrii, și carii nu erau terminate. Astăzi 400 kilometri drum de fer sunt date în circulație. Vr’o 200 încă sunt în construcție. Tóte orașele principale sunt legate cu capitala și între densele prin căi șoseluite, și asemenea șosele se lucrază chiar între orașele mici și chiar între sate. Din datorile lăsate la căderea principelui Cuza, adică despăgubirea pentru emanciparea țiganilor, despăgubirea proprietarilor pentru pământul dat clăcașilor, împrumutul drumurilor de fer Giurgiu și împrumutul Stern, după sunt plătite cu totul: despăgubirea pentru emanciparea țiganilor și împrumutul drumurilor de fer Giurgiu; iar cele alte unul este plătit cu după treimi, despăgubirea proprietarilor, și altul este amortisat pe jumătate: împrumutul Stern. Dacă onirea pentru emanciparea țiganilor este a guvernului principelui Știrbeiu, și împroprietărirea țăranilor guvernului principelui Cuza, — apoi nu putem să dicem că guvernul principelui Carol care prin stabilitatea și regularitatea administrațiunei sale, a plătit aceste două datorii, are cea mai mare parte în aceste dopă acte frumose . Cine nu -și amintesce că aceste bonuri rurale la emisiunea lor au fost mai luate în vis și se vindeau cu o perdere de 70/00 ; numai prin plata lor regulată sub domnia de față, au devenit o adevărată valore și comtează în starea mai multor particulari. Numai prin onesta îndeplinire către proprietari a angajamentelor luate, aceste după mari fapte, emanciparea sclavilor și împroprietărirea clăcașilor, 12 Maiu 25 Maia