Timpul, mai 1876 (nr. 23-39)

1876-05-16 / nr. 30

v Anul I. — No. 29 Abonamente: In România pe an 40 lei t pe 6 luni 20 » « pe 3 luni 10 » In străinătate plus portul, pe an 20 lei Anunciurile : linia 20 bani Reclamele: « 50 » X Un minier 10 bani. Jour 13 Maiü, 1876. Abonamentele Se fac în Strada Lipscani Tip. Dorothea A. Mănescu. Ese: Duminica, Marti, Joi și Sâmbătă. Articolil nepublicați se ard. ROMANIA Bucuresci, 10 MAI. Sunt zece ani de când M. S. Dom­nitorul Carol I a pus piciorul pe pă­mântul României. De vr’o două se­­cole, acesta domnie, cel puțin în Vala­­h­ia, este cu mici escepțiuni aprope cea mai lungă. Ch­iămat prin glasul unanim al țârei, adica prin dorința și înțelepciunea tuturor omenilor de Stat ai României, Principele Carol este re­­alizarea aspirațiunilor secrete ale țârei cari­e și-au­ găsit prima lor espresiune oficială în dorințele divanurilor ad-h­oc din 1857. Acestei, adunări espresiu­­nea ce­a mai liberă și cea mai nobilă care a avut representațiunea națiune! în acestă țară, compusă din omeni cari fie­care avea greutatea sa perso­nală, au aruncat atuncea o semință care trebuia să dea mai târziu­ puter­nice vlăstare. Moștenitori ai spiritului politic al acelei boerimi românesci, care în timpurile de sclaviă,ignoranță, înjo­sire își trecură din mâni în mâni ca o slabă lumină suflată de venturi, tra­­dițiunea credinței și a neatârnărei Românesci, luminații și prin ideile generose ale vecului al XIX-lea, ei seiură în cele patru ponturi cari vor remânea ca evangelia politică a Ro­mâniei, să formuleze condițiunile nea­părate pentru crearea și desvoltarea unui Stat Românesc, independinte, li­ber și prosper. Ei pricepură d’atuncea că causa principală a injosirei și ne­norocirilor românilor, a fost acea fa­tală coronă efectivă, dar nefericit, pre­rogativă care pare făcută pentru a linguși mândria unei națiuni, dar care în cele din urmă nu -i aduce de­cât divisiune, în urma divisiunei slăbi­ciunea, și în urma slăbiciunei peirea. Acesta a fost și sorta nenorocitei Po­lonii care a plătit prin mortea sa po­litică acest joc primejdios al vanităței și al ambițiune!. In România acest tron efectiv fu disputat prin arme și vesbele civile cât mai remase ce­va virilitate în vi­nele națiune!, și forțele cari trebuiau întrunite contra vrășmașului d’afară, fură răsipite c’o nebună prodigalitate pentru triumful unei ambițiuni d’o­di. Când aceste forțe se steiră prin însuși abusul lor, tronul României deveni un fel de pașalâc creștinesc pe care nisce intriganți fără patriotism și fără cu­ragiu ’și’l disputară cu banii la meza­tul unui vizir turcesc. Mai târzii când imperiul Rusiei cre$u de cuviința sa a face să se dea îndărăt semi­luna și a restabili pentru provinciile Româ­nesci o umbră din vechile lor prero­gative, acest tron fu cerșit prin anti­­camerile puternicilor consuli ai im­periului rusesc. Românii însă din cari nu se stinsese scînteia patriotismului strămoșesc, luminați prin atâtea triste esperiențe, cerură în unanimitate în 1866 un principe străin, și în capul a­­cestei manifestațiuni spre onorea lor se găsiră mai mulți din vechii principi ai țarei. Ce va să­­ ji­ă aceste cuvinte de principe străin, cari au escitat atât de mult declamațiunile imbecile ale de­magogilor? Va să­­ fică ore că Românii s’au crezut așa de decăzuți în­cât au socotit că numai un om în ale cărui vine să curgă un alt sănge de­cât al lor, era în stare să ’I guverneze și să ’î rădice din adânca lor înjosire? Acei cari presintă acestă mare idee sub acesta formă, n’au putut sau n’au voit a pricepe însemnătatea acestei mari idei. Prin principe străin, divanul Ad-hoc a înțeles un principe dintr’una din fa­miliile suverane ale Europei, care prin instalarea lui pe tronul țarei pe d’o­­parte să facă să intre Statul românesc în marea familie a monarh­ielor euro­pene, care prin alianțele și posițiunea lui, să înfrângă mândria Otomană, în­vățată a privi pe Domnii romănesci ca nișce funcționari ai înaltei Porți. Prin acesta se urmărea un al doilea scop tot atât de important. Desele schim­bări de domnie produse intern prin setea de bani a înalților funcționari turcesci, mai târziu prin interesele pu­terilor celor mari, a căror influență se întindea asupra Orientului, avusese drept resultat a crea un număr forte mare de principi în disponibilitate. A­­ceștia, egali între denși prin origina lor, urcați la domnie prin aceleași mijloce, victime ale aceleiași nenoro­ciri, neputând nici uita puterea tre­cută, nici înceta d’a spera puterea vi­­itare, înconjurați de familie, de favo­riții, de protegiații lor, faceau din viața publică în România o arenă de luptă pentru câștigarea sau redobân­direa domniei perdute. Domnul actual abia întronat, nu putea să se ocupe nici de administrațiunea țărei, nici de progres, nici de lucrări publice, nici chiar de ceea ce constituia adminis­trațiunea elementară a unui Stat, adică împărțirea dreptăței și menținerea siguranței publice. Singura lui grijă nu era și nu putea fi alta de­cât a se apăra în contra predecesorilor săi și în contra acelor cari aspirai­ să -i în­locuiască, în contra resturnaților de ieri și biruitorilor de mâne. In acestă luptă, în care era ce știa nu numai de puterea lui suverană, dar încă de starea și de viața lui, se înțelege că ori­ce altă cugetare trebuia să dispară. Nu numai viitorul ii era închis, dar chiar presentul îî era nesigur și cu atât mai mult se te­mea de intrigile adversarilor săi cu cât el le cunoscea mai bine, fiind-că le întrebuințase singur pentru a sosi acolo de unde dânșii voiau să -i go­­nescă. Și acei căror le datoria mări­rea lui și de la cari atârna sorta lui, avea cel mai mare interes a ’i grăbi căderea pentru a reînoi la scurte in­tervaluri isvorul,atât de bogat pentru denșii, al rivalităților domnesce. Pe acest tron ticălos un despot tre­murător, fără trecut și fără viitor, ca­re putea totul asupra supușilor săi până în­­ ziua în care nu mai putea să -și apere nici chiar viața lui, acel om orî­care ar fi fost sentimentele lui per­sonale nu putea să aibă de­cât o sin­gură cugetare și un singur scop. A storce de la țara care o guverna cât va putea mai mult pentru a se despă­gubi mai intâiu de arvana grozavă plătită protectorilor săi, al doilea pentru a-și alcătui starea sa și a fami­liei sale și pe urmă a căuta să pre­­văd­ă momentul favorabil pentru a schimba domnia sa în exil, ferice încă, dacă iataganul capegi-bașilor nu ’1 lovia mai ’nainte de acestă înțeleptă abdicase. Mal­­ târisin, în timpuri mai civili­­sate, ordinul vre­unui consul înlocuise iataganul, și dacă căderea era mai puțin sinistră nu era mai puțin ruși­­nosă. Așa am trăit, dacă acesta se ch­ia­­mă a trăi,—până în timpuri atât de apropiate de noi în­cât ochii omenilor cari sunt încă tineri, au putut să le văd­ă. A fost dar cea mai curată și cea mai înțeleptă dorința divanurilor ad­­hoc cari cerând un prinț străin au ce­rut Europei pentru Statul Român demnitatea, independința și chiar pu­tința de a trăi. Dar acestă dorință fu înlăturată zece ani de o diplomația timidă care se teia încă prin vechile fă­­gașuri ale prejudecăților seculare în privința Orientului, și numai z­ece ani în urmă după multe suferințe și lupte, surele­­ Zilei de 10 Mai) a văd­ut îm­plinirea acestor sânte dorințe și pe Carol I, nobil fugar, intrând pe as­cuns în țera care’l chiăma și’l aclama c’un sincer și tânăr entusiasm. Alți­­ zece ani au trecut d’atuncea, și făcând partea și bunului și răului, putem­­ zice că acești zece ani, n’au fost perduți pentru România. Unirea a fost întemeiată în ast­fel de mod în­cât se pare că aceste dopă țări n’au fost nici o dată de­cât una singură. Părinții par’că ai­ uitat c’au trăit o data despărțiți și copii nu’șî vor putea aduce aminte că Milcovul o dată a fost o frontieră. înăuntru, dreptul nostru d’a ne ad­ministra în deplina nostră autonomie nu se mai contestă nici de cei mai încăpățînați și ruginiți omeni de Stat al Europei. In afară, guvernul d-lui Lascar­ Catargi, prin circulara memorabilă către agenți ca răspuns lui Reșid- Pașa, prin tractatul de la Berna, prin convențiuni de joncțiuni cu Austria, prin tractatul de comerciu cu Austria și Rusia, au stabilit într’un mod desă­vârșit dreptul nostru de a trata ca Stat suveran și pe picior de perfectă ega­litate cu tote Statele suverane ale Europei. Acesta a trecut între faptele împlinite ale secolului al XIX-lea. România n’avea datorii fiind-că ni­meni n’ar fi împrumutat acea provin­cie barbară și necunoscută, perdută la marginele Orientului. Astă­­zi 400 milione sunt anga­jate în întreprin­deri de tot felul pe suprafața țărei, și nici un moment România n’a lipsit d’a face onore anga­jamentelor sale în totă întinderea lor. Armata nostră, care se compunea de câți-va arnăuți domnesci la înce­putul vecului și de câți-va păzitori de fruntarii și de vr’o după sau trei regi­mente mai târ­ziu, astă­zi cu înles­nire póte fi în câte­va săptămâni con­centrată în număr de 50,000 înzes­trată cu armele cele mai perfecțio­nate,—și dacă trebuința ar cere și dacă țara ar voi să mai facă vr’un sacrificiu, acesta forță s’ar rădica les­ne la 150,000. Ca lucrări publice înaintea domniei principelui Cuza, în Valahia nu aveam de­cât șoseua între Ploesci și Brașov; — și la căderea lui Cuza se adău­­gase 60 k­ilometri șosea între Bucu­­resci-G­iurgiu și era în lucrare șoselele între Pitesci-Bucuresci și Ploesci Bu­­zeu, amânduoă întrunind nici 200 kilometrii, și carii nu erau termi­nate. Astă­z­i 400 kilometri drum de fer sunt date în circulație. Vr’o 200 încă sunt în construcție. Tóte orașele principale sunt legate cu capitala și între densele prin căi șoseluite, și a­­semenea șosele se lucrază chiar între orașele mici și chiar între sate. Din datorile lăsate la căderea princi­pelui Cuza, adică despăgubirea pentru emanciparea țiganilor, despăgubirea proprietarilor pentru pământul dat clă­­cașilor, împrumutul drumurilor de fer Giurgiu și împrumutul Stern, după sunt plătite cu totul: despăgubirea pentru emanciparea țiganilor și împru­mutul drumurilor de fer Giurgiu; iar cele alte unul este plătit cu după treimi, despăgubirea proprietarilor, și altul este amortisat pe jumătate: îm­prumutul Stern. Dacă onirea pentru emanciparea țiganilor este a guvernului principelui Știrbeiu, și împroprietărirea țăranilor guvernului principelui Cuza, — apoi nu putem să dicem că guvernul prin­cipelui Carol care prin stabilitatea și regularitatea administrațiunei sale, a plătit aceste două datorii, are cea mai mare parte în aceste dopă acte frumose . Cine nu -și amintesce că ace­ste bonuri rurale la emisiunea lor au fost mai luate în vis și se vin­­deau cu o perdere de 70/00 ; numai prin plata lor regulată sub domnia de față, au devenit o adevărată valore și com­­tează în starea mai multor particulari. Numai prin onesta îndeplinire către proprietari a anga­jamentelor luate, aceste după mari fapte, emanciparea sclavilor și împroprietărirea clăcașilor, 12 Maiu­ 25 Maia

Next