Timpul, februarie 1895 (nr. 25-46)

1895-02-09 / nr. 31

ANUL AL ȘAPTE­SPRE­ZECELEA.­­ No. 31 EDIȚIA A TREIA Un exemplar 15 Bani TIMPU ABONAMENTELE In țară pe a ..........................................40 lei • pe 6 luni...................................20 lei „ pe 3 luni...................................10 lei Pentru streinătate, un an . . . . . . . 50 lei Redacția și Administrația — 23. STRADA DOAMNEI, 23 — JOI 9/21 FEBRUARIE 1895 ANIINCIURI și INSERȚII 30 litere petit pag. IV . . . . . 0,40 III ..... . 2,50............... „ II . . . 5,­anunciurile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de la Bourne Redacția și Administrația STRADA DOAMNEI. 23 — Un exemplar 15 Bani Dragoste fățarnică Cine umblă mult prin lume a putut să observe că soții cari tră­iesc reți sunt tocmai aceia cari Își arată cea mai mare dragoste in fața străinilor. Așa fac și liberalii cu Consti­­tuțiunea. In­tot­dea­una, cu saci fără rost, ei fac declarațiuni de dragoste fier­binte către Constituțiune și se con­struiesc în aprigi apărători ai ei. Ai crede că, în toată lumea, nu se pot găsi mai credincioși, mai ne­strămutați constituționaliști de­cât liberalii noștri. Mai ales acum, cu prilejul legii minelor, dragostea liberalilor pen­tru Constituțiune a ajuns la exal­tare; nu mai poți răsufla de sfo­răitoarele lor declarații, de vaietele lor că Constituțiunea e în pericol. Și, cu toate astea, nimeni în țară la noi n’a batjocorit și lovit Con­stituțiunea ca partidul liberal, când a fost la putere, adică atunci toc­mai când trebuia s’o respecte, s’o iubească și s’o apere. Fără a mai pomeni de revizui­rile de Constituție, impuse de stră­ini sau făcute din cel mai strict interes de partid—cine nu-și aduce aminte de necontenitele și revoltă­toarele călcări de Constituțiune săvârșite de liberali în odioasa lor domnie ? Care din prescripțiile constitu­ționale mai rămăsese în picioare ? Libertatea presei nu mai exista, ziariștii erau dați în judecată, saci pândiți pe stradă și bătuți măr, iar localurile redacțiunilor erau de­vastate. Libertatea întrunirilor fusese ni­micită : opozițiunea, chiar cu pre­țuri fabuloase, nu mai găsea săli unde să-și adune partizanii; și când se găseau săli și se țineau întru­niri, nici­o­dată oratorii nu ajungeau la sfârșitul cuvântărilor lor, pen­tru că bande bete și turbate năvă­leau în sală și spărgeau întruni­rea, iar când nici bandele nu pu­teau dovedi, se aducea­u armata , baioneta și patul poștei desăvâr­șeau ceea ce nu mai putea face bâta. Libertatea individuală ajunsese un moft: subt cele mai stupide a­­cuzări, cetățenii neplăcuți regimu­lui erau aruncați în temniță și ți­nuți cu lunile în prevenție, fără a fi judecați. Averea, libertatea, onoarea și viața cetățenilor erau la absoluta discreție a administrațiunii. Lucru­rile ajunseră așa de departe, în­cât însuși șeful guvernului a măr­turisit de la tribuna Parlamentului că «a tolerat procese secundaroase, hoții și asasinate». Opozițiunea nu se putea prezintă la alegere, căci din î nainte era si­gură de înfrângere, dar și de frân­gerea oaselor, de vârsare de sânge. Și dacă, după lupte desperate și jertfe colosale, izbutea să pătrundă în mic num­er în Parlament, aci trebuia să tacă, pentru că majo­ritatea de mameluci îi închidea gura cu mijloacele cele mai bru­tale. Constituțiunea era deci în fapt desființată: nu era vorba de vre-o atingere parțială și întâmplătoare, ci de o sistematică călcare a tu­turor prescripțiunilor sale. Și partidul liberal mai îndrăs­­nește astăzi să se erigeze în apă­rător al Constituțiunii, pe care ni­meni n’o atacă ? Cum am spus la început, ei fac tocmai ca acei bărbați cari între­­ patru ochi își înjură și maltratează nevestele, iar în fața lumii se prefac că mor de dragul lor. Au batjocorit Constituțiunea, când era pe mâna lor, au maltra­­tat’o, au călcat’o în picioare și acum, în fața lumii, arată pentru aceeași Constituțiune dragostea cea mai netermurită. Din fericire, vecinii, opiniunea publică, știu ce fel de căsnicie au dus liberalii cu sârmana Constitu­țiune și protestările de astă­zi nu pot avea nici un efect. Un guvern ca cel conservator, care în ori­ce ocaziune a arătat Constituțiunii cel mai desăvârșit respect, nu poate să fie nici bă­nuit că ar cugeta s-o atingă. Și, la toată întâmplarea, nu partidul li­beral e acela care ar putea să apere Constituțiunea, când ea ar fi cu adeverat amenințată. Dragostea liberalilor pentru pac­tul fundamental e o dragoste fățar­nică, care nu poate să provoace de­cât desgustul privitorilor. Căci par­tidul liberal se înșală, dacă crede că cu fățărnicia va izbuti să șteargă amintirea trecutului. De altminteri, cu ce n’au fost și nu sunt fățărnici liberalii? Cu Coroana ca și cu națiunea, ei s’au purtat rînd pe rînd brutal ori umilit, după interesele gaștei lor. Principii statornice n’au avut și nu pot să aibă. --------------------------+­-------------­ TELEGRAME Situațiunea cabinetului englez Londra, 19 Februarie. Consiliul de miniștri s’a întrunit azi, după o conferință lungă ce d. Rosebery a avut cu regina. Consiliul a discutat, se asigură, asupra situațiunei cabinetului, în urm­a uni­celor maj­orități ale ultimelor voturi la Ca­mera comunelor. Camera comunelor a respins cu 297 vo­turi contra 283 amendamentul lordului Chamberlain și a adoptat propunerea lordu­lui Harcourt, de a închide discuția. Apoi s-a votat adresa. împăratul Austriei și președintele Republicei Paris, 19 Februarie, împăratul Austriei a adresat, înainte de plecarea sa, președintelui republicei o depeșă prin care Îl anunță că din cauza tristelor știri ce i-au sosit în privința arh­iducelui Albrecht este silit să scurteze șederea sa la Gap-Martin. El va păstra o prețioasă amin­tire de primirea curtenitoare ce ’i s’a făcut și exprimă recunoștința sa pentru îngrijirile ce s’au luat pentru a-i face șederea plăcută. D. Faure a răspuns că ia cea mai vie parte la pierderea crudă suferită de împă­ratul, că deplânge acest eveniment dureros și că exprimă Majestății Sale adânca sa sim­patie. -------------------------♦-----------------------­dat, spre exemplu, pe la Creditul funciar suplimente de împrumuturi peste valoa­rea imobilului ? Este corect ca aceștia cu ratele neplătite să fie lăsați în pace și neurmăriți nici o dată, pe când con­servatorii sunt imediat sechestrați ? Ce să mai vorbim despre turneurile Carada, Sturdza, Stoicescu și C-ie prin toată țara, când sunt alegeri legislative sau comunale, și amenințările făcute de­bitorilor acestor instituțiuni dacă cum­va nu -și dau votul pentru candidații co­lectiviști ? Dovezi ! Dar le-am culege cu topta­nul dacă toate registrele acestor institu­­țiuni ar fi în mâinile noastre și n’ar avea soarta faimoaselor liste ale acționarilor Băncei Naționale, refuzate cu așa mare încăpăținare celor ce nu fac parte din sfânta biserică colectivistă ! Iată pentru ce am spus și mai repe­tăm încă o dată : La Bancă întocmai ca la Creditul funciar, colectiviștii sunt obici­nuiți să opereze în familie, făcând toate înlesnirile putincioase prietenilor politici și toate dificultățile adversarilor. -------------------------------------------------­ DOVEZI! Voința Națională ne face pe ziua de erî o somațiune, poftindu-ne să dăm do­vezi despre operațiile în familie care se obicinuesc pe la toate instituțiunile de credit ce se găsesc în mâinile colecti­vității, cum spre exemplu este societa­tea Creditului fonciar, Banca Națională, etc. Cu alte cuvinte ne cere dovezi scrise pentru ceea ce francezul numește le se­cret de Polichinelle Apoi cine nu știe oare că astăzi în țara românească Banca Națională, Cre­ditele fonciar și urban sunt azilurile co­lectiviștilor, menite a le da prin grase diurne lefurile lor de odinioară pierdute prin schimbarea guvernului ? Care este nenorocitul conservator ne­voit să bată la ușa acestor instituțiuni, fără să o fi găsit închisă, și deschizându-se numai atunci când s’a prezentat însoțit, la braț, de vre-un colectivist, om al casei ? Și o dată intrat în cetate, nu se știe oare de toată lumea, că datornicii aces­tor instituțiuni se împart în două catego­rii: colectiviștii la stânga, în partea inimei, conservatorii la dreapta, spre a fi înhă­țați mai cu înlesnire. Ca să dăm dovezi scrise nu este ne­­voe, când pe toate zilele urlă târgul des­pre sistemul protecționist pus în practică de colectiviști la aceste instituțiuni față cu prietenii lor politici. Apoi este oare corect lucru ca unor colectiviști, datori vînduți, să li se fi acor­(Prin fir telegrafic) Petersburg, 19 Februarie. Marele duce Vladimir va pleca mâine la Viena spre a asista la înmormântarea arh­i­ducelui Albrecht. Viena, 19 Februarie: împăratul a sosit astă-seară la orele 11. A primit depeșe foarte cordiale de condo­leanțe din partea împăratului și împărătesei Rusiei, a țarinei văduve și a perechei regale a Italiei, împăratul Wilhelm a cerut ambasadorului său la Viena să-i comunice îndată ce o ști ziua și ceasul înmormântării arh­iducelui Albrecht. Circulă știrea la Arco că împăratul Wil­helm va asista la înmormântare. Prin una din ultimele sale dispozițiuni arh­iducele defunct a declinat cu mulțumire coroane și flori și a rugat ca banii ce vor costa acestea să se întrebuințeze pentru po­mană săracilor sau pentr­­ parastase. Președinții celor două­# Camere din Viena și din Budapesta au es­timat în ședință marea durere a popoarelor Austriei și Un­gariei pentru moartea arh­iducelui A­brecht și au relevat marile sale merite. Camerele au autorizat pe președinții lor să exprime împăratului adâncele lor condoleanțe. Ședin­țele s-au ridicat spre semn de doliu. Magnații vor trimite o deputăție la înmor­mântare. Toate orașele provinciilor, fără deosebire de naționalitate, anunță manifestațiuni de doliu. Peste 40 de telegrame de condoleanță au sosit in timpul dimineței printre care una a regimentului rusesc, al cărui șef era arh­i­ducele defunct; regimentul va trimete o de­putăție la înmormântare. Transportarea corpului la Viena se va face probabil Joi seara. Berlin, 19 Februarie. Împăratul și prințul Henri au făcut vizită He lui de Szeegenyi, ambasadorul Austriei, la care au stat­u­g de ceas ; el­e s-au exprimat adâncele lor condoleanțe. Demnitarii curții, șefii autorităților, tot corpul diplomatic au exprimat condoleanțele lor d-lui de Szpegenyi. Athena, 19 Februarie. Regele a făcut să se exprime condolean­țele sale ministrului Austriei. Guvernul elen a transmis de asemenea condoleanțele sale d-lui de Kalnoky prin mijlocirea d-lui Mănos, ministrul Greciei la Viena. Mü­nich, 19 Februarie. Curtea a luat doliu pentru patru săp­tămâni. Sofia, 19 Februarie. Moartea arh­iducelui Albrecht a făcut o du­reroasă impresie. Drapelul negru râ fâie de­asupra palatului princiar și la agenția Austriei. Prințul a trimes o depeșă de condoleanțe arh­iducelui Frederic, Madrid, 19 Februarie. Curtea a luat un doliu de 28 zile cu ocazia morții arh­iducelui A­brecht. --------------------------------------------------­acolo, a cărui denumire turcească Adam­­klissi, biserica oamenilor, derivă de la ornamentul său sculptural de altă dată și a trecut asupra unui sat din apropiere, s-a dovedit în urma cercetărilor recente a fi o piatră de demarcațiune a istoriei îm­părătești romane și una din operele archi­­tectonice cele mai remarcabile ce ne-a lăsat antichitatea. Deja locul unde a fost găsit oferă un interes ciudat. In țara muntoasă, care interzice Dună­rei trecerea directă în mare și o silește să facă un ocol lung în­spre Nord, calea de comunicație naturală este o scobitură largă, care se întinde de la Cerna-Vodă la Constanța, anticul Tomi. De o gene­rație o cale ferată străbate valea aceasta, care se va lega cu căile ferate ale conti­nentului cu superbul pod, care se con­­struește peste Dunăre la Cerna-Vodă. In antichitate malul său a fost acoperit cu renumitele diguri, care poartă in gura po­porului numele lui Traian. Acestea sunt trei linii de apărare mari, care se pot urmări încă acum cale de 60—70 kilo­metri. In legătură vădită cu aceste fortărețe militare stă monumentul Adamklissi. De mult a dispărut podoaba, care o înconjura din toate părțile, dar în forma sa origi­nară chiar produce o impresie grandioasă. Terenul, care se compune din var de Jura, are un relief de o înălțime de 500— 600 picioare. In succesiune monotonă se schimbă părți mai ridicate și mai joase, în ale căror adâncimi se găsesc adesea elemente pietroase. Regiunea pare pustie. Observând cu atențiune se zăresc îci și colo o câmpie arată, o turmă, o linie te­legrafică și câte o dată un car țărănesc. Drumul e însă de multe ceasuri până gă­sești un sat. Locuințele sunt ascunse prin văile pe unde s’a putut găsi apă și unde se frâng vânturile, care ridică pe șosele grămezi înalte de praf. Colibile au form­a peșterilor și sunt pe jumătate îngropate în pământ. Totul face impresia ca și cum nu s’ar fi schimbat nimic din vremea Tristelor lui Ovidiu. Deja compunerea populației in sine, multicolora amestecătură a raselor de Tătari, Turci, Greci, Țigani, Bulgari și Români din Transilvania adunate aci, dau o imagine a mizeriei rămasă stațio­nară în cursul veacurilor. Printre satele din Dobrogea, Adamklissi se bucură singur de un isvor curgător. O fășie subțire de apă curge în vale și explică aci existența unui mic oraș ro­man. Cursul zidurilor de împrejmuire urma turnurilor și edificiilor publice s’a conservat în formațiunea terenului, o poartă ruinată a mai rămas în picioare; desco­periri de inscripții au dovedit numele ei: Tropheum Traiani. Numele acesta mân­dru ea l’a purtat după monumentul ră­dicat de împăratul Traian, care stă dea­supra ei pe o înălțime pleșuvă. Acesta are forma unui turn rotund masiv, care po­sedă încă acum un diametru de 27 metri și o înălțime de 18 metri. Pentru că nu există în tradițiunea noas­­tră, se pricepe ușor cum monumentul a­­cesta a putut fi uitat cu desăvârșire. In 1837 o misiune de ofițeri prusieni, cerută de Sultanul Mahmud II de la regele Frederic Wilhelm III pentru a reforma armata turcă, și trimisă íntâia în Bulga­ria pentru a încerca apărările de la Du­năre, l-a găsit. Sufletul acestei misiuni a fost mareșalul conte Wellmuth de Moltke, care a publicat mai târziu cunoscuta sa carte asupra Turciei, aci Moltke descrise arh­itectura monumentului, recunoscu că a fost îmbrăcat cu reliefuri și columne și stabili origina sa romană, impresia loca­lității, vecinătatea pomenitelor diguri, poate și gândul la ruinele analoage de la Via Appia îl făcură să bănuiască că ar fi mor­mântul unui căpitan roman. Vizitatori, cari au străbătut mai târziu aceste locuri, nu au desvoltat ideea aceasta fondamentală, ci au întunecat mai mult hipotezele; o lumină provizorie desvălui academicianul vienez Eduard Sacken, des­coperind în desemnul unui basrelief figura unui barbar dac. Când Dobrogea fu ce­dată Românilor, un cercetător meritos pentru Muzeul din București și antichi­tățile patriei sale, d. senator Gr. G. Toci­­lescu, se interesă de problema aceasta cu tot focul științific. După multe săpături descoperi în ruinele din jurul monumen­tului o mulțime de sculpturi, a căror ori­ginalitate necunoscută provoacă surprin­dere și când ghici în fără miturile unei inscripții colosale titulatulatura împăratu­­lui Traian, care deslega sensul problemei, continuă a cerceta și ceru un ajutor din Viena. Intr’o toamnă anevoioasă George Niemann conduse săpătura complectă a ruinei și ca fruct al interprinderilor sale teh­nice ne dărui un model de gips, care reprezintă restabilirea monumentului. U­nul din elevii școalei noastre, d-rul Moriz Dreyer, găsi în Constantinopole o sculp­tură rătăcită; eu însumi am luat parte de doua ori la cercetările din localitate și o publicațiune îngrijită de Hölder din Viena va arăta în curând rezultatele obținute. Această operă foarte îngrijită, care apare într’o ediție germană și una română, o datorim prețiosului nostru prieten Nicolae Dumba ca un dar ce voia să ofere științei și țarei românești. De când puterea de expansiune a Sta­tului român găsise la cursul Rhinului și al Dunărei fruntarii exterioare și în urma politicei primului monarh­, găsise liniștea interioară, nu s’au purtat în Nordul con­tinentului râsboaie atât de înverșunate ca luptele lui Traian din Dacia. In lungul șir al popoarelor râsboinice barbare, care ame­­nințau granița imperiului de la Moldova până în sus spre Boemia, Dacii, o rasă tracică care se înmulțea repede și locuia prin Banat și România, ajunseseră la ran­gul unei puteri mari. Cezar voise să-i râpună, August II slăbise printr’o schim­bare parțială a părților locuite. Domițian ’i învinsese într’un räsboiu. Puterea fizică, împerechiată cu curagiu pios și încăpățâ­nare sălbatecă, părea că -i face neresisti­­bili; prin previziunile­ de aur ale Transil­vaniei ei ajunseseră la bogăție ; prin pri­mirea elementelor romane ajunseseră la disciplină și la o civilizație oare­care; și pe lângă toate aveau în regele Decebal un căpitan îndrăsneț, care nitria planu­rile cele mai mari și căuta realizarea lor prin relațiuni întinse. A fost o fericire pentru Roma, că după tulburări interne și un șir de regenți slabi, a căpătat in cavalerescul Spaniol Traian un căpitan născut, care preveni o lovitură capitală. Și acum încă puternicii pilaștri de piatră ai unui pod peste Dunăre la Turnu-Severin și inscripția unei strade de la Porțile de fier de lângă Orșova do­vedesc seriozitatea cu care a pregătit ata­cul. Și totuși un prim rasboiu de două ani a sfârșit cu o pace insuficientă. A tre­buit o concentrare nouă, la care s’au atras chiar legiunile armatei Rhinului, pentru a deveni după trei ani stăpânul dușma­nului Biruința sa finală din anul 107 d. Chr. fu apoi o distrugere totală. Decebal se sinucise cu sabia, nobilimea bau otravă, popoprul emigră cu cârduri și o colonizare nouă, energică distruse limba până la unele urme, râmase în limba ro­mână. Toată această dramă e povestită pe superbul relief, care ornează columna lui Traian din Roma. Dacă înțeleg bine povestirea aceasta fi­gurată, Traian a început râsboiul al do­i­­lea la Marea Neagră. Barbarii trecuseră aci Dunărea, erau gata să dea asalt di­gurilor din Dobogea și aproape de victo­rie, când Traian aduse ajutor. Lupta a­­ceasta grea va fi fost motivul pentru care simbolul triumfului din întregul rasboiu s’a așezat pe un loc depărtat de la scena adevarată. Printre monumentele prin care popoa­rele antice își celebrau isbânzile,­ cel mai obicinuit era Trophea a cărei origină se găsește la Greci, într’adevăr, după epoca lui Outer, dar tot în anticitate destul de depărtată. Ideea acestor monumente pur­cede din imaginația populară care își în­chipuia că sufletele celor morți au o în­râurire râă­făcâtoare în contra căreia tre­­bue să te aperi. Aceste monumente de amintiri și tot o dată de apărare se fă­­ceau în modul următor : Pe un loc mai înalt care domina câm­pul de luptă, se ridica o movilă de pă­mânt sau de piatră, se infigea o prăjină și pe un alt semn transversal se agața armura râsboinicului ucis; în vîrf se pu­nea coiful. Această amintire și tot­o­dată sperietoare era menită a râspândi groază și a slăvi divinitatea care a dat izbânda. D În asemenea monumente râsboinice și primitive pe care chiar dușmanii le res­­pectau, a născut ideea de a ridica adeva­­rate zidiri neperitoare de piatră sau de aramă, în forme variate care în urmă s’au desvoltat artistic, mai ales la Romani. Chiar arh­itectura renascerei a moștenit această formă pe care o vedem utilizată intr’un mod monumental în palaturile vea­cului de mijloc, ca ornamentare. Arh­itecții romani au întrebuințat ideea și au desvoltat-o într-un mod măreț, mai ales acolo unde era vorba de a impresiona popoarele barbare prin amintirea puterei și a victoriilor romane. Multe din aceste monumente au pierit, de pildă, tropheele superbe pe care le-a ridicat Drusus pe malul Elbei, Germanicus pe țârmul rîului Weser, Pompeius pe un munte al Piri­­neilor. Avem însă și astăzi în ruina unui turn lângă Nizza la picioarele Alpilor ma­ritimi (La Turbia) un monument, pe care îl ridicase August după învingerea popoa­relor alpine. Și arh­itectul care a ridicat monumen­tul de la Adamklissi a urmat aceeași tra­­dițiune; opera sa ne face să ne închipuim o categoria întreagă de monumente ana­loage care au dispărut. Semnul și amintirea victoriei erau la­ ADAMKLISSI (Conferință ținută la Viena cu ocazia aniversării existenței de 25 de ani a societăței arh­eologice) Malul măreț negre udat de Dunăre, actuala Dobroge, de pe vremea exiliului lui Ovidiu, țara clasică a plângerilor și lamentațiunilor, se apropie sub domnia română de timpuri mai fericite și dă chiar o comoară ascunsă, pe care nimeni nu ar fi bănuit-o acolo. Un monument aflător

Next