Timpul, ianuarie 1900 (nr. 2-22)

1900-01-04 / nr. 2

ANUL AL DOUĂ­ZECI ȘI DOUILEA No. 2 EDIȚIA A TREIA MARȚI 4/16 IANUARIE 1900 In Paris anunciurile se primea, la A­­gentția Havas, 8 place de la Bourse. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Calea Victoriei —70 Telefon : 418. V DISCURSUL D-LUI TAKE IONESCU ministrul instrucțiunei publice și al cultelor pronunțat în ședința Senatului de la 17 Decembre 1899 in chestia portului din Constanța D. Take Ionescu, ministrul culte­lor și al instrucțiunei publice. D-loi senatori, trei d-nî senatori au atacat acest proiect de lege și este incon­testabil că cu totul pe alt teren s’a pus d. Porumbaru, și pe alt teren s’a pus d. Missir, complectat de d. Maiorescu. Pe d. Porumbaru, cum vé vom­ do­vedi, ’l’a preocupat chestiunea în sine. Pe d-nii Missir și Maiorescu s-a preo­cupat mult mai mult alt­ceva : cum s’ar putea întoarce chestiunea așa, în­cât să remâne regulată chestiunea Hal­­lier , să se facă, dar în acelaș timp să se desfacă și ministerul actual. De a­­ceea vom­ începe cu d. Porumbaru. D. Theodor Rosetti: Nu este adevărat. D. Take Ionescu, ministrul culte­lor și al instrucțiunei publice. Sunt convins că d. Rosetti nu dă cuvântu­lui înțelesul său, care nu este parla­mentar, ci vrea să zică neexact. Dar este exact, d-le Rosetti. Voturile nu au înțelesul pe care îl dau cei ce le propun, ci au înțelesul lor în sine, căci ori­cât în lumea aceasta ai vrea să faci un lucru, presentându-­l însă pe altă față, fața lui adevărată este care atrage vederea. Nu este cu putință să se as­cundă așa lucrurile după voință; vă vom­ dovedi imediat că moțiunea d­v. este vot de neîncredere, de­și foarte abil întors. Și în acest caz, ca într’o mulțime de lucruri care emană de la d­v., la început este o scrântitură mică, și dacă ești copil și nu bagi de seamă, te duci departe de tot și ești perdut. Dacă însă te uiți bine la temelie, vezi că e șubredă, n’ai de­cât să dai o mică lovitură și totul s’a dărâmat. Mă întorc însă la d. Porumbaru. D-lul a considerat ca admis,— de­și d-sa nu a admis, ci s’a pus în ipotesă, căci toți ați vorbit ipotetic,—că ar fi bine să se desfacă Statul de contractul Hallier. Nu fac pe d. Porumbaru să zică ceea ce nu a fost în intențiunea sa să zică, dar ipoteza a pus-o așa 5 și atunci, dacă e așa, întreabă pe guvern: credeți d­v.­că Hallier a fost pus în regie pe drept sau pe nedrept ? Foarte categoric declar că părerea guvernului, și nu numai părerea noastră ca guvern, dar părerea noastră ca oa­meni, e că foarte pe drept a fost pus în regie, și cred că ar fi meritat-o mai din vreme și că pretențiunile sale sunt din cele mai exagerate. Declarațiunea mi se pare că e foarte formală. Dar, adaogă d. Porumbaru, dacă d-ta crezi că pe drept a fost pus în regie, atunci ce cestiune mai rămâne între noi și el ? Să vedem ce garanție a avut, să-i prețuim materialul, să verificăm sta­tele de lucrări și să lichidăm ! Ce lo­gic ! Dar e destul să cred eu că Hal­lier a fost pe drept pus în regie? ori mai trebue să crează și el ? ori mai trebue ca o instanță judecătorească, judecându-l pe el și pe mine, să spună că Hallier a fost cel vinovat ? Partea a doua, ca întreprinzătorul să primească că bine a fost pus în regie, ne-o dă­d. Porumbaru ? Intre altele pot să vă spun că chiar asupra lichidării lucrul e foarte greu cu Hallier, și fiind­că mă întrebați­ ei, ați tratat? vă răspund că am tratat și vă pot spune un mic incident din aceste tratări. Eram șoapte inși,—nu e un se­cret prin urmare, — când formula Hal­lier pretențiunea sa, exagerată cum v’am spus, și când spunea avocatul său, un avoné distins din Paris: «D-ta, om de­ drept, nu recunoști dreptul părților d’a­’șî formula pretențiunea cum vor?» 7 Am răspuns: «Da! dar să nu crezi că în calea ridiculului nu vei găsi și mai ridicol. Dacă d-ta vei cere luna, eu am să cer calea lactee și tot am să te în­ving !» Ast­fel am abandonat acest te­ren, pe care era evident că nu ajun­geam la învoială, căci față de preten­țiile lui aveam și noi prețuirea mate­rialelor făcută de persoanele noastre competente,—ori­ce discuțiune prea de­taliată aici nu poate fi utilă,—dar acea evaluare o cerusem noi cum credeam noi că e drept, nu pentru a-­l forța pe d-lui, dar ca să știm în realitate ce eram datori, — și eram departe chiar asupra prețuirei materialelor. Dacă ar fi fost numai această deosebire, părerea mea, care cred că ar fi fost a întregu­lui guvern, e că ași fi închis ochii la material și ași fi înghițit două titanuri în loc de unul, și n’am fi rămas­ așa de bolnavi, cu toată critica ce știa eu că ar fi venit, căci, d-lor, nu e cine­va guvern când se teme de critică ! Dar nu e aceasta ce știa. Hallier, ca ori­ce antreprenor pus în regie, pre­tinde că a fost pus rău în regie, pe când noi nu pretindem dar avem convinge­rea că foarte bine și foarte regulat a fost pus în regie și că foarte îngădui­tori am fost față cu dânsul. Atunci cum mai stăm cu tot eșafodagiul d­v.? Cum rămânem cu raționamentul că din momentul ce-a fost pus în regie el nu mai are drept la câștig? Toate bune! dar până când o instanță judecătorească, și nu precisez acum ce fel de instanță, dar o instanță, o hotărîre obligatorie pentru el și pentru mine nu va fi pri­mit punctul meu de vedere, până a­­tunci toată cestiunea mea rămâne în­treagă și eu, ori­cât ași fi de convins de dreptatea mea, aș fi un copil să lu­crez în socoteala lui și in perspectiva, ori cât de puțin probabilă ar fi, că se va putea găsi o dată o instanță jude­cătorească care să judece că roü ’l-am pus în regie. Ar fi o slăbiciune de minte că în așa condiții ea să lucrez după un alt plan, după altă concep­ție. Noi, cât timp vom lucra in regie, suntem ținuți să executăm contractul așa cum el a fost convenit intre Stat și antreprenor. Ei, d-lar ! dacă am fi fost în timpuri bune și la largul nostru, am fi zis , ori­cât va ține procesul... D. Missir zicea : «Cum era să țină procesul mult ? Și tu vrei repede și el vrea repede.» Cum vrea el repede, când de 6 luni aș­teaptă și nu ne-a făcut proces ? Când știe că cât timp am lucra în regie sun­tem ținuți a executa contractul lui, el nu e de­loc zorit să pornească jude- Ccltcl Dacă, repet, am fi fost în timpuri bune, ne-am fi zis : vom continua lu­crarea portului, așa mare, larg cum a fost proectat, îl vom termina în 3 ani de zile, vom face toate instalațiunile acelea exagerate care nu ne trebue azi, căci așa cum s’a mărit în urmă portul era în adevăr incomensurabil de exagerat, iar pe Hallier îl vom chema în judecată și ne vom judeca in 2—3 ani, și d. Missir știe că un proces care se termină în trei ani nu este din cele mai lungi, și la sfârșit, tari de drep­tatea noastră, s’ar fi făcut lichidarea socotelilor și nu ne-am fi gândit la nici un aranjament cu Hallier. Aceasta este însă situațiunea noastră ? Avem împrumutați 156 milioane e­­fectiv ; Avem deja 104 milioane lucrări plă­tite cu bonuri de tesaur ; Avem deficitul anului curent.­­ Avem numai la ministerul lucrărilor publice 79 milioane contractate nu nu­­ma­i incepute, 79 de milioane dintre care acum in primă­vară vagoane și loco­motive vin de multe milioane. Și ce mai avem ? Avem imposibilitatea de a ne mai împrumuta și aceasta o știți cu toții, nu numai fiind­că ne-am angagiat că nu ne mai împrumutăm, dar pentru­ că ni­meni nu poate face ca, câte­va luni nu­mai după realizarea împrumutului, să meargă la alt împrumut care să-l înlo­cuiască, când cea mai curagioasă ad­­ministrațiune financiară, dar cu minte, nu poate înainte de 2 ani, eu cred în 3, cel puțin, să se mai adreseze la cre­­­dit. Atunci pe ce să conteze Statul a­­cesta ca să poată plăti, căci în sfârșit am făcut un împrumut in condițiunile în cari s’a putut, dar nu pentru ca să revenim după câte­va luni sau ani , la aceeași situațiune în care ne-am găsit? Atunci am luat lista lucrărilor mari, spre a căuta care din lucrări le putem desființa, care le putem amâna; de exemplu, să încercăm, dacă se va pu­tea, chiar d’ar fi să ne coste ceva a­­ceasta, să amânăm plata furniturei de vagoane și locomotive, să amânăm con­strucția clădirilor hotărîte, să reziliăm din contracte cât vom putea ; căci nu este rușine să iei măsuri ca să plătești la vreme și să mărturisești că în mo­mentul de față nu poți face plăți, iar din contră să te­­ furlandișești — cuvânt trivial—că poți și să te lovești cu capul de pereți la un moment dat, ar fi în­­tr’adevăr umilitor și rușinos. Și pentru­ că s’a vorbit de umilință, fie zis în treacăt, țările care nu vor să aibă nici­odată ocaziunea să-și calce nițel pe inimă, trebue să-și pună o re­gulă de conduită , să se împrumute cât se poate mai puțin ; aceasta este o axiomă pentru particulari ca și pentru State. Pe câtă vreme un Stat sau un particular se va împrumuta mai puțin, pe atât va avea mai mult independența de fapt și pe atât va avea mai rar o­­caziunea să simtă că a fost știrbit în­tru ceva în demnitatea sa sau să­­ i­ se zică de alții că a fost știrbit întru ceva. Cu această axiomă, d-lor, pusă în trea­căt, să reintru în cestiune. Datoria noastră era clar să reducem din chel­­tueli și prin urmare și din lucrări, dar nu nu numai să reducem, ci să ne pu­nem și în posibilitatea de a întrerupe unele lucrări și de a le suprima chiar, căci, ve întreb pe d­v., și nu vreau să fiu pesimist: ia presupuneți , că anul care vine ar fi un jon mediocru—nu cred, semnele sunt alt­fel, dar în sfârșit, ar fi o nebunie ca la Ianuarie să se pretindă că se știe ce va fi —­­ ar mai fi vreme de lucrări extra­ordinare, s’ar mai putea să se facă cheia de piatră și motoare electrice, sau va trebui să te gândești să acoperi mai intâiu cele­­l­alte nevoi, precum datoria publică și serviciile interne care nu se pot reduce cu desăvârșire și fără care se desor­­ganizează cu totul mersul și mașina Statului? Cu o așa situațiune moște­nită, datoria noastră este să reducem, să tăiem, să suprimăm și mai ales să ne căpătăm absoluta noastră libertate ca să putem cheltui cât vrem și cât putem și la un moment dat să zicem : nu mai facem nimic la Constanța două ani, trei ani, patru ani. Aceasta ar în­semna un bun guvern în țara româ­nească, și cine n’ar face așa, nu și-ar da în adevăr seama de nevoile pe care ni le impune adevărata situațiune de azi. (Aplause). Căci care sunt cheltuelile obligatoare, silite, ce trebuia să facem la Con­stanța ? Restul de lucrări hidraulice ale d-lui Hallier. D-lor, evident că nu vă puteți pune mereu în ipoteza că aveți în buzunar sentința care hotărăște că Hallier a fost bine pus în regie. Neapărat că dacă d-sa ar avea un argument, ’l-ar fi invocat deja în contra Statului , ar­gumentul de­sigur nu există, însă chiar dacă ar există,­­mie nu mi-ar fi permis să-’i spun. Convingerea mea însă că Halkier n’are dreptate nu este destul, pentru că mie nu’mi-e permis să angajez finanțele fărei pe judecata mea. Asta nu o pot face, nu o fac. Ar fi nebunie să angajez răspunderea Statului pe credința mea personală că nu va perde un proces. D-lor, nu e cu putință ca pentru plă­cerea de a nu veni cu o lege care ar putea să producă critici și discuțiuni, să lipsim țara de un mare interes pe care îl are în această lege , de liberta­tea și siguranța ei. Noi punem mai pre­sus de ori­ce interesele țărei, și cu ris­cul de a fi atacați, cu riscul de a perde liniștea noastră personală, am propus această lege. Pentru că, încă o dată, punem prea puțin preț pe liniștea noastră sufletească. Cine nu e în stare să jertfească în gu­vern și liniștea lui, și mândria lui de om, și toată munca lui și să risce și toată viața lui, ori­cât de inteligent ar fi,—să stea acasă, fiind-că nu e om de guver­nământ. Ea prefer ca țara să fie guvernată de oameni mediocri, dar cari să aibă sen­timentul datoriei și curagiul de a-șî în­deplini această datorie, orî­ ce s’ar zice și ori­ce s’ar întâmpla, de cât să fie guvernată de oameni de geniu, dar cari ar sta pe gânduri, și în hotărîrea lor ar intra și aceasta: ce o să zică lu­mea, cu ce vorbe luate dintr’un voca­bular de acum 25 de ani are să îm­brace faptul meu pe care persist în a susține că ori­cine ar fi fost in locul nostru tot așa ’l-ar fi făcut. (Aplause). Era clar nevoe să ne înțelegem cu Hallier. Dar, d-lar, dacă ne-am fi temut de vorbele late și de ocara care știam că ne așteaptă, am fi făcut socoteala ur­­mătoare : pentru a evita atâtea vorbe, pentru a evita atâtea ocări, să-­ dăm atâtea sute de mii de lei mai mult pe socoteala Statului și să ne învoim fără arbitragiu. Ei bine, nu am făcut aceasta și când am văzut că nu ne putem înțelege, când am văzut că se cere mult mai mult de­cât credem noi că chiar cu dărnicie se poate da, când am văzut că nu avem timp să ne ducem înaintea tribunalelor, căci dacă am căpăta o sen­tință la 1902, când portul ar trebui să fie terminat, nu am făcut nimic, atunci am adoptat judecata arbitrilor. El, este aceasta ceva care nu s’a mai făcut la noi în țară? E ceva monstruos? Apoi la 1987 s’a dat în întreprindere docurile de la Brăila și Galați, și știți ce zicea art. 82 din contractul de în­treprindere ? N­ am aci, să-’mi dați voe să-’l citesc: (t Ori­ce contestație care s’ar ivi între «antreprenori și Stat se va judeca prin «arbitri, numiți unul de Stat, cel­ l’alt »de antreprenor. Supra-arbitrul se va «numi de cei dou», iar la caz de neîn­­«țelegere, de către primul-președinte al «tribunalului Ilfov». Este din 1887. El bine, ce este alt­ceva în proiec­tul de lege pe care ’l presentăm deli­berărilor d-voastre de­cât aceeași clausă care la 1887 era pusă chiar în contrac­tul de întreprindere de către reposatul Ion Brătianu, relativ la docurile din Brăila și Galați ? Știut este că contractul cu d. Hall­er nu conține o asemenea clausă, căci a­­tunci nu am fi avut nevoe de un proiect de lege. Prin urmare, ceea­ ce am con­venit cu d. Hallier este bazat pe pre­cedente din toate vremurile, n’am făcut nimic nou, ci din potrivă, m’am refe­rit la o clausă obicinuită în contractele de furnituri, și înainte, d-lor, de a trece mai departe, sunt ținut să răspund d-lui Porumbaru la obiecțiunile ce a adus proiectului în discuțiune. D-sa zice: este complect acest pro­­ect de lege ? Lipsește obiectul litigiului. Cum lipsește ? Obiectul litigiului este pretențiunile reciproce ale părților: fie­care parte își formulează pretențiunile cum vrea. Acesta este principiul. Nu știți d-v. că e o zicătoare: «gura lumii slobodă» ? Ce lipsește ? Numele arbitrilor ? D-v. voiți ca un act de atribuția puterei executive, ca alegerea de ar­bitru, să-­l punem noi sub acoperișul unui vot legislativ ? Aceasta este un drept și o răspun­dere a puterii executive. A decide însă ca să ai dreptul să mergi la un tribu­nal arbitrar, aceasta da, trebue să auto­­rize Camerile, nefiind clausa în con­tract. Dar cine să numească pe arbitri ? Camera și Senatul ? Aceasta trebue să o facă guvernul, fiind­ca el trebue să fie răspunzător, și răspunzător pe de­plin dacă face o numire bună ori rea. (Aplause). Ce mai lipsește, zice d. Porumbaru ? Cum vom fi judecați? Cu majoritate, sau fără majoritate ? Și ce va face su­pra-arbitrul ? Mai ’nainte n’ați văzut că acest tribunal nu este compus din două ? D. Em. Porumbaru : Tocmai aceasta vreau să știm D. Take Ionescu, ministru al cul­telor și instrucțiunei publice . Am cre­zut că e bine ca de la început să fie 3 arbitri și știți de ce ? Pentru­ că ju­decata nu 3 este mai bună, căci ori­cât de părtinitor ai fi când ești un 3, este un oare­care sentiment de jenă, care te face să fii mai modest în pretențiune de­cât atunci când te afli numai față de arbitrul părței adverse. Apoi când sunt numai două arbitri la început, fa­tal se ajunge la neînțelegere Intre dân­șii, și ești nevoit să rămâi cu judecata celui de al 3-lea, care găsind pe arbitri încă erați, e silit să se unească cu u­­nul din ei și dacă amân­două au fost ne­buni, atunci acesta e nevoit să pri­mească părerea unui nebun­­ (Aplause) încă ceva este de considerat. Dacă se procede la alegerea celui d’al treilea după ce cel doul d’Intein s’au pronun­țat, așa de importantă devine alegerea aceasta, în­cât foarte cu greu vor că­dea de acord, pe când la început lu­crul este mai ușor. Și odată ce sunt trei de la început, mai lesne se ajunge la un resultat echitabil. De aceea s’a compus tribunalul în 3 încă de la început. Dar se va judeca cu majoritate? Nea­părat ! se Dar dacă fie­care are altă părere, ce face ? zice d. Porumbaru. Dacă unul dă 1000, altul 500 și altul 200, unde este sentința, se întreabă d-sa ? Apoi sentința, d-lor, este 500, și știți pentru ce ? Pentru­ că 500 se cuprinde și în 1000. Aci este clar sentința, căci­asu­­pra lor 500 este majoritate... (Aplause). Dar mai zice d. Porumbaru : De ce ați renunțat la dreptul de recurs în Ca­sație ? Aceasta era unica apărare dacă arbitrii acestuia o iau peste câmp chiar în privința formelor ? Apoi n’ați văzut d­v. ce zice articolul din urmă al pro­­ectului ? «Sentința arbitrală va fi depusă la tribunal.» Pentru­ ce ? Ca să capete formula executorie. Ei bine, dacă nu este o adevărată sentință regulat dată în li­mitele compromisului, nu ’i­ se va pune formula executorie, sau dacă ’i­ se va pune, se va contesta această investire cu formula executorie. Dar, d-lor, nu uitați că sunt Stat, și când arbitrii, în procedările lor, ar lua-o peste câmp, credeți că eu aș exe­­cuta o asemenea sentință ’ (Aplause­) f Prin urmare, d-lor, nu este putință să-mi puneți această întrebare. M-a mai întrebat d. Porumbaru : de ce n’ați primit o modalitate ca arbitrul să fie numit de Curtea de casație ? Apoi ce zice procedura civilă ? Că arbitrul se numește de președintele tribunalului, și în legea aceasta specială am spus tot aceasta. Dar de ce nu primiți o modificare ? Fiind­că nu se poate. Convențiunile că­tre­ Stat și un particular se pot respinge sau aproba, nu modifica, căci aceasta ar însemna noul tratări, și noi tratările le-am finit. Mai bine zis, ar însemna să tratați aci d-voastră, să-l chemați un antreu, să-l întrebați, se poate, nu se poate... D. Em. Porumbaru: D-lui Hall­er îi inspiră mai multă încredere primul președinte al tribunalului, de­cât Curtea de casație ? D. Take Ionescu, ministru al cul­telor și instrucțiunei publice. Așa zice condica de procedură, legea specială zice tot așa și vă repet că in materie de convențiuni ori se primește tot, ori se respinge tot. Mă întorc la cele zise de d. Missir» Cuvântarea d-lui Missir nu se poate despărți de a d-lui Maiorescu—d. Missir a tratat partea intern și d. Maiorescu partea a doua. Care a fost rolul d-lui Missir ? Rolul d-sale a fost negativ: să caute să dovedească că proectul de lege n'are nici o motivare reală, și o dată ce a desființat motivarea—după d-sa aparentă numai—să vină d. Maiorescu și, cău­tând pe cer, să descopere unde­va mo­tivul proectului de lege. D-lor, nu mai revin asupra punctu­lui dacă proiectul de lege este motivat, căci examinând și răspunzând la cele spuse de d. Porumbaru, am răspuns și d-lui Missir. Dacă credeți că putem continua lu­crările portului Constanța așa cum erau încredințate d-lui Hallier, dacă credeți că putem, bazându-ne pe propria noastră judecată, că d. Hallier a fost bine pus i­f.regie, să modificăm planurile și să lucrăm alt­fel de cum am contractat, intâmplă-se ce se va întâmpla, evident că proectul de lege nu este motivat. Dar putem face aceasta ? Noi zi­­cem , nu, și când zicem nu, este evident că alt­fel nu luăm răspunderea situa­­țiunei ce ar resulta, și lăsăm ca cel cari zic da să vie să ia această răspundere. Alt­ceva este să guvernezi bine sau réți, dar nu este putință să guvernezi după capul altuia. Aceasta nu se poate. (A­­plause), D. Missir dacă pune aceste două premise : Hallier este interesat să se judece repede, și Statul nu numai drept ’l-a pus în regie, dar nici el nu poate face obiecții, firește conchide că această lege n’are rost. Și vine d. Maiorescu și'I caută un rost. D. Maioressu s’a pornit pe o serie de ipoteze, pe care știe bine că eu nu’l pot urma. S’a întrebat d-sa: nu cum­ va o fi o cifră convenită care se ascunde sub acest anonimat? Aci declar categoric nu. Dacă gu­vernul ar fi ajuns cu d. Hall­er la o cifră, nu ar fi întrebuințat acest mijloc ipocrit de a ascunde cifra sub anoni­mat, ar fi avut curajul să ceară Cor­purilor legiuitoare ratificarea transac­­țiunei asupra sumei convenită, iar nu instituirea unui tribunal de păpuși care să acopere răspunderea lui. Vă declar încă o dată, nu, nu, nu, (Aplause). Mai întreabă d. Maiorescu : o fi vre­ o condițiune a împrumutului, veți fi închinat și această cestiune d-lui Bleichröder, cum ați închinat deja țara obligându-vă a nu întrebuința unele legi de credite ? Grozavă închinăciune ! Cum să în­trebuințezi acele legi când știi că pa­ralele nu­ țî ajung, și știți că paralele nu ne ajung. Grozav își vrea să știți la ce mă obligă lucrul acesta, că atunci când nu am parale și nu am nici drep­tul să mă împrumut, să mă oblig să nu mai cheltuesc ! ! Ei bine, eu vom­ urma pe d. Maio­rescu ipotetic. D-sa a făcut o ipotesă. O fi o nevoe a împrumutului, va fi fost starea financiară a noastră așa în­cât, ori una ori alta, ori neplata cu­ponului, ori pe lângă împrumut și o repede deslegare a acestei cestiuni. Vezi, fac o simplă ipotesă, și atunci întreb pe d. Maiorescu, dacă așa ar fi cum poate să ve zi că d-lui, în numele jur­­miștilor , noi oameni de guvern, dar nu în guvern, vă afirmăm că îm­prumutul nu poate suferi de neținerea unui angajament luat, vă afirmăm noi, oameni din guvern, că nu aveți să vă temeți dacă respingeți legea nici de cotă, nici de nimic.

Next