Timpul, iulie 1940 (nr. 1136-1166)

1940-07-22 / nr. 1157

vLa res). B157 — 1­ zsm 22 Iulie IS4B (IS pasim j I. Țuculescu Peisaj BON Pe baza a zece toanuri, cititorii noștri au dreptul să împrumute cărți lunar în schimbul sumei de lei 40 (patruzeci) la Biblioteca Modernă de împrumut Calea Victor­ii 50 (in pasa­jul Imobil­ara Sun­sei) i Un vo­lum cu poeziile lui 9« Al. Bran»­ de Lemeny Sub titlul „Traista mea“ vor a­­părea în curând poeziile pe care poetul I. Al. Bran de Lemeny le-a publicat în diverse reviste literare, și pe care acum și le adună într’un volum de peste 300 pagini. Poetul brașovean este cunoscut din paginile revistelor literare încă dinainte de război, când a făcut parte din falanga scriitorilor ro­mâni transilvăneni ce au ținut trea­ză conștiința românismului subru.După răsboi, a colaborat la „Bra­șovul literar“ al lui Cincinat Pave­­lescu, iar în ultimii ani a condus și conduce revista „Prometeu“, al cărei director este. Intrunindu-și versurile într’un volum, I. Al. Bran de Lemeny își fixează opera poetică, aducând ast­fel literaturii noastre un incontes­tabil aport. gat. á «n n­ni­r­o G C­u prilejul tristelor evenimen­te din ultimul timp am stat de vorbă cu o sumedenie de băjer­ari, tineri și bătrâni. In ase­menea împrejurări spiritul omului vibrează mai intens sub înrâurirea întâmplărilor. Se poate observa cum reacționează deosebitele tempera­mente sub greutatea acelorași îm­prejurări. Unii privesc lucrurile cu o eroică resemnare cuvenită unei nenorociri, care trebuie primită așa cum se înfățișează, iar alții sunt mai abătuți sub povara grelei în­cercări. Fiecare etate are filosofia ei. Cei în vârstă o au din raționament și din experiența vieții consumate; iar la tineret ea se încheagă din do­rul de viață și din nădejdea in vii­tor. Observația mea s’a îndreptat mai mult asupra tineretului pribeag. Am constatat că el este mai încre­zător și mai îndrăzneț decât adultul, pentru că are tinerescul entusiasm, acest factor atât de necesar ori­că­rei curajoase întreprinderi. Așa se și explică de ce în mai toate țările s’a reușit atât de repede s­ i se gru­peze tineretul în diferite asociațiuni. Omul matur nu mai inclina ușor că­tre acțiunea colectivă, pentru că este legat de familie și de ocupațiunea de toate zilele. Devine greoi. Orice hotărâre luată este pusă în legătură cu deplasarea întregului angrenaj familiar și nu de multe ori expe­riența trecutului trage greu în cum­păna hotărârii. Tânărul însă liber și lipsit de prejudecăți este „gata ori­când”. Voluptatea ascultării șl disciplinea­ză, făcându-l să-și iubească grupa sau echipa cu care este în stare să îndure ori­ce greutăți și să înfrunte piedici, cari nu rare ori îl transfor­mă într-un mic erou. Valoarea sa personală crește în proprii săi ochi, mărindu-i încrederea în sine. De multe ori însă entusiasmul exage­rat și prea marea încredere în sine pot fi și o primejdie pentru tineret, aceasta pentru că el nu cunoaște moderațiunea. Noblețea sufletului lui neîncercat încă îndestul, îi dă iluzia că toate problemele vieții au deslegări perfecte și complecte. Dar anii trec, mintea se coace, și atunci când experiența începe să-și dea roadele, dezamăgirea vine pen­tru prima oară să-l amărască. Și dacă este adevărat că etatea îi dă putere, nu trebuie să uităm că tot­ tinerețea îi alimentează excesul de sentimentalitate, care îl turmentea­ză. Ambiția și susceptibilitatea își fac una câte una loc în sufletul lui. A crezut în desfășurarea limpede a vieții și deodată trebuie să recu­noască că lumea în sine este cu to­tul altfel, ba mult mai complicată decât cum și-a înfățișat-o. Adoles­centul descoperă abia atunci marea deosebire dintre cum și-a închipuit el lumea și ceia ce este ea de fapt. Deziluzia îl fac sceptic și cu cât en­tusiasmul lui a fost mai pronunțat, cu atât dezamăgirea este mai dure­roasă. Tineretul care a suferit o decep­ție crede că și-a început viața în­tr-o perioadă neprielnică. El nu tre­buie însă să uite că nu totdeauna cel căzut este și cel mai slab. Tre­buie să știe că istoria omenirii a­­mintește cazuri în care și cei în­vinși au avut succese răsunătoare. Metodele de dominare ale omenirii sunt aceleași, pentru că legea funda­mentală a existenței a rămas acelaș de la începutul începuturilor. Este vorba numai de felul în care se a­­plică. Toți am trecut prin momente de desamăgire. Secretul cel mare al u­­nora este încrederea în ei înșiși. Nu se poate duce la bun sfârșit o ac­țiune dacă nu există dela început, convingerea că ea trebuie să reușea­scă. Munca și răbdarea sunt te­meiurile succesului dăinuitor. Meri­tul furat prin favoare sau șiretlic se spulberă la cea dintâi încercare mai grea. Remer Anselme R­eflexii UN SCRIITOR MINIER După douăzeci și cincc de ani de munca titanică efectuată la șapte sute de metri sub pământ, în care timp și-a ofilit ochii la lămpile palide ale insomniei ca să studieze gramatica și să-și realizeze o limbă corectă și ex­presivă, asimilându-și în acelaș timp marile idei ale literaturii moderne, J. L. Vandermaesen a început să scrie, așternând pe hârtie, în răgazurile lă­sate de munca titanica a minei, poeme și nuvele, fragmente de viață trăite de autorul­ lor. Urmând pilda marelui său înaintaș, Emil Zola, scriitorul Vandermaesen, minierul de până mai eri, a închinat prima lui carte, întitulată „Faces Noires“ (Chipuri negre) .minierilor „Faces Noires” este, cum spune însuși Vandermaesen, opera unui pri­mar care „și-a luat sarcina de a pre­zenta publicului pagini cari glăsuesc despre viața de sobor a celor cari ro­botesc sub pământ nu dintr’o ambiție literară. Ceea ce a voit, e de a da o pildă, știind prea bine că după ea a deschis o cale, alții vor veni din acele adâncuri profunde ale umanității, alții cari, mai bine urmați, vor ști să că­lăuzească poporul minelor spre apo­­teozele supreme“. Căci, ca și Walt Witman, J. L. Wandermaesen își închină paginile de crud adevăr, spre gioria fraților lui de muncă, pagini cari descriu viața aspră a cârtițelor subterane, epopeea trăită, a „chipurilor negre“, pagini închinate „tuturor acelora pe cari mina i-a zdrobit, ție, bătrânul meu părinte, în care îi revăd pe ei. Vouă, tovarăși de muncă subterană, aceste pagini cari vorbesc de frumusețea simplă a gestului vostru, în epopeea cotidiană“. ★ E greu de înțeles, pentru noi, de aci, ce însemnează lupta pe care a dus-o și o duce poate încă și acum acest autodidact acest muncitor al minei, ca să răzbată în ogorul litere­lor. Căci, pentru un autodidact, e tot­deauna o mare aventură editarea primei lucrări. Pentru mulți, e prilejul de a fi obiect de ironie. Dar nu auto­didacții sunt aceia cari trebuiesc plânși. In lipsa unei erudiții, ei au t­otuși o concepție de artă destul de precisă. Dar, spre a face mai ușor de priceput toate aceste greutăți pe cari le întâmpină un autodidact în editarea lucrărilor lui, vom desprinde un frag­ment dintr-o scrisoare de-a lui, adre­sată în vara anului 1935: „Am dat — ne scrie el, — lecturii editorului Bernard Graet, manuscrisul unui roman („Le Val d’Enfer”)­, ro­man care este primul dintr’o serie de șase volume, cari constituesc o mare frescă a vieții minierilor, fiecare în parte fiind o epopee a minei. (Ceea ce nu înseamnă că voi găsi cu ușurință un editor. Căci trebuie să știi că e de ajuns să audă cuvântul de auto­didact, pentru ca editorilor să li se trezească neîncrederea. Nu poți, cu adevărat, să te bizui decât pe tine în­suți, atunci când ești un simplu mun­citor­. Chiar și confrații te ocolesc. Pentru ce îți dau toate aceste amă­nunte? Nu știu. Poate fiindcă sunt săturat de atâtea invidii, de atâtea mizerii. Căci ți-o spun: faptul de a-mi fi stricat ochii la lămpile plăpânde ca să studiez gramatica, și asta după zece ore de muncă titanică la ș­apte sute de metri sub pământ, nu consti­tuie deloc o referință. Mai mult încă, ți-e privit ca o crimă faptul că ai în­vățat să ții un condei în mână. Confreria e și așa destul de în­cărcată. Și apoi, ți se ia în nume de rău faptul că susții că nu-i totul chiar așa de bine — „le mieux dans le meilieur des mondes“ —, chiar dacă spusele tale au valoarea unui docu­ment. Atât de mult sunt scârbit de acest lucru, încât mi se întâmplă și d-ta vei înțelege acest lucru —. Să regret că nu mai sunt bruta bună care eram odinioară, adică înainte de 1925, dată când am intrat într’o admi­nistrație comunală, după 25 ani de muncă sălbatecă în fundul minei. Și totuși, vreau să fiu citit, căci simt că munca mea e utilă. Din acest motiv, nu înțeleg deloc să abdic, fie că voi fi sau nu editat, eu voi con­tinua să scriu și să... lupt. Acest ultim cuvânt este o imagină palidă a adevărului. Căci dacă d-ta ai cunoaște nivelul moral și social al minierului în acest infern de muncă al Belgiei, — care era cu osebire înainte de 1914 — vreau să spun în timpul când vis­e­ degrabă fracția era apanagiul unei aristocrații, când fiii minierilor, tovarășii mei și cu mine n’aveam alte resurse decât să ne îngropăm de vii în fundul unui puț de mină la o vârstă când alții se refugiază încă pe genunchii mamei dacă ar fi în curent cu această mi­zerie, vei înțelege ce miracol de voință și da energie reprezintă faptul, pen­tru un minier, de a pătrunde în do­meniul Gândirii. Că mi se va găsi sau nu talent, puțin mă interesează. Ceea ce mă in­teresează cu adevărat, este de a ști că osteneala mea nu va fi pierdută, că efortul meu va putea fi considerat ca un simbol, dacă nu ca o dovadă certă a forței care mustește in popor. Din acest punct de vedere, orgoliul meu de clasă e satisfăcut. Și apoi, am convingerea că fac să lucească pe sumbra mizerie a muncitorilor de sub pământ, marea lumină a dragostei omenești“. ★ Intr’adevăr, J. L. Vandermaesen, în toată opera lui de până acum, — de la „Faces Nades" și până la „Les Colosse“, — drum lung, pe care fostul minier de eri l-a străbătut fără să decepționeze deloc pe toți aceia cari au avut, de la început, încredere în scrisul său, — n’a urmărit decât să fie un pictor al vieții dureroase a minierilor pe care nimeni altul, n’o putea cunoaște mai bine ca el. „Faces Noires“ cuprinde pagini în care aflăm viața plină de griji, și totuși măreață a termitelor negre din Wallonia. Muncitorul minier de ori a voit și urmărit în această carte, — așa cum îmi mărturisea în scrisoarea sa, — să descrie viața dureroasă a tovarășilor lui, să glorifice munca lor gigantică, să atragă atenția socie­tății care a uitat prea de timpuriu toate relele ce le închide într’însa asupra acelora cari își petrec trei sferturi din viața lor — sub continua amenințare a unei morți groaznice — fără soare și fără bucurie. Poet el caută cu dragoste, uneori cu revoltă, epopeea cotidiană a celor „de sub pământ“; prozator, el s’a aplecat cu deosebită dragoste asupra disperării și eroismului acestor ti­tani moderni. Jean-Louis Vandermae­sen n’a avut decât să-și amintească propriile lui răni ca să vorbească de ale lor; și opera țâșnește, plină de ardoare, umană și profund emoțio­nantă, căci „Faces, Noires“, — cinstită cu Premiul Internațional de Litera­tură —, e cartea marii iubiri pentru toți minierii din lume. A urmat apoi romanul „Le Val d’Enfer“ (Valul Infernului), primul, — după cum am spus mai sus, dintr’o serie de șase volume, ce va constitui o mare frescă a vieții minierilor. Odată mai mult, viața dureroasă a lui Vandermaesen, — a cărui pildă e, fără îndoială, unică în analele literaturii contemporane, ei apărând ca un ado­rat animator, dublat de un apostol, printre tovarășii lui de galerii întu­necoase — se află la originea creației sale literare. „Le Val d’Enfer“ rămâne o măr­turie de indiscutabilă autenticitate și a fost considerată de întreaga critică literară ca o încoronare a unei fe­cunde cariere. Căci aci nu mai aflăm urmele ro­mantismului, ca în „Germinal“, tot ceea ce Zola n’a putut decât să între­vadă; Vandermaesen a văzut și a trăit. De­ altfel „Le Val d’Enfer“ a obținut in 1938 premiul­ Emile Zola, decernat de către Societatea scriitorilor fran­cezi, fapt de pe urma căruia J. L. Vandermaesen a fost obiectul diver­selor manifestațiuni oficiale de sim­patie, ce au avut mare răsunet în Belgia. Noua sa lucrare, apărută în cursul acestui an, „Les Colasse“ (Colassii), este o carte păstrând întreagă vi­goarea celor mai bune cărți a lui Zola; o asemenea carte atât de pu­ternică, nu s’a mai scris de cincizeci de ani, poate, și este, desigur, indicată și demnă pentru viitorul premiu lite­rar Goncourt. Nimeni altul decât Wandermaesen nu putea scrie acest roman sau mai această emoționantă epopee dedicată gloriei „pariei subsolului“. Căci el cunoaște mai bine ca oricare altul pământurile blestemate ale „Țării Negre“, mina ce înhață pe oameni, care-i ucide uneori și îi­ stri­vește totdeauna. El a împărtășit sufe­rințele și eforturile acestor inși eroici, care în fiecare zi coboară în Gheenă pentru un salariu de foame. El a cu­noscut revoltele lor și serile lor de nebunie. J. L. Vermaesen cunoaște mai ales marea bunătate a acestor „chipuri negre“, spiritul lor de cari­tate și de sacrificiu. Din toate aceste suferințe, din aceste revolte și spe­ranțe, el a alcătuit o carte vie, emo­ționantă, cu puternice sonorități și pagini fremătând de o îndreptățită mânie. Marea lui sinceritate, vigoarea ta­blourilor sale marele suflu de pietate și milă ce le însuflețește, te face să treci, fără nici un efort, peste unele exageruri și unele excese. Este o carte menită să servească drept Evanghelie generațiilor viitoare, scrisă de unul dintre aceia a căror poveste quasi-fabuloasă ar merita să fie odată, povestită pe larg și în a­­mănunțime. .. ★ Opera lui nu este poate, aceia a unui stilist rafinat, dar ea ne oferă niște documente umane extrem de interesante și de o puternică autenti­citate, fiindcă ea cuprinde numai pa­gini trăite. Desigur, genul nu-i nou. Dar noi credem că pentru un scriitor, esențialul este să aibă ceva de spus. Restul, e o problemă de meșteșug. Or, Jean-Louis Vandermaesen e unul din puținii scriitori care au avut ceva mai mult, decât „ceva de spus“. în­demnul său de a scrie n’a pornit de­cât din dragoste. Intr’adevăr, dragostea aceasta față de semeni, față de muncitorul care l-a lăsat acolo, în fundul pământului, să asude din greu în munca lui de Sisif, l-a mânat pe Vandermaesen să aș­tearnă pagini întregi. Mânat de ideia că e omenesc să glorifice pe toți aceia cari, ignorați, neînțeleși, 4— eroi orice s’ar spune, — cari merg din zori plină’n noapte să se înfunde sub pământ, ca să facă, în tăcere, o muncă de titani, poetul le dedică un imn, pe care-l întâlnim dea­­­ lungul întregii sale opere literare. Dragoste aceasta mare pentru to­varășii săi de odinioară îl îndeamnă să glăsuiască, plin de modestie, în pre­fața primei sale cărți „Faces Noires“: „Voi chipuri negre, frații mei, mai mult ca oricare alții, voi știți că nu există cuvinte cari să spună durerea voastră nemărginită; că nu există accente în stare să traducă ardoarea de care e prin sufletul vostru; că nu există ritmuri capabile să se ridice la armonia titanică a muncii voastre; într'un cuvânt, că nici o artă nu-i atât de puternică încât să poată spune toată frumusețea simplă a gestului vostru în epopeea cotidiană“ —­ dragostea aceasta o apropie, pe de­ legendare femei. Și pasiunea lui asupra tuturor contingențelor de clasă. Platon pentru adolescenți este a­­sociată, pe deasupra tuturor consida­ a­tât de mare, încât, el nu se poate rațiilor de ordin literar, de toți marii­ pari de a nu introduce în dialogii­­scriitori ai lumii cari au avut drepți­rije­saje cMar și pe un Socrate a­­obiectiv în opera lor literară: uma­ j­­]Crescent Platon preferă să sub­­nitatea. Utilaie unei obieje­tivi­tați filozofice, p. B. m. Fr. Storcii Portret / R. DE SAUSSURE: Le miracle grec. — Se știe că, în majoritatea lor, dialogurile platonice sunt, de fapt, un necondiționat elogiu pe care, creatorul Akademiei, îl aduce adolescenței. Dăinuește în opera lui Platon o vădită pornire de a ne constrânge să recunoaștem că filo­zofia nu are și nu vrea să aibă mai mult de optsprezece ani. Și, dacă despre omul care rezultă din sistemul de gândire al lui Kant, Herbert Spencer putea spune că are întotdeauna treizeci de ani, de­spre acela care se înalță din mitu­rile și figurile de stil ale lui Pla­ton, se poate afirma că nu depă­șește niciodată adolescența. Nimeni încă n’a iubit această e­­tapă a tuturor cuceririlor, cu atâta fervoare și nimeni nu i-a dăruit nimbcul unei atari lumini, ca Pla­ton. Toți eroii lui, chiar atunci când depășesc vrâsta de trezeci și cinci de ani, sunt spiritualicește adolescenți sau caută să reîntine­­rească prin adolescență, așa cum Solomon înțeleptul își apăra bă­­trânețele de moarte, înconjurân­­du-se cu acele o sută optzeci de propria sa închipuire, numai pentru­­ a nu neglija să ne arate că însuși Socrate înțeleptul și bătrânul, a fost un adolescent care și-a păs­trat prospețim­ea necesară maieu­­ticei, datorită faptului că a știut să se înconjoare toată viața cu efebi. Sunt atâta de prezenți și tute­lari adolescenții lui Platon, încât, după o familiarizare cu viața și preocupările lor, te întrebi dacă nu cumva creatorul teoriei ideilor, intenționează să nu sugereze că, de fapt adevărata vârstă a filo­zofiei este adolescența, maturitatea aparținând politicei, iar bătrânețea trebuind să fie închinată înțelep­ciunii. D. R. de Saussure încearcă, în acest studiu psihanalitic asupra civilizației eline, să explice miraco­lul grec prin conflictul dintre ado­lescenți și bătrâni. El spune: „Prea mult a fost privită minunăția he­­lenică în funcție de o noțiune mai mult sau mai puțin intelectuală... când de fapt ea trebuește redusă ăst­felS )in««<i­Mii­alM. «min­i atitudi­­nea suflet«­ască Acestă atitudine în fața realității. — vom încerca să demonstrăm — este dependentă de chipul cum tânăra generație rezol­vă conflictul­­ care o separă de bă­trâni.” (p. 114). Șim Aceasta este tema. Cât privește de modul cum d. St. de Saussure ne dovedește teza sa, asta depășește cadrul acestor note. Totuși, cu un prilej viitor, vom spicui câteva gânduri din această carte erudită, bogată în idei, dar puțin cam încâlcită intr’o teo­rie care, descinzând din psihana­liză, cuprinde, în bună parte prea mult arbitrar, deși, în genere, ea este o reală contribuție pentru surprinderea a ceia ce­­ numea „miracolul grec”. Renan REVISTA FUNDAȚIILOR REGA­LE. — An. VII. Nr. 7. — Un materi­al variat, proaspăt și de o admirabilă ținută literară. Vom remarca, în pri­mul rând modul cum este clarificat materialul, și nu vom întârzia să spu­ „NANETTE” (Scala) Comedie asupra amorului și a ce­lor ce de el se leagă. In care aflăm cum Gustav o iube­ște pe cântăreața Nanette. Cum iu­bind-o este gelos și cum, prin gelozie o aruncă în brațele lui S’arker, aflat în disponibilitate sentimentală. In film lucrurile sunt puțin mai complicate decât le rezumăm aci. Nu intrăm însă în amănunte pentru a nu­nenvi că, în această metodă, se simte prezența d-lui Camil Petrescu. D. Tudor Arghezi ne dăruiește câ­teva „Lacrimi”, din cari vom alege aceste strofe: „Păstrează lacrimile în urcioare „Și-ascundea, copila mea, departe „Comoara cu mărgăritare. „Nu trebuie să moară „Nici una din comoară „E zestrea ta de teatura fecioară. Reținem, de asemenea „O țărancă tânără își bocește copilul mort” de d-na Elena Farago, și atragem aten­ția asupra studiului d-lui Prof. Tu­dor Vianu, intitulat: „Technica basso­­relief­ului în proza lui N. Bălcescu”. Frumoasă „Bucolica” d-lui Mircea Străinul și foarte judicioase „Obser­vațiile asupra realismului în artă” ale d-lui D. Trost. Instructive „Textele și Documentele de și despre Teodor Sta­­m­ati”, publicate de dd. G. Atanasiu și T. Câmpan. Puțin orgolios d. E. Lovi­­nescu în „Pagini din carnetul unui memorialist”. In genere, un material selicționat, odihnitor. Er­asm răpi spectatorilor imboldul curiozi­tății . Scenariul este subțire până la stră­veziu și ușor până la inconsistență. Nu se desfășoară vertiginos ca une­le producțiuni americane, și nici ca altele, nu caută umorul și originali­tatea, ci înșirul, agale și blajin, în­tâmplări ce se pot ivi oricui. Aceiași notă de naturaleță o în­tâlnim și în regie, care nici ea nu se căznește a inventa lucruri deosebi­te cum și în interpretare, care în­­ mo­dul cel mai firesc, fără efecte de ton, expresie ori gust, recită textul și mimează participarea la întâm­plări. Vedetă este Jeny Jugo. Am regă­sit-o neschimbată cu toată trecerea anilor. Păstrează neatinsă întreaga candoare și întreg farmecul debutu­lui. Gestul îi este reținut și expresia de o neschimbare statuară. (Je huis Ie mouvement qui de place ies lig­­nes..) Căutătura fixă s în tței speria­tă e mereu țintită cu grijă și timi­ditate în preajma obiectivului (se face că nu-1 vede, dar se teme să-l piardă)... Nu este exclus ca, cu toa­te aceste însușiri, un regizor genial să facă din ea, peste alți câțiva ani, o mare vedetă. Până atunci însă , lu­­em aștepta fără nerăbdare. Cu „Nanette” vara cinematogra­fică și așa destul de încălzită, atinge zone toride... Sorin Carnabel FILMELE ZILEI 1 P­AS i Antonio r­ a scara aceea caldă, turma era liniștită în stână și Pastor, ghemuit, stărea de pază. Am­­­billa se ridică, și-i spuse micului ei frate: — Să nu dormi — Și se duse cântând pr­in câm­purile abia luminate de o ușoară licărire alburie. Răcoarea plăcută te înviora, căci ziua fus se su­focantă. Oile, mergând pe șoseaua satului, m­­ici,­eră nouri de praf și ea se simțea încă arsă da căldura zilei. Avea în gât și în nări o usturime puternică și de aceea căută cu ochii o casă și un puț. In acest timp continua să cânte. Brațele lăsate in voie urmau cu oarecare leneveală mișcarea pasului, și pentru ca vocea să iasă mai limpede ținea capul ușor aplecat îndărăt, astfel că i se descoperea în în­tregime gâtul alb și, într’o arcuire grațioasă, pieptul rotund se desena sub bluza subțire. Era în acea fragedă floare umană , fe­vedi moli­ciune și o aspră tărie care se îmbinau, o armonie nouă făcută din sărutări și răni. Avea părul de culoarea aramei, foarte lung, prins pe ceafă și despărțit la mijloc pe frunte, după obice­­iul muntencelor; aceasta dădea feței ei pârlite da soare grația unei sălbatice zeități sensuale. Dintr’un ținut în altul se ducea Aribella cu turma ei cea albă, și o urma un frățior, singurul suflet ce i-a rămas, o creatură veselă și puternică, plină de vigoare și de dragoste. "Aribella”nu cunoștea o altă viață decât pe care o ducea. Imaginea unei case unde să fi dormit un ano­timp întreg nu putea fi în mintea ei, pentru a-i aminti dulceața odihnei; ea era rătăcitoare tuturor locurilor, floarea tuturor lunilor, neobosită călătoare. Și avea o turmă albă și un câine de pază: Pastor. Apoi cerul, câmpiile, marea totul era al său. Trecea din munții albaștri la șesurile verzi, de la ținuturi în­tunecate la întinse țărmuri de mare, și era­ ca o mică regină în stăpânirile ei. Locurile cele mai greu de pătruns nu opuneau rezistență trecerii ei. Ea era stânca ce râde printre urletele mării, ar­bustul pe care vara l-a semănat cu fructe roșii, săl­batice. N’ar fi cedat violenței, a dragostei da; dra­gostei care se naște din simpatii neașteptate. umina descreștea mereu. Aribella întorcea spatele apusului. Fața ei fu năpădită de intima moliciune pe care știe să o dea seara, astfel încât pare că ființele pierd esența lor materia­lă pentru a se alătura difuziunii lucrurilor; lumina fără a delimita precis contururile, se risipește împre­jurul lor în transparențe ușoare și astfel se pierde până se amestecă în umbra depărtărilor. Când ajunse la larg, văzu albind în depărtare o ca­să și se îndreptă într'acolo. Nu se opri din veselul ei cântec. I se părea că merge printr'o împărăție de farmec și cânta pentru ușurarea ei, pentru ca tot­ pământul să-i audă vocea. Trecu prin lucerna înflorită, atinsă ușor de mode­­ l brațele libere, deslușea pe pțele corale care miroseau puternic, cu capul aplecat pe spate, da abia câmpul verde întunecat, fără a se pierde, ca o umbră ieșită din câmpii prin vraja serii. Când ajunse la casă, cerul era plin de stele. Văzu-­ se născâ nd­u-se -nai­nnte de­** ’n orizont, apoi toată bolta se însufleți de stele. Cerul era o desad­ea imen­să, plină cu nestematele cele mai rare pe care nicio mână nu le poate atinge. Domnul le îngrămădise a­­colo sus ca să împodobească noaptea cu ele. Copila avea mii de luciri în fundul irisurilor larg deschise. Sirius aprinse i­e ochii ei o gamă întreagă de flăcări. Ea număra stelele. Stătea nopți senine, întinsă pe iarbă, în stână, alături de oile albe care aduceau u­n fel de lâncezii­ © în Întuneric, se desfătase numărând stelele și numărase cu­sutele, apoi adormea cu ceva alb un gând, cu o inconștiență sprinteneală a spiritu­lui, între corolele care i se aplecau pe obraz și visa că zboară. Fu aproape de casă; înapoia gardului ogrăzii văzu arcul puțului și se îndreptă într'acolo. Lângă fântână era adăpătoarea boilor, înconjurată de stejari și de tufișuri de laur. Lanțul de fier atârna de o veche roată ruginită; găleata era pe pământ într'un mără­­ciniș de trandafiri sălbateci; Aribella o ridică apoi trase de lanț. Când se mișcă roata, un scârțâit ascuțit se răs­pândi în aer; găleata, după ce se bătuse de laturile puțului, se afundă în apă cu un plescăit surd. Copila se pregătea să o ridice, când simți o mână apucând lanțul și o voce șoptind: — Nu te osteni, îți ajut eu. Se întoarce mirată și văzu un tânăr care o privea surâzând. Răspunse: — Mulțumesc. Intr’o clipă, trasă de robustele brațe, găleata apă­­ru plina rasa și in fiecare picătură de apă strălucea o stea. In fundul puțului se auzi armonia apei ce ca­de în apă și răsună. Spuse tânărul după ce puse gă­­leata pe parapet, înclinându-i marginea astfel ca apa sa bea pe dinafară: — Iată, bea! Ea, fără a se mișca, se aplecă ușor și bău. Apa îl trecu prin gâtlej, gâlgâind. Rău cu sorbituri lungi a­­poi înviorată se ridică și își trecu o mână pe gură. O mai întrebă tânărul: — De unde vii? Aribella izbucni într-un râs argintiu. — Din lume — răspunse. — Ești o vagabondă? — Nu, sunt o păstoriță. — Și unde te duci acum? — Mă duc în jos pe câmpie, spre mare. — Te mai întorci prin părțile astea? — Cine știe? __________Continuare Marți­ Belizăm O­RA­ T­A 1ÉE <

Next