Tineretul Nostru Trăiește, aprilie-decembrie 1990 (Anul 1, nr. 1-36)
1990-04-19 / nr. 1
b, TINERETUL NOSTRU TRĂIEȘTE JURNAL DE OPINIE ȘI DIALOG EDITAT DE ORGANIZAȚIA ANUL I Nr. 1 „TINERETUL LIBER DEMOCRAT“ DIN SALAJ i Pagini — 2 Iei Da, tineretul nostru trăiește. Tineretul, generația in blugi, generația de luptători, generația de sacrificiu. De curaj. Tranșantă. Oamenii care scriu istoria de azi. Ei au dat totul, și nu au cerut decît soare, lumină, dragoste. Multă vreme au fost singuri. Să ne reamintim. Acum trei ani, la Iași, mii de tineri au strigat: „Vrem lumină, vrem căldură ...“, oamenii i-au privit, dar i-au lăsat singuri. C’e-ar fi fost dacă ...? In Decembrie, tot tinerii au fost. La început, tot singuri. Și-au dat obolul de singe, de puritate, de nevinovăție. Pentru că erau imaculați și credeau. Credeau in ce va urma: soare, lumină, dragoste. Libertate. Și niciunul nu s-a îndoit de celălalt, chiar dacă era elev, muncitor sau student. Erau tineri, erau frați, erau uniți. Eroii noștri trăiesc. Trăiesc prin noi și merg înainte. Ei ne vor ține uniți, și treji, și vigilenți. Tineretul nostru, trăiește. Câinii Mirel TOLCA ptnct i: vedere-------------------------------------------------------------La început de drum In sfirșit, avem și noi cuvîntul. Public, de largă respirație. Vrem să ni-l spunem, deschis și răspicat, intr-o gazetă a noastră. Ii așteptăm pe toți cei care au ceva de spus sub semnul respectului față de adevăr, dreptate, cinste și corectitudine. Sub semnul respectului fată de cuvintul tipărit. Onestitatea profesională ne obligă să ne exprimăm intr-o serie de probleme care privesc viața economică, social-politică a județului, dar in primul rînd preocupările tineretului. Era nevoie de o gazetă a tinerilor din județul Sălaj. Pentru că unde altundeva să-și spună păsurile dacă nu intr-o gazetă a tot? Ne dăm seama că nu este deloc ușor drumul pe care am pornit, dar nici n-am mai acceptat ca viața noastră să rămină înghesuită intr-un colț de pagină, găzduită la intîmplare- Șlimbin«-, tineretul acestei țări a deschis calea unei reale democrații. Ei au ieșit primii, cu curaj, în stradă. Este un argument in plus, dacă vreți, ca, incepînd de azi, „T.N.T.’’-ul să apară ca prima gazetă în exclusivitatea tineretului liber democrat din Sălaj, după Revoluția din 22 Decembrie 1989. Să-i spunem independent? Nu. Prea mult se poartă la această oră un atribut fără acoperire in fapt. Independent față de cine și față de ce? Nu, noi avem și trebuie să ne spunem părerea față de problemele multiple ale județului în care muncim și trăim. Ne vom spune, pur și simplu, „Jurnal de opinie și dialog pentru tineret". Așteptăm colaborarea dumneavoastră, opinii, propuneri, sugestii, astfel ca, de la un număr la altul, „T.N.T.”-ul nostru să fie tot mai interesant, căutat și citit. REDACT* ■' APROAPE TOATE PUBLICAȚIILE SE DECLARA INDEPENDENTE. NOI DECLARAM CINSTIT CA SÎNTEM DEPENDENȚI... DE NOI ÎNȘINE. Cind începe și cînd se termină de fapt o revoluție ? Să fie înscrise în aceste scurte momente de izbucniri violente, în care se consumă, cel mai adesea extrem de rapid, acele „acte de forță", rezervele de energie umană, explozibil ,și febra distructivă a oamenilor, toate semnificațiile posibile ale unui asemenea act ? Oare ce este mai portant : a distruge, imfieii avînd dreptul istoricele a a face, sau a construi, Continuare în pag. a II-a COTA ZERO anonim, în tăcere, dar ci de interesant prin profunzime și implicații? Să ne gîndim, de asemenea, ce poate însemna o revoluție fără această liniște, fără acest efort de reașezare a lucrurilor, a oamenilor, a vieții în zăgazurile lor firești, dislocate brutal. Firește, in acea nesfirșită căutare a formulei ideale (de stat, om, societate), care este istoria, fiecare asemenea eveniment, ce alcătuiește osatura acesteia își locul și importanța sa, are Revoluția a învins ! Este de cea care vorbim cu toții, cu arme automate, cu incendii, ambuscade, explozii, clipe în care gloria a fost și este un obiect de folosință comună, ca o febră puternică, dar trecătoare. Sorin MARINCAȘ RECIFUL ... deci, asta el... oameni !... Destinul îi Niște alungi din urmă ca un torent, in timp ce ei merg, sau își închipuie numai că merg, cu pieptul descoperit spre valurile din față. Sunt obsedați de teama de a nu greși. Frica de a nu spune tot adevărul ii încorsetează frica ce, inexplicabil încă, persistă întorcindu-se, întrezăresc atunci nu că răspunsurile lor la apelurile instanței vieții sunt greșite, ci că autoritatea intimă înaintea căreia își formulaseră justețea traiului lor onest este una iluzorie, obscură. Pe plaja cu resturile răvășite ale existenței lor : ei singuri. Și întrebările. Slobozite din trecut, îi împresoară cu adierile și mirosurile tulburătoare ale temniței din care s-au iscat... ...și alți domni, ieșiți la suprafață pe spatele altora, care, în timpul nou, cred cu înșelătorul senin al convingerii că nelucrarea este aluatul în care dospește chibzuință, care cred că a momie totuna ea a prevedea și că delațiunea este o formă a intransigenței morale ... Primii s-au întîlnit cu aceștia din urmă la încrucișarea unde evitarea nu mai era posibilă și din ciocnirea care a urmat a rezultat ceea numim, mai nou, parlament, ce Sorin MARINCAȘ SĂ NE REAmINTIM! • Să uităm ce a fost • Să nu reamintim ceea ce mi urma. 0 Cum im arăta orașul nostru, cu luminile aprinse noaptea 0 Să ne reamintim cîciriacazinele pline și sa nu mai cunoaștem cuvintul rafie. 0 Să ne reamintim ele toate duminicile in care mașinile ne vor plimba unde vom cu ochii. 0 Să ne vedea reamintim de drepturile noastre. • De toate țările pe care le vom vedea de acum înainte. • Să ne reamintim ziarele care vor spune, in sfirșit adevărul. • Să ne reamintim emisiunile de televiziune ale Europei, pe care le vom vedea. • Să ne reamintim de copiii celor care au murit, pentru ca noi să putem trăi astăzi. • Să ne reamintim de toate vorbele pe care nu le-am putut rosti. • Să ne reamintim de chipurile oamenilor noștri, care nu vor mai fi chinuite. • Să ne reamintim de toate scrierile pe care a scris prin iertare, le-am • Să ne reamintim de ziua de azi . Să ne reamintim de demnitatea noastră pe care nu am pier S-a vorbit, s-a scris încă și mai mult, în ultima vreme, despre cenzură. Acesta numai, și pare a fi un semn al certitudinii că, în bună parte, controlul asupra cuvîntului a fost sau este pe cale de-a fi înlăturat. Nu de alta, dar înainte de 22 decembrie fie și simpla pomenire a silabelor cenzură deveneau un delict deosebit de grav. Un semn este însă un simplu semn, adică o floare și nu o primăvară, bia chiar, s-ar putea spune, suprimarea cenzurii totalitare a creat un vid de putere rol atît de neliniștitor pentru unii ca și cel privind structurile de stat. Cum însă natura are oroare de vid, umplerea golului nu a intimat să se producă Ar fi, mai înti, obligatoria așezare a actului de opinie sub acoperâmîntul legii, cu deosebire sub interdicția de a nu se atenta la integritatea moral-civică a persoanei. Din păcate, se aude tot mai des in presa noastră arta calomniei, cîntată pe diverse voci în numele libertății, democrației și .. . demnității. Mai apoi, să nu uităm că în orice stat modern există fapte și întîmplări care nu pot fi divulgate fără a pune în primejdie interesul public. Este o nefericire că lucrurile stau așa, dar se pare ca nu prea avem de ales. Toată lumea pare a fi de acord cu această limitare a transparenței. Disputele încep din momentul în care se încearcă realizarea consensului cu privire la întinderea teritoriului „secret de stat”. O ciudățenie a vremurilor pe care le trăim se arată a fi cenzura făcută în numele libertății Din tăcerea mutilantă în care am fost nevoiți să ne retragem decenii de-a rîndul nu se iese atît de ușor cum ne-am fi închipuit. Cel mai neașteptat, mai dramatic totodată, mod de a ieși din recluziunea totalitară se arată a fi răcnetul. Siglă a disperării, el ne-a scos din infern, plutind pînă lt. grația acelui „dé. dé” prin care dictatura a fost discreditată ca total lipsită de fair-play. Răcnetul a rămas insă, deși ar fi fost de așteptat să fie înlocuit prin dialog cu că nu ar fi suficiente indicii pentru înfiriparea atitudinii civilizate care permite și presupune prezența celuilalt. Totuși, sîntem încă dominați de fragmentele strigării inițiale. Numai că ea pare să-și fi pierdut puritatea originară. Risipită în monedă măruntă, colportată pe la colț de stradă în acuze jalnice, de o consistență morală dubioasă, a devenit unealta „demascărilor" reciproce și receptacolul intoleranței. Aproape că ți-e frică să mai spui ce crezi. Adică, uneori, ți-e chiar frică. Pluralismul riscă să se transforme în pluriintransigență demnă de o cauză mai bună decit demolarea interpersonală. Pedeapsa nu ți-o mai dă instituția statală, care pare să-și fi asumat tate ca pe necesara neutralio condamnabilă indiferență. In aceste momente sancțiunea cenzorială îmbracă tot mai mult forma unei sui generis vînători individuale de vrăjitoare. Fiecare dintre noi se consideră un cenzor calificat al tuturor celorlalți. Cîștigă, desigur, cel care răcnește mai viguros, cel care nu-și face prea multe scrupule în practicarea asprei, dar „utilei", meserii a delațiunii publice. Căci acum vechii informatori și mai proaspeții lor emuli nu mai au a se feri, pot, în sfirșit, să semneze anonimele cu numele și adresa lor întreagă. Ar trebui doar să adăugăm că iubim cenzura, dar ii unim pe cenzori Doamne, citii urîm, mai ales atunci cînd lui i putem înlocui în nobila lor preocupare! Din peisajul multicolor al cenzurii actuale lipsește doar o singură formă. Sau, mai bine zis, o întîlnim atit de anemiază încît seamănă cu o Scufiță Roșie într-o pădure plină ochi de lupi informaționali. Numele ei arhaic, pare-se complet depășit de ritmurile trepidantei viețuiri moderne, era rușinea sau bunul simț. Rușinea de-a fi prins cu felina-n sac sau bunul simț de-a spune adevărul (chiar, numai adevărul?!). Este prea mult oare să sperăm că, odată și odată, va veni și rîndul acestei cenzuri ? Fuge«« CRIIIAN PLURICENZURA ?