Transilvania, 1876 (Anul 9, nr. 1-24)
1876-09-15 / nr. 18
— 206 mentulu istoricii striinse in strinsa legătură momentulu mithologicu. Noi Romanii ne tienemu in privind’a etnografica de marea grupa a gentilom indoeuropene, cari creara maiestosulu mitu religiunariu anticii, cunoscutii mai de apróape cu mitologia elenolatina, affine inse cu miturile slavicii si scandinavogermani, cu procediatorie trele — iinsa cu principalile genti ale Europei, gentile eleno-latine, slave si germane — dein acelasi sorgente primitiva ariacu: „Cine ar crede inse se reafle mai intreaga mitologia eleno-latina, cate una parte a ei celu pucinu in liniamente generali, depusa in poesi’a popularia romana si in alalte producte ale animei si mintei poporului romamii?! Insa’si acesta impregiurare notabile ne da unu testimoniu strigătorii! pentru latinitatea nóastra, pentru faptulu, ca noi Romanii daciani nu suntemu nici decumu una naţiune noua de origine mestecată, ci pura si simplu continuatiune modificata după locu, tempu si cercustari a Romaniloru celoru vechi. Unu meritu principale alu veri carei poesie poporalisti mai incolo in realitatea ei. Ce vomu se dicemu cu acésta? Aceea ce ateptaramu la mai susu, ck, adeca poporulu nimica nu cauta fara ocasiune data. De unde urmédia, ck, totu ce se afla in ea, purta timbrulu faptei, realitatei, ce in dens’a se referesce la istoria, e aievea istoria, ce la simtiementu, e simtiementu, ce la gustu, e gustu, ce la morala, e morala, intocmai după putira le posede si le pricepe acelea poporulu cestiuuatu. Si (iindn-ck poporulu in resnectulu insusirilorn Ini snfletesc.i mai .nu «imn prin de aceste, prin cântecele, traditiunile, datinele si sttperstitiunile sale, prin saltulu si portulu seu gel, cade sub privirea nóstra, cari lucruri esterne vedi bine totudeaun’a suntu in legătură cu internul», dein tóté aceste deradia momentositatea poesiei poporane si dein punctulu de vedere psi c h o lo gi cu. Cu adeveratu déca undeva, apoi in oglind’a poesiei poporali potemu vedea in moda mai nefalibile pre cutare poporu, cu ce a fostu elu, ce este, ce pote fi? Ea este manifestatiunea cea mai genuina a modului lui de cugetare si simtire, depusetoriulu celu mai fidele alu bucuriei si nefericitei, dorintieloru, si aspiratiuniloru, cumu si alu insusitatiloru lui psichice; ea este asiadicimdu osu dein osele, carne dein carnea si sânge dein sângele lui; scurta: portretulu fotograficu alu caracterului natiunei respective. Deca acuma momentele de pana aci justifica, credemu, de ajunsu imbraciosiarea caldurosa, de carea poesi’a popularia se bucura dein partea scientiei progresante, ce se dicemu apoi de momentulu, intre tóté dera celu mai importante si mai ponderosu, de momentulu ei limbisticu? Nu vomu dice multu afirmandu si sustienendu, oe, poesi’a poporale intr’una literatura e un’a dein partde esențiali ale acestei, născută de-odata si desvoltata de premia cu poporulu respectivu, in care — si in alte privintie ea formédia basea, petra dein capulu unghiului a cutarei literature. Ci ca se invederamu si mai bine momentulu dein vorba, se intrebamu si se vedemu, ce ne invétia in acestu respecta istori’a limbeloru si literatureloru si preste totu istori’a culturei poporeloru? Ne invétia, oe, una limba si cu dens’a literatur’a ei numai prina atunci s’a desvoltatu in modu si mersu firescu, numai prina atunci a crescutu, înflorită si viatiuitu, pana candu limb’a literaria nu s’a departatu prea tare de poporu, de modulu de cugetare si simtire si de graiulu acestui, si n’a desconsideratu acesta unica fantana genuina nesecata a inmultirei, inavutirei si impoterirei sale. Esemplu ne subministra in acestu obiectu intre altele limb’a latina literaria, carea in culmea erei de auru a clasicitatei sale era la morta, dein ce causa? dein simpla acea, ca prin imitare de totului totu sclaveca a elenei in forme, sintase, metru si in tóte, se depărtase intru atat’a de limb’a ologaria vorbita de mas’a poporului romanu, in catu — lucru pre aci de necredintu! — oratoriulu Romei se plânge, ca pre tempulu seu nici chiaru intre matronele romane fruntasie, cu avantagiele crescerei si institutiunei dein frageda le junia, nu cunoscea mai multe de siese-siepte, cari se fi sciutu de ceva dómne-ajuta si se fia vorbitu limb’a scrietorilorn latini*), in catu pre candu literatur’a si limb’a latina clasica, ajunse in etatea bărbăţiei, semita spre tractarea filosofiei lipsa de nuantiare si finetia, ca si de marcare si precisiune in espresiuni, in scii se ridi au se compatimesci perplesitatea literatoriîoru latini ,io o voproduce in lituba lom ideile si conceptele filosofice**) ; si pentru ce cre? pentru ck, prin memorat’a imitare sclavica a străinismului si deci prin cultivarea latinei in direcțiune gresita, decliiarandu mai toate terminatiunile Seu sufisele derivationali ale limbei vulgarie, dein carea altu cunlu si latin’a literaria isi luase originea, de barbare si idiotece, prin acést’a isi taiasera ,,a priori“ eli insii créng’a de sub pitioru. Mare invetiu diace in acestu fivptu istoricii pentru literatorii romani presenti si venitori, si modesti’a nu ne poate conteni dela esprimarea dorintiei, ca se binevoiésca a precumpeni acést’a cu seriositatea receruta de insemnatatea si santi’a obiectului. Se nu uite nici odata de acela adeverut, intru cultivarea limbei si in afaceri literarie preste totu fundamentale, cu totu-deaun’a graiulu poporului celui ce si petrece viéti’a sub ceriulu libera alu lui Ddieu, la sinulu mamei nature si in midiuloculu celoru mai pictoresci si mai adeverate representatiuni ale obiecteloru, graiulu lui e acela, carele împrumuta unei limbe avutia si po *) Cicero Brut. 58, 211; de oratore III. 12. 45. **) Quintilian III. 8. /lvvazov, quod noştri possibile appellant, quae ut dura videatur appellatio, tarnen sola est. Cicero Quaestiones acad. I. 11, 41: „Id autem visum, quum ipsum per se cerneretur, comprehensibile, feretis baec? Nos verő, inquit; quonam enim modo xuzalenzbr diceres? Cfr. de nat. deer. I. 39, 109: Quaest. Tuséul. IV. 11, 25 etc.