Transilvania, 1876 (Anul 9, nr. 1-24)

1876-09-15 / nr. 18

— 206 mentulu istoricii stri­inse in strinsa legătură momen­­tulu mithologicu. Noi Romanii ne tienemu in pri­vind’a etnografica de marea grupa a gentilom indo­­europene, cari creara m­aiestosulu mitu religiunariu anticii, cunoscutii mai de apróape cu mitologia eleno­­latina, affine inse cu miturile slavicii si scandinavo­­germ­ani, cu procediatorie trele — iinsa cu princi­­palile genti ale Europei, gentile eleno-latine, slave si germane — dein acelasi sorgente primitiva ariacu: „Cine ar crede inse se reafle mai intreaga mitologia eleno-latina, cate una parte a ei celu pucinu in linia­­mente generali, depusa in poesi’a popularia romana si in alalte producte ale animei si m­intei poporului romamii?! Insa’si acesta impregiurare notabile ne da unu testimoniu strigătorii! pentru latinitatea nóastra, pentru faptulu, ca noi Romanii daciani nu suntemu nici decum­u una naţiune noua de origine mestecată, ci pura si simplu continuatiune modificata după locu, tempu si cercustari a Romaniloru celoru vechi. Unu meritu principale alu veri­ carei poesie po­porali­sti mai incolo in realitatea ei. Ce vomu se dicemu cu acést­a? Aceea ce ateptaramu la mai susu, ck, adeca poporulu nimica nu cauta fara ocasiune data. De unde urmédia, ck, totu ce se afla in ea, purta timbrulu faptei, realitatei, ce in dens’a se re­­feresce la istoria, e aievea istoria, ce la simtiementu, e simtiementu, ce la gustu, e gu­stu, ce la morala, e morala, intocmai după putira le posede si le pricepe acelea poporulu cestiuuatu. Si (iindn-ck poporulu in resnectulu insusirilorn Ini snfletesc.i mai .nu «imn prin de aceste, prin cântecele,­ traditiunile, datinele si stt­­perstitiunile sale, prin saltulu si portulu seu gel, cade sub privirea nóstra, cari lucruri esterne vedi bine totu­­deaun’a suntu in legătură cu internul», dein tóté a­­ceste deradia momentositatea poesiei poporane si dein punctulu­ de­ vedere psi c h o l­o gi cu. Cu adeveratu déca undeva, apoi in oglind’a poesiei poporali po­­temu vedea in moda mai nefalibile pre cutare po­por­u, cu ce a fostu elu, ce este, ce pote fi? Ea este manifestatiunea cea mai genuina a modului lui de cugetare si simtire, depusetoriulu celu mai fidele alu bucuriei si nefericitei, dorintieloru, si aspiratiuniloru, cumu si alu insusitatiloru lui psichice; ea este asia­­dicimdu osu dein osele, carne dein carnea si sânge dein sângele lui; scurta: portretulu fotograficu alu caracterului natiunei respective. Deca acuma momentele de pana aci justifica, credemu, de ajunsu imbraciosiarea caldurosa, de carea poesi’a popularia se bucura dein partea scientiei pro­­gresante, ce se dicemu apoi de momentulu, intre tóté dera celu mai importante si mai ponderosu, de mo­mentulu ei limbisticu? Nu vomu dice multu afir­­mandu si sustienendu, oe, poesi’a poporale intr’una literatura e un’a dein partde esențiali ale acestei, născută de-odata si desvoltata de premia cu popo­rulu respectivu, in care — si in alte privintie ea formédia basea, petra dein capulu unghiului a cuta­­rei literature. Ci ca se invederamu si mai bine momentulu dein vorba, se intrebamu si se vedemu, ce ne in­­vétia in acestu respecta istori’a limbeloru si literatu­­reloru si preste totu istori’a culturei poporeloru? Ne invétia, oe, una limba si cu dens’a literatur’a ei nu­mai prina atunci s’a desvoltatu in modu si mersu firescu, numai prina atunci a crescutu, înflorită si viatiuitu, pana candu lim­b’a literaria nu s’a depar­­tatu prea tare de poporu, de modulu de cugetare si simtire si de graiulu acestui, si n’a desconsideratu acesta unica fantana genuina nesecata a inmultirei, inavutirei si impoterirei sale. Esemplu ne subministra in acestu obiectu intre altele limb’a latina literaria, carea in culmea erei de auru a clasicitatei sale era la morta, dein ce causa? dein simpla acea, ca prin imitare de totului totu sclaveca a elenei in forme, sintase, metru si in tóte, se depărtase intru atat’a de limb’a ologaria vorbita de mas’a poporului romanu, in catu — lucru pre aci de necredintu! — oratoriulu Romei se plânge, ca pre tempulu seu nici chiaru intre matronele romane fruntasie, cu avantagiele cres­­cerei si institutiunei dein frageda le junia, nu cunos­­ce­a mai multe de siese-siepte, cari se fi sciutu de ceva dómne-ajuta si se fia vorbitu limb’a scrietorilorn la­tini*), in catu pre candu literatur’a si limb’a latina clasica, ajunse in etatea bărbăţiei, semita spre trac­­tarea filosofiei lipsa de nuantiare si finetia, ca si de marcare si precisiune in espresiuni, in scii se ridi au se compatimesci perplesitatea literatoriîoru latini ,io o voproduce in litub­a lom ideile si conceptele filosofice**) ; si pentru­ ce cre? pentru­­ ck, prin m­e­­morat’a imitare sclavica a străinismului si deci prin cultivarea latinei in direcțiune gresita, decliiarandu mai toate term­inatiunile Seu sufisele derivationali ale limbei vulgarie, dein carea altu cunl­u si latin’a lite­raria isi luase originea, de barbare si idiotece, prin acést’a isi taiasera ,,a priori“ eli insii créng­’a de sub pitioru. Mare invetiu diace in acestu fivptu istoricii pen­tru literatorii romani presenti si venitori, si modesti’a nu ne poate conteni dela esprimarea dorintiei, ca se binevoiésca a precumpeni acést’a cu seriositatea rece­­ruta de insemnatatea si santi’a obiectului. Se nu uite nici odata de acela adeverut, intru cultivarea limbei si in afaceri literarie preste totu fundamentale, cu totu-deaun’a graiulu poporului celui ce si­ petrece viéti’a sub ceriulu libera alu lui Ddieu, la sinulu mamei na­ture si in midiuloculu celoru mai pictoresci si mai adeverate representatiuni ale obiecteloru, graiulu lui e acela, carele împrumuta unei limbe avutia si po­ *) Cicero Brut. 58, 211; de oratore III. 12. 45. **) Quintilian III. 8. /lvvazov, quod noştri possi­­bile appellant, quae ut dura videatur appellatio, tarnen sola est. Cicero Quaestiones acad. I. 11, 41: „Id autem visum, quum ipsum per se cerneretur, comprehensibile, feretis baec? Nos verő, inquit; quonam enim modo xuzalenzbr diceres? Cfr. de nat. deer. I. 39, 109: Quaest. Tuséul. IV. 11, 25 etc.

Next