Transilvania, 2005 (Anul 111, nr. 1-12)

2005-04-01 / nr. 4-5

lume a protestantismului final: fiecare om în parte devine propriul său filosof, propriul său arbitru în judecarea adevărului şi realului. “Aşa a fost totdeauna”, ni se spune, însă omul n-a acceptat niciodată responsabilitatea într-un mod atât de universal şi nici nu şi-a transformat creativitatea de bună voie pentru a explora implicaţiile acestei recent conştientizate autonomii. în critica literară, preocupări asemănătoare au dus la dezbateri aprinse asupra rolului cititorului în descoperirea­­ sau determinarea­­ sensului sau sensurilor pe care se poate spune că le are orice text. Discursul critic anterior vorbea despre relaţia dintre autor şi opera sa (critica biografică şi psihologică), despre interdependenţa dintre operă şi lumea exterioară (critica socio-politică şi convenţiile determinante ale istoriei literare şi mitului) şi despre structurarea tensiunilor interne operante în opera însăşi (formalism, structuralism, semiotica). Cercetări recente s-au îndreptat asupra participanţilor neglijaţi în întregul proces; dacă se poate considera că un text vorbeşte, discursul său ajunge să fie privit mai puţin ca un monolog, şi mai mult ca un dialog. Pentru numeroşi teoreticieni actuali, un text există doar prin înţelegerea implicată a cititorului său; unii merg până acolo încât să afirme că fiecare operă individuală are tot atâtea sensuri câţi cititori, deoarece sensurile sunt create sau cel puţin completate de cititor sau de “comunităţile interpretative”. La fel ca în universul filosofic mai larg, aşa se întâmplă şi în cazul domeniului mai modest al criticii literare: provocarea aruncată certitudinii interpretative a făcut din fiecare conştiinţă individuală - din fiecare cititor sau grupare de cititori - un partener activ în crearea sensului obiectului cercetat. Diferite grade de “centralitate” i­­au fost date cititorului-cercetător în procesul de creare a sensului unei opere literare. Fenomenologia lui Georges Poulet şi cea de la începutu­rile activităţii lui Hillis Miller se referă la o subiectivitate pasivă, aproape ero­tică a cititorului în faţa prezenţei auto­rului în text, în vreme ce pentru Michael Riffaterre şi Jacques Derrida rolul agentului uman în stabilirea sensului e limitat de puterea formatoa­re a codurilor structurale şi semiolo­gice - “acele sisteme de inteligibili­­tate”, după cum spune Jane P. Tomp­kins, “care operează prin intermediul indivizilor” şi le determină observa­ţiile. Mergând pe urmele lui William James şi I. A. Richards, criticul de orientare psihanalitică Norman Holland a demonstrat că “interpre­tarea este o funcţie a identităţii’, că toate experienţele noastre sunt “crea­toare şi emoţionale” şi că tratăm o lucrare de literatură exact în acelaşi mod în care procedăm cu orice alt lucru pe care îl întâlnim: identificăm elementele pe care le putem utiliza, iar apoi le interpretăm şi le asimilăm ca să reuşim să ne menţinem stabilitatea şi identitatea. La fel cum a făcut şi Emerson înaintea lui, Holland susţine diferenţierea între esenţa şi celelalte părţi componente ale obiectului, însă întreaga cunoaştere e reciprocă şi - în descendenţa lui I. A. Richards - tămăduitoare. Primele scrieri ale lui Stanley Fish seamănă cu un îndrumar structuralist de lectură, punând întrebarea - cuvintele îi aparţin lui Jonathan Culler - “ce trebuie să ştie în mod implicit un cititor ideal ca să citească şi să interpreteze operele într­­un fel pe care să-l putem considera acceptabil?” Poemul nu mai este, aşadar, un simplu obiect formal în spaţiu, ci o experienţă desfăşurată în timp; sensul lui constă în ceea ce se întâmplă în timp ce cititorul îi cântăreşte versurile. Mai recent însă, Fish a ajuns la concluzia că orice convenţie - toate convenţiile - e importantă numai având în vedere modul în care le utilizăm, şi că cititorii creează, de fapt, operele pe care le citesc: sensul nu se găseşte pe pagina tipărită, ci în “strategiile interpreta­tive” prin care cititorii “produc” textele. Walter Benn Michaels a observat cel mai bine măsura în care această gândire postmodernă din America este îndatorată pragmatismului, mai cu seamă lui C. S. Peirce. într-o măsură nouă în istorie, individul uman a fost constituit din elementele realităţii şi astfel, pentru Michaels, separarea pe care o făcea Descartes între subiect şi obiect sau disocierea reprezentanţilor Noii Critici între cititor şi text pot fi ignorate, deoarece atât individul, cât şi lumea pe care acesta o cunoaşte reprezintă un construct cultural şi istoric. în lumina acestei descoperiri, orice sens­­ al textului sau al lumii­­ este relativ, aflat sub pecetea timpului şi interesat, fără putinţă de scăpare, de sine. Ultimul deceniu a fost martorul interesului mereu crescând pentru Noul Istorism, mai puţin o şcoală sau o mişcare şi mai mult o tendinţă academică de a revitaliza cercetarea istorică într-o lume postmodernă. Avându-şi originile în studiile despre Renaştere ale lui Stephen Greenblatt şi Louis Montrose şi fiind promovat prin periodicul Representations, Noul Istorism a luat în râs eforturile în vederea unei definiţii univoce. Pentru unii a fost o mişcare conservatoare, o întoarcere la găsirea demodată de fapte psihologice şi o pierdere în cea mai profundă esenţă a trecutului - pe scurt, o evadare din relativismul postmodern. Altora le-a apărut drept o extindere a relativismului în analiză culturală, înlocuirea istoriei literare convenţionale cu o vastă şi profundă “descriere stufoasă" a unor momente culturale selectate, care păreau a fi bogate în semnificaţii. în felul acesta, Noul Istorism a unit scepticismul epistemologic al poststructuralismului cu metodologia antropologului Clifford Geertz. Or, așa cum arată Hayden White, în anumite momente ale dezvoltării sale, Noul Istorism importă “modele, metode şi strategii împrumutate din antropologia culturală geertziană, din teoria discursului elaborată de Foucault, din deconstructivismul lui Derrida sau de Man, din semiotica saussuriană, din teoria psihanalitică lacaniană sau din studiile de poetică ale lui Jakobson, și le transformă în studii istorice”. FL Aram Weeser a încercat de curând să formuleze “ipoteze cheie” care să definească Noul Istorism “cu toată eterogenitatea lui”: “că fiecare act expresiv este cuprins într-o reţea de practici materiale ; că fiecare act de demascare, critică şi opoziţie se foloseşte de uneltele pe care le condamnă şi riscă să cadă victimă tocmai practicii pe care o reprezintă; că textele literare şi neliterare circulă inseparabil ; că nici un discurs, imaginat sau deja existent nu mijloceşte accesul la adevăruri imuabile şi nici nu exprimă vreo 103

Next