Tribuna, ianuarie 1904 (Anul 8, nr. 1-24)

1904-01-24 / nr. 19

Anul VIII Arad, Sâmbătă 24 Ianuarie­­(­ Februarie) 11104. Nr. 19. ADMINISTRAŢIA­rad, Deák Ferencz-utcza Nr.20. INSERŢIUNILE: de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 b de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte în Arad. Telefon pentru oraş și comitat 501. Manuscripte nu se înapoiază. Scrise nefrancate nu se primesc ANUL VIII. NUMER­ICE DUMINECĂ. Nr.6. REDACȚIA Arad Deák Ferencz-utcza Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: pe tin an . . . 20 cor pe­rs an ... 10 „ pe 1/4 an . . . 5 „ pe o lună ... 2 „M­ ­-ri­­le Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi străină­tate pe an 40 franci.? Bucurie în Israil. E mare bucurie în Israil. Ci­că Românii din Feleac, un sat aproape de Cluj, s’ar fi dat pe brazdă, au primit botezul «patrioti­smului» cum îl înţeleg Ungurii. N’au găsit adică Românii acela odihnă până nu şi-au uşurat sufletul de dorul mare să dea şi el o dovadă cât de mult ţin ei la tot ce este mare şi sfânt şi înaintea Ungurilor. Au strâns adică ban cu ban, şi din sărăcia lor au cumpărat o cunună cu panglici ungureşti late d’o palmă şi în vreme de Iarnă — Du­minecă adică — s’au luat şi haide-haide, până ce au ajuns la chipul de bronz (sta­tuia) al regelui Matelu din pieaţa mare a Clujului. Şi cântând aici ungureşte, au de­pus cununa la picioarele calului pe care stă falnic regele Matelu... Aşa scriu ziarele maghiare, pline de bucurie, şi cu oare­care batjocură, întreabă: «Oare face-se-va pomenire în foile ro­mâneşti despre aceasta sărbătoare?» Iată, că facem şi încă aşa, în­cât e destul să spunem adevărul, pentru­ ca bucu­ria şoviniştilor să se prefacă în amar. Intâiu de toate — după­ cum ni­ se scrie — acei Români cari au dus cununa au fost mari şi laţi 12 la număr, din cel peste 2000, câţi sunt în Feleac. Nu poate fi dar vorba că satu întreg şi-a arătat dragostea pentru tot ce este un­guresc, deşi de fapt lui Mateiu Corvin, regele drept şi mare, toţi Românii se pot închina nu numai pentru­ că a fost plin de virtuţi, ci pentru­ că era din viţă române­ască, fiul lui loan Corvin, cel înrudit cu voevozii Ţării Româneşti şi care de atâtea­ ori a sfă­­rîmat oştirile turceşti. Dar, în sfîrşit, satu întreg de se ducea, se putea asta lua drept dovadă că Românii se rup după laudele foilor ungureşti? Nu. Adevărul este, că şi acei 12 câţi s’au dus, având în frunte pe jupanul cârcimnar Guttman Moritz şi pe notarul Erdödi (cum îl vor fi chemat nainte vreme, nu ştim), habar n’au de însemnătatea istorică (?) a faptului ce au săvîrşit, ci dacă ştiau că ce vuiet se va face, de bună-samă îl urnea mai greu d’acasă jupânul Moritz şi d-nul măria sa notarul. Dar haide să zicem că într’adevăr s’a găsit lângă Cluj un sat în care 12 Români, din peste 2000, au simţit dorul să se ducă să caşte gure prin oraş şi să se minuneze cum fibricul Stanko-Veres Károly, domn şi mai mare de cât notarul, ţine medicaţie», arată spre dînşii, cari d’altfel nu, pricep nimic din câte se vorbesc acolo, ci văd numai că nişte domni stau să-’şi iasă din fire, aşa strigă... par’că ar fi cucerit o lume! Să deschidă însă şi Ungurii cărţile de el făcute şi vor afla, că numai biserica din Feleac e de patru sute ani, de pe vremea lui Mateiu, că și alunei satul era românesc, după­ cum ş’acum­ sunt întrînsul 2002 Români, Unguri numai 19 ear Ovrei 12... Ear dintre cei 2002 Români «cunosc» dar n’o prea ■? — vorbesc, limba ungurească patru-zeci-şi-trî Români, deşi, lui D­umfi­e­z­e­u mulţu­mită, datu-şi-au şi nemeşii d’odinioară, după­­cum îşi dau şi şoviniştii de azi, toată silinţa să-i facă cel puţin a vorbi, dacă nu a şi simţi ungureşte şi a se mărturisi de Unguri... Ce dovedeşte asta? Că Românul ţine la limba şi legea sa cum ţine la însăşi vieaţa sa. Că, prin urmare, muncă zadarnică înde­plineşte cel­ ce vrea să-l deslipească de nea­mul lor şi de rîs se face cel care punând la cale un tămbălău ca cel mai sus arătat, vrea să-i înfăţişeze pe Români ca p’un po­por în mijlocul căruia s’ar găsi resimţi gata a apuca drumuri greşite ori ruşinoase... Dar ne aducem aminte: Ungurii şi Ji­dovii au mai vrut să pună la cale cu Românii din Feleac astfel de tămbălău şi anul trecut, şi câţi­va Români au şi plecat spre Cluj, duşi de jupânul cârcimar. A fost destul să le iasă însă în cale un fruntaş român şi să le spună că la ce vroiesc să-i folosească slujbaşii cari aleargă după «vrednicii», şi s’au cam mai dus Românii noştri, lăsându-i pe şovinişti, în mijlocul Clujului, cu buzele umflate... Ceea­ ce dovedeşte, că până şi să­teanul cel mai neştiutor de carte, când vor­­ba-i de cinstea naţională, ascultă de frun­taşii săi. Dacă însă aşa de mare bucurie li-ar face Ungurilor să-i vadă pe Români alături de dînşii, luând parte la bucuriile şi serba­­torile lor, precum şi la durerile lor, facă şi stăpânirea ungurească ceea­ ce sâvîrşea cra­iul Măteraş: dreptate tuturor! Un ciarcăn pe după lună Ş’oî ţine-o vreme bună. Da eu mândră ducereaș Dar me tem mândră d’acee C’a fi o căldură mare Şi tu mândră nu-î putea mere Du-me bade, du-me dragă Du-me bade şi pe mine Du-me bade da cu tine, Că eu bade că m’oi face Un ciarcăn pe după soare Ş’oî ţine-o tot recoare. Du-me bade, du-me dragă Du-me bade și pe mine Du-me bade da cu tine, Că mă fac lumină de seu Şi mă poartă ’n gebu teu, Sara unde te-I culca De mine te-I lumina. Bade cine te-a ’ntreba: De unde-I lumina asta ? Tu-î răspunde bade așa: Asta-I lumină de seu Nânuțâ din satul meu, Asta-I lumină de clară Mel bade bădiuțul meu Ardă chemeşa pe tine Cum arde inima ’n mine Cam rămas fără de tine Peste un vîrvuţ de cetate Sunt două frunzuţe late, G’acele nu-s frunză late, De-s două fete surate : Una-i mândră de sărac NOI. La noi sunt codrii verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; La noi atâţia flutur! sunt Şi atâta jale ’n casă. Priveghitori din alte ţări Vin doina să ne-asculte ; La noi sunt cântece şi flori Şi lacrimi multe, multe... Pe boltă sus e mai aprins, La noi, bătrânul soare, De când pe plaiurile noastre Nu pentru noi răsare... La noi de jale povestesc A codrilor desişuri Şi jale duce Mureşul Şi duc tustrele Grişurî. La noi nevestele plângând Sporesc pe fus fuiorul, Şi îmbrăţişindu-şi jalea plâng : Şi tata şi feciorul. Subt ceriul nostru ’nduioşat E mal domoalâ hora, Cacî cântecele noastre plâng — Şi ochii tuturora. Şi fluturii sunt mal sfioşi Gând sboarâ ’n zări albastre, Căci rouă de pe trandafiri E lacrimile noastre. Iar’ codrii, ce înfrăţiţi cu noi îşi înfioră sînul, Spun că din lacrimi e ’mpletit Şi Oltul nost ’bătrânul... Avem un vis neîmplinit, Copil al suferinţei, — De jalea lui ne-au răposat Şi moşii şi părinţii... Din vremi bătrâne, de demult, Gemând la grele patimi; Deşertăciunea unui vis, Noi o stropim cu lacrimi... Nie. Otavă. Poesii şi chiuituri, culese de George M. Popa-Teaha. Mâi bade, bădiuţul meu, Unde-ţi gheţî caiu să mei (mergi) ? Gheţi-ţi-i de iobăgie Or ţi-i gheţî de pribegie? Nici mi-i găt de iobăgie Nici mi-1 găt de pribegie! Gâ pe mine m-o d’ajuns M-o d’ajuns dor de părinți. Du-me bade du-mă dragă, Du-me bade şi pe mine D’un brânț pe după tine! Da eu mândră duce-te-aş; Dar mă tem mândră de acea C’o pica o vreme rea Şi nu-i putea mândra mea. Du-me bade şi pe mine, Gâ eu bade că m’oî face

Next