Tribuna, mai 1904 (Anul 8, nr. 84-102)
1904-05-01 / nr. 84
Pag. 4. Un binefăcetor. Domnul advocat Emanuil Ungurean a depus la cassa Consistorului din Arad suma de topo coroane, ca casă pentru înființarea unui fond al școalei de fete cu inguernat din Arad. Sperăm, că va afla urmași în nobilul său zel. Precum suntem informați ancheta delegată pentru îngrijirea acestei şcoli în curând va lua demersuri pentru augmentarea susamintitului fond. Acum câţiva ani încă se interesă dl Ungurean dacă tinerimea de la institutul ped. teol. din Arad are vr’un fond pentru sprijinirea studenţilor săraci şi când află că lipseşte un atare fond fără de-a mai face gură, puse la direcţiunea institutului 400 cor. care să servească de basă la un fond de ajutorare al tinerime!. Şi ce s’a întâmplat? »Victoria« veni de 3 ani încoaci tot câte cu 500 cor. şi înfiinţă fondul «Victoriei» tot cu acea menitiune, va să zică fondul «Victoriei» astăzi stă la 1500 cor., car’ directorul actual al institutului întreprinse o colectă şi fondul tinerimei de la institutul ped.-teol. din Arad astăzi face 7000 coroane. Iată ce răsări din impulsul sentimentelor altruiste ale d-lui Emanuil Ungurean, îmbrăţişate de direcţiunea «Victoriei» şi a direcţiunei institutului cu atâta căldură. 5 In socotire Consistoruluî aradan, mai aflăm şi fundaţiunea Mitra Ungurean care astăzi face 6461 cor. 49 fii. Aceasta înseamnă că dl Ungurean şi memoria dulcei sale mame a legat-o de şcoală, căci fundaţiunea dată spre administrare Consistorului arădan este menită pentru ajutorarea şcoalelor din Timişoara. Intru atâta iubeşte dl Ungurean şcoala românească. A mai înfiinţat dl Ungurean şi fondul alumneului din Timişoara, dar, în Timişoara să petrec altfel lucrurile cu creaţiunile oamenilor de inimă şi darnici. In Sinodul din Arad din an în an isbucneşte indignaţia asupra chiverniselor gazdelor cari înlocuesc acum pe dl Ungurean la acel institut. Şi dacă stânga ar şti de ceea ce dreapta d-lui Ungurean a vărsat pretutindenea unde a fost vorbă de şcoală şi de dascălii şi învăţăceii acelor şcoli — lung ar fi registrul acelor dărnicii; pare-mi-se nici în coloanele acestei foi nu ar încape. Amintim totuşi că pentru Casa Naţională din Sibiu a dat iooo coroane, care pentru Asociaţie, unde este membru fondator, a dat şi ostenit ca nimeni altul. Lung îl fie dar’ şi firul vieţii şi îmbelşugată binecuvântarea cerească ce i-o implorăm şi la acest nou dar adus pe altarul culturel româneşti, mult în putere a ridica pe faţă arma, periclitau într’una vieaţa lui Bonaparte prin conspiraţiuni şi întinderi de cursă, secrete. Pe de altă parte republicanii fanatici, cari vedeau în Bonaparte trădătorul republicei, recurseră de asemenea la conspiraţie, pentru a perde pe tiran. Insă Napoleon în eroarea lui gândea, că ceea ce făceau vreo câţîva fanatici nebuni er cu consimţământul întregei partide democratico-republicane. Maşina infernală, prin care duşmanii lui au voit să-l arunce în aer, când mergea în trăsură la operă, a atribuit-o tot iacobinilor. „Aceşti ucigaşi, aceşti tâlhari murdăriţi de noroiu au făcut-o şi asta , aceştia sunt conspiratorii, cari s’au răsculat împotriva tuturor guvernelor. Dacă nici nu-i putem nimici, cel puţin trebuesc sfărîmaţi cât se poate şi Franţa trebue curăţîtă de acest mucegai urât“. Zis şi făcut. Trei sute de cetăţeni, vechi partizani aî republice!, au fost exilaţi. Se înfiinţară curţi de juraţi extraordinare, cari erau şi ele instrumente pentru întărirea şi mărirea puterei absolutistice primului-conzul. Ministrul de poliţie, Fouché, şi el însuşi vechiu iacobin, persecuta fără milă pe colegii săi de odinioară E drept, că au fost în tribunal, şi chiar între senatori vr’o câţî va bărbaţi curagioşî, cari să-’şî ridice vocea în contra acestei tirănii. Dar numărul apărătorilor deplinei libertăţi publice a scăzut la un grad foarte mic, până ce majoritatea servilă împlinea şi aducea la valoare de lege ori-ce fel de voinţă a conzulului prim. Când deja s’a întâmplat condamnarea celor nevinovaţi, atunci a ajuns la lumină, că maşina infernală era opera conjuraţilor royalişti. Intr’aceasta s’a încheiat pacea cu puterile străine. In Luneville cu Austria, iar în Amiens cu Englitera. Afară de aceea s’a mai legat un contract special spre menţinerea bunelor relaţii cu Spania şi regatul Neapoli. După războaie, cari au durat zece ani, republica franceză stătea acum pentru întâia dată în relaţiuni amicale cu Europa întreagă. Totodată cu aceste încheieri de pace începu Napoleon negocieri şi în Roma, a căror resultat fu subscrierea concordatului din partea papei Pius VII şi guvernului Franţei restituindu-se religia catolică, ştearsă de revoluţiune. Bonaparte vedea în religiune legătura, ce împreunează diferitele clase ale societăţei şi un însemnat factor al putere!. Când a readus credinţa creştină de religie oficioasă, l’au condus şi cauze politice. Legarea concordatului a fost serbată cu mare pompă; conzulul prim s’a dus cu întreaga-i suită la biserică. Generalii Lannes şi Augereau, auzind, că vor trebui să meargă şi el la serviciul divin, voiau să se ’ndepărteze, dar Bonaparte nu-l lăsă. Toţi au fost siliţi a întră în biserică. A doua zi apoi Napoleon îl întăriră pe Augereau întrebându-l, cum i-a plăcut ceremonia. „Foarte bine“, răspunse eroul de la Arcole, „n’a lipsit decât milionul acela de oameni, cari au murit pentru a se nimici, cea ce noi am restituit acum“. Drept răsplată pentru gloria, pacea şi starea înbunătăţitoare, pe care a câştigat-o Bonaparte ţărei sale, senatul cu scop de a arăta îndestulirea, precum şi recunoştinţa naţiunei, Îi prelungi demnitatea de întâiu contul cu zece ani. Insă Bonaparte nu se îndestuli cu atâta. Vezendu-’şi bazele domniei sale întărite, preferă în locul hotărîrei senatului decisiunea adusă de plebiscit şi provocendu-se la votul acesta al poporului, îi puse următoarea întrebare : dori-l’ar oare naţiunea franceză pe el de conzul pe viaţă. Votul plebiscitului aduse: „da“. Senatul, căruia acum îi era ruşine, că i-a oferit mai nainte aşa puţin, cu umilinţa-’i linguşitoare caracteristică întrecu plebiscitul şi votă primului conzul chiar dreptul, de a-şî designa el singur urmaşul. Acum Bonaparte dispunea deja de o putere monarchică absolută şi Îi lipsea numai numele. In anul 1802 reprezentanţii republicei italiene îl îmbiară de asemenea pe Bonaparte cu dignitatea de preşedinte. Conzulul primuni de tot Piemontul cu Franţa, iar republica toscană fu transformată în acelaşi timp în monarchie, primind titlul de regatul Etruria şi a fost dăruită principelui din Parma, prietin şi aliat bun al statului francez. Generalul Bonaparte poza acum nu numai ca patron, ci şi ca intermediator între diferitele state mai mici şi mai mari. Republica elveţiană ceru de la el o nouă organisaţie. Curţile de la Viena, Londra, Berlin se uitau cu ochi invidioşi, cum îşi câştigă capul republicei franceze prestigiu din ce în ce mai mare şi ce influenţă decisivă exercitează asupra afacerilor din statele vecine. Şi Englitera găsi în curînd pretext spre a întrerupe scurta pace, d’abea încheiată. Lupta pe viaţă şi moarte, care sugea mereu puterile acestor două state mari şi de altfel istovite, continuă şi d’aci încolo. Ministrul Pitt, care stătea în fruntea guvernului englez, era „T R I B U N A“ La mormântul lui Bariţiu. Vineri (6 st. n.) s’a făcut în Sibiiu sfinţirea monumentului ridicat la mormântul lui George Bariţiu. De unsprezece ani doarme somnul de veci în mormântul seu de lângă biserica gr.-cat. din Sibiiu fostul president al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român“, fostul president al „Academiei române“ din Bucureşti, luptătorul sincer pentru luminarea poporului român şi înţeleptul scriitor al istoriei suferinţelor acelui popor, fără să fi avut până acum la mormânt un monument cât de modest, o cruce doamnă de vrednicia vieţei sale consacrată neamului sâu. Abia acum, rudeniile mai de aproape, fiicele, nepoţii şi nepoatele, au împlinit el ceea ce obştea nu a împlinit, ridicând la mormântul lui Bariţiu un obelisc de granit cu efigia în bronz a lui Bariţiu şi cu inscripţia: „Lui George Bariţiu 1812 — 1893 In semn de pietate, fiicele, nepoţii şi nepoatele“. Sfinţirea acestui monument împreunată cu oficiarea de parastas pentru odihna sufletului răposatului, s’a făcut Vineri, în presenţa unui public ales, prin preoţii de religiunea răposatului : Nicolae Togan, protopop gr.-cat. în Sibiiu, Arsenie Bunea, secretarul comitetului administrator al fondului foştilor grăniţeri din regimentul I, grăniţăresc, şi Dionisie Decei, paroch în Orlat, care a făcut serviciul de diacon. Cântările liturgice le-a cântat corul bisericei gr.-cat din Sibiu, compus din elevi de la şcoalele medii din loc, care cele funebrale de la parastas şi sfinţirea monumentului le-a cântat, cu multă duioşie şi frumseţe, corul seminariului nostru archidiecesan sub conducerea profesorului de cântări şi tipic, presbiter Dumitru Cunţan. Cu multă plăcere a fost ascultată şi priceasna „Ochiul“, cântată de cunoscutul cântăreţ fruntaş al nostru Isaia Popa, paroch gr.-or. în Ocna. După terminarea serviciului divin al sfintei liturgii şi al parastasului, întreg publicul, în frunte cu preoţii slujitori, a eşit la mormânt, unde — pe timp noros şi rece — s’a făcut sfinţirea monumentului, după care dl Matienescu, în numele Academieî, a rostit frumosul discurs comemorativ. Impresionat de serviciul divin, cu frumoasele cântări cântate de cele douâ coruri, de presenţa elitei societăţii române sibiene în frunte cu representanţii bisericei ortodoxe, dl Tocilescu, sufleţitul scrutător al trecutului glorios şi plin de suferinţe al neamului românesc, imediat după oratorul oficial al Academiei a rostit un însufleţit discurs — improvisat, — în care a scos la iveală meritele lui Bariţiu câştigate pe terenul luminării poporului român, şi meritele Ardelenilor, cam întâi au aprins făclia culturei, a iubirii de neam şi de limbă şi dincolo, peste Carpaţi, insistând la urmă, că cei ce ţin astăzi locurile ocupate de Bariţiu să ducă la îndeplinire programul sâu, care era: luminarea minţii şi a inimei, mai ales a inimei româneşti. Vorbirea dlui academician Tocilescu a făcut adâncă impresiune asupra ascultătorilor, şi regretăm, că improvisată fiind, nu o putem aduce în întregime. De încheere amintim, că „Academia Română“ a depus pe mormânt o superbă cunună de lauri, cu fundă albă şi cu inscripţia: „Academia română — Nemuritoriului George Bariţiu“. Asemenea şi „Asociaţiunea“, tot cunună de lauri de aceeaşi mărime, cu fundă neagră şi cu inscripţia: „Asociaţiunea — Bine-meritatului president George Bariţiu“. La orele 12 şi un sfert ceremonia a fost terminată şi publicul s-a resfirat mulţămit cu felul cum Sibienii au ţinut să-şî arete recunoştinţa faţă de bărbatul care a avut partea leului în luptele purtate pentru redeşteptarea neamului românesc din somnul cel adânc şi secular. Se va fi înveselit însă şi sufletul blând al marelui Bariţiu, acolo unde se află, între cei drepţi, văzând că neamului seu, pentru care el a trăit şi a muncit, nu i lipseşte însuşirea cea mai nobilă şi mai frumoasă: sentimentul recunoştinţei. Şi acum doarmă mai departe, căci doarme numai, nu e mort, — trăind în inimele întregului neam românesc. („Telegraful“) Nr. 83