Tribuna, iunie 1904 (Anul 8, nr. 103-123)

1904-06-01 / nr. 103

Anul Till. Arad. Marți 114 Iunnie 1904. Nr. 103 REDACȚIA Arad, Deák Ferencz­ u. Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: pe un an............................. 20 cot. pe */­ an ........................ ... 10 cot. pe */­ an ................­ ... ... 5 cot. pe o lună............................ 2 cor. N­rl de DuminecA pe an 4 cor. Pentru România și străinătate pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAȚIA Arad, Deak PerMCz­a.Nr.20. INSERTIUWL*: dt un sir gannoad: urina dată 14 dani; a doua oară li bani; a tr*S oară S b. de fiecare pabUcație, Atdt «tssamentei«, cât țl lassrtti­­ rik sturia se plati inalnt. la Arări. T«t*fon pentra oruf pi un MM apa Scrisori aefrancate aa st prinMaf Risbou­tl. Nu sufere nici o îndoială, că resboiul actual provocat de cătră. Rusia oficială, nu pentru & răspândi semănța culturel europene în Extremul Orient, căci este ridicul să presupună un atare rol despre Rusia barbară, — ci pentru a lărgi tot mai mult frontiera colosului de la Nord, c­are se fie o catas­trofă zguduitoare pentru imperiul țarului Ni­­colae II. Asupra căuşelor acestui diferend înfricoşat, în care capriciul sorţii are să de­cidă în favorul unuia dintre beligeranţi prin mijloacele cele mai formidabile, de cari dispune azi arta militară, opiniunile şi acum sunt divergente. Abstrăgend de la acestea, cari vor avea să fie cercetate şi examinate de cătră pragmatici, Rusia, care putea să înlăture pericolul résboiului fatal, dela primul moment în care simți, că norocul nu este pe partea ei, căuta să arunce vina în cârca Japoniei, ca aceasta a provocat résboiul prin atitudi­nea-i neconciliantă, făcându-o responsabilă pentru urmărire, cari ar putea naște din acest résbel. Cât de résboinici erau la înce­put,­ cu câtă fală se băteau pe piept condu­cătorii imperului rus, că vor arunca pe ja­ponezi în ocean făcând punte cu el până la continentul archipelagului japon, cât de mân­dru și de încrezut vorbia generalisimul rus la plecarea sa pe câmpul de résboi, că pacea o va dicta în Tokio! Acum că treburile merg rău, să scuză în tot chipul, ba că Japonia a dorit resboiul cu orî­ce preț, pândind in scopul acesta momentul oportun, când Rusia nici nu a fost pregătită pentru resboiu, ba că Rușii n’au mobilizat întreaga lor armată, fiind japonezii numerice superiori lor etc. şi câte altele. Şi cine poartă vina, dacă n’a fost pregătită? presupunând şi admiţând, că întăriturile ridicate, construirea liniei ferate şi concentrarea de forţă armată în Mancijuria, pe cum şi sporirea flotei pe oceanul pacific nu înseamnă pregătire. Este asta deci o scuză cât se poate de ridiculă din partea celor cari conduc soartea milioanelor din imperiul rusesc cu atâta uşu­rinţă, dacă caută să explice şi să motiveze şirul desastrelor, cari au dat peste Rusia, în modul acesta. Vorba e, că Rusia n’a avut destul timp să se pregătească bine, căci guvernul japonez n’a fost atât de pacient şi atât de loial să aştepte până­ ce Muscalii, sub pretec­­stul unei soluţiuni pacinice pe cale diploma­tică, se adună comozi în Mancijuria şi trag spada din teacă pentru a o înfi­ge în cor­pul Japoniei. Asta este ce o doare la inimă pe diplomaţia rusească. Zic, dacă motivele şi căuşele acestui resbel după diferite Averi, diferă, apoi un lucru rămâne sigur, şi anume, că principala causă a acestui diferend zace în nerespec­­tarea punctelor din tratatul de la 1901 între dînsa şi China, şi în care Rusia s’a obligat, ca în decurs de doi ani va evacua Manci­juria, afară de teritorul, ce îl ţinea în arendă. Acest timp avea să fie anul trecut, dar Rusia n’a satisfăcut deobligamentului său. Şi dacă Europa n’a avut cuvânt pen­tru a infiera aceasta purtare nedeamnă a Rusiei, cu atât mai mult motiv a avut Ja­ponia să se ridice în contra prepetenţei ru­seşti, constituind pentru existenţa ei naţio­nală vecinătatea Rusiei un pericol perma­nent. Negreşit, că prin purtarea asta Rusia n’a voit alta decât să saleveze chestia, cine să fie stăpân în Extremul Orient şi pe ocea­nul Pacific. Mutsuhito, împăratul piticei Ja­­ponil prin ruperea relaţiunilor diplomatice şi ordinul pentru ofensivă cătră Togo a dat să înţeleagă diplomaţia rusească din Peter­sburg, că un atare rival în Asia extremă nu poate fi suferit. Lumea întreagă s’a mirat, cum a şi cutezat micul imperiu al Mihaduluî (în pro­porţie cu Rusia), să înceapă resbel cu im­periul, de care tremura laşitatea Europei. Unii au compătimit-o, alţii au scris la întreprin­derea »nebună«, iar Ruşii au batjocorit- o şi des­­preţuit-o. Azi însă lumea poate vedea, cu câtă grijă, şi cu cât calcul au pregătit bărbaţii de stat japonezi resboiul, cât de excelent şi-au or­ganizat forţa maritimă, şi cât de ingenios au pândit momentul oportun pentru a sări în spatele ursului moscovit. Dovadă despre toate astea sunt izbânzile repezite pe mare, victoria pe uscat dela Yalu, Kiuliend­eng, Feng-vang-ceng şi Kintsou. In tot timpul nu numai conducătorii ruşi, ci şi armata rusă s’a dovedit de inferioară atât calitative cât şi cantitative. Şi nefericirile pentru Ruşi se ţin lanţ. Port-Arthurul este împresurat din toate părţile, şi cum vesteşte o telegramă,­ ­ Serbarea dela Putna. (Amintiri). De Ioan Slavici Dl Ioan A. Rădulescu-Pogoneanu a publi­cat în Nr. de la 1 Aprilie al „Convorbirilor Li­terare“ începutul unui articol scris de M. Emi­­nescu în Noemvrie 1871, când adunarea socie­tăţii „România Jună“ din Viena desaprobase pur­­tarea­ noastră ca organisatori a­ serbărei de la Putna. Eminescu terminase acel articol, pe care voia să-l publice în „Romanul“, dar în urma stăruinţelor noastre l-a nimicit. El avea însă obiceiul de a-şi face disposiţiunea articolelor, pe care voia să le scrie, şi ceea­ ce dl Rădu­­lescu a găsit între manuscriptele rămase de Eminescu, nu e în adevăr articolul, ci numai disposiţiunea concretisată, dar încă neredactată. Chiar aşa scrise din fuga condeiului, cele câteva pagini aruncă o viuă lumină asupra fa­sei în care se afla atunci desvoltarea noastră culturală; ele însă presentă pe autorul lor cum el în adevăr nu era. Cetind aceste pagini, ni se par’că Eminescu se simţea în mare strîmtoare şi-şi dedea silinţa să se apere. Adevărul, este, că el n’avea nevoe de a se apăra. Mai trăesc încă mulţi dintre cei ce i-au fost colegi la Viena, şi ştiu, că el se bucura de iubirea tuturor şi că nimeni nu punea la îndoială sinceritatea lui. Chiar şi acel Ioniţă Bumbac, care „scuipa“ în „Junimea“, îi era lui Eminescu personal bun prieten. Dacă n’ar fi fost aşa, Eminescu n’ar fi in­tervenit. Noi cei­ ce l-am cunoscut de aproape ştim cu toţii că el era om, căruia puţin îi pasă dacă alţii îl socotesc bun ori rău, prost ori deş­tept şi care niciodată nu simţea nevoe de a se apăra. El a intervenit dar numai ca să acopere pe alţii, care aveau nevoe de apărare, cu sim­patiile, de care se bucura. De aceea zice el: Repet, că asta a fost numai pretextul: causa adevărată a declaraţiunii D-sale (a lui Bumbac) nu merită de a fi adusă înaintea publicului. Nu merita atunci şi nu merită nici azi, după trei­zeci şi doi de ani. Tocmai de aceea am stăruit să nu fie adus înaintea publicului nici pretextul, căci s’ar fi produs discuţiuni, care ar fi scos la iveală acea causă adevărată. Azi acele discuţiuni nu se mai pot pro­duce. Vor maî fi trăind, ce-i drept, unii dintre cei ce-şi ridicaseră atunci glasul alăturea cu Ioniţă Bumbac; ei sunt însă oameni neştiuţi, care nu mai au ambiţiunea de a salva naţiunea şi care vor fi uitat de mult cele petrecute sunt acum trei­zeci şi doi de ani. Am fost dar viu emoţionat, când am citit paginele publicate de d-l Rădulescu, căci eram şi eu între aceia, pe care Eminescu voia să-i acopere, şi mai ales că am stăruit, ca arti­colul să nu fie publicat. Discuţiunile din cele două şedinţe ale societăţii „România Jună“ şi articolul scris de Eminescu în urma acestor discuţiuni sunt în­­chearea unei lungi frământări, care încetul cu încetul cuprinse întreaga tinerime universitară ro­mână şi care a culminat în congresul dela Putna. Eminescu n’a fost între iniţiatorii serbării, dar ideea congresului dela el a pornit şi serbarea nu s’ar fi făcut, dacă el n’ar fi stăruit, ca ea să se facă cu orî­ce preţ, pentru­ ca congresul să fie cu putinţă. Ştiindu-l poet, chiar şi mulţi dintre cei ce l-au cunoscut personal, s-au deprins a-l lua drept un visător inaccesibil pentru preocupările zilnice. Aşa însă el era numai în ceea ce privea propria lui existenţă când vorba era de dure­rile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenia om de iniţiativă şi de acţiune, stă­ruitor neînduplecat, care nu ne dădea răgaz, ci ne mâna mereu înainte. Patriot nu era Eminescu, dar era naţionalist, pentru care România numai ca centru firesc al vieţii naţi­onale româneşti merita să existe. In frunte nu-i plăcea să iasă, dar împingea pe alţii înainte şi era gata să meargă şi singur, când alţii nu voiau să-l însoţească. Aşa-l vedem cu ocasiunea serbării de la Putna. Serbarea am pus-o la cale mai ales noi amândoi. Socotindu-l însă, cum nu era şi cum un om ca densul nici nu poate să fie, Ioniţă Bumbac şi soţii lui mă luaseră pe mine drept cap al tuturor răutăţilor, căci eram preşedinte atât al societăţii „România Jună“, cât şi al co­mitetului, care aranjase serbarea. Eminescu nu era în gîndul lor decât un biet de băiat naiv, care se lăsase să fie amăgit de mine. Mi­ s-a făcut clar în prima şedinţă un straşnic rechizi­toriu, în care s’a dat pe faţă „causa adevărată“, care nu merita să fie adusă înaintea publicului şi’n urma căreia noi ne-am retras. (Va urma.)

Next